Primii vampiri
Cele mai vechi legende despre vampiri s-au pastrat de patru mii de ani si vin de la asirienii si babilonienii din Mesopotamia. Acestia se temeau de Lamastu, o zeita demonica ce vina oameni. In legendele asiriene, Lamastu (in traducere, „cea care sterge”), fiica zeului Anu, se furisa noaptea in casele oamenilor, fura sau ucidea bebelusii in leagane sau chiar in pintecele mamei, vina si adulti, sugea singele barbatilor tineri, provocind boli, sterilitate si cosmaruri. Deseori, Lamastu este descrisa cu aripi si gheare de pasare, iar uneori – cu cap de leu. Pentru a se proteja de aceasta, femeile insarcinate purtau amulete cu Pazuzu, un alt zeu rau, care a infrint-o cindva pe Lamastu.
Lamastu este asociata cu Lilith, o figura proeminenta din unele texte iudaice. Scrierile despre Lilith variaza considerabil, dar versiunea cea mai vehiculata a povestii este ca ar fi fost prima femeie. Dumnezeu i-ar fi creat pe Adam si pe Lilith din pamint, din care cauza intre ei aparusera in curind neintelegeri. Lilith a refuzat sa i se mai supuna lui Adam si a plecat din Eden, nascindu-si propriii copii. Dumnezeu a trimis trei ingeri sa o aduca inapoi. Fiindca ea a refuzat, ingerii i-au promis ca-i vor ucide zilnic cite 100 de copiii pina cind va hotari sa se intoarca. Lilith, in schimb, a jurat ca va distruge copiii oamenilor. Imaginea lui Lilith ca ucigasa de copii, se pare ca a fost preluata direct din legenda despre Lamastu. Si Lilith este descrisa ca un demon cu aripi si gheare ascutite, care vine noaptea sa fure copiii nou-nascuti sau fetii din femeile insarcinate. Desi este descrisa ca o creatura terifianta, Lilith are calitati seducatoare. Evreii credeau ca ea vine noaptea la barbati sub forma unui succubus (femeie-demon care intretine contacte sexuale cu barbatii, cind acestia dorm).
Grecii antici se temeau de niste creaturi asemanatoare, in special de Lamia, o demonita cu cap si trunchi de femeie, dar cu partea de jos a corpului – de sarpe. Intr-o versiune a legendei despre Lamia, aceasta a fost una dintre amantele muritoare ale lui Zeus. Plina de gelozie si furie, sotia lui Zeus, zeita Hera, a innebunit-o pe Lamia si ea si-a mincat toti copiii. Cind si-a dat seama ce a facut, Lamia s-a infuriat atit de tare, incit s-a transformat intr-un monstru nemuritor care, din gelozie, a inceput sa suga singele pruncilor. Grecii se temeau si de Empusai, fiica malefica a lui Hecate si zeita vrajitoriei. Aceasta, putind sa-si schimbe infatisarea, iesea noaptea din Hades (lumea subterana), sub forma unei femei frumoase, si seducea pastorii de pe cimp, devorindu-i. O creatura similara, Baobhan Sith, se face prezenta si in folclorul celtic.
Vampirii apar si in mitologia Asiei. Printre personajele de cosmar, descrise de folclorul indian, sint Rakshasa (o creatura care isi poate schimba forma si devoreaza copii) si Vetala. Ambii demoni preluau controlul asupra cadavrelor si atacau oamenii vii. Folclorul chinez ne spune ca unii morti pot sa se ridice din mormint si sa se intoarca in lume. Aceasta se intimpla atunci cind spiritul unei persoane (p’o) nu putea ajunge in lumea de dincolo, din cauza faptelor rele comise in timpul vietii. Spiritul, infuriat de soarta-i oribila, readucea trupul la viata si ataca oamenii noaptea. Un mort – deosebit de periculos, cunoscut si ca Kuang-shi (sau Chiang-shi), putea sa zboare si sa ia diverse forme. Acesta era acoperit de par alb, avea ochi rosii, stralucitori, si isi musca victimele cu dintii ascutiti.
Triburile nomade si negustorii au raspindit diferite legende despre vampiri in intreaga Asie, Europa si Orientul Mijlociu. Cu timpul, diversele elemente ale acestor povesti se combinau, creind alte mituri despre vampiri.
Vampirii nostri si ai vecinilor
Legenda celui mai celebru vampir european, Dracula, si cele care au derivat din aceasta au fost inspirate direct din folclorul Europei de Est. Arhivele istorice contin zeci de figuri mitice de vampiri in regiune, datind de sute de ani. Desi au diferite caracteristici, majoritatea acestor vampiri se pot clasifica in doua categorii: demoni (sau supusii diavolului), care au reanimat cadavre ca sa poata umbla printre cei vii, si spirite ale mortilor care nu vor sa-si paraseasca propriile trupuri. Dintre primii, cei mai importanti au fost upir (Rusia) si vrykolakas (Grecia). In aceste traditii, pacatosii, pruncii care n-au primit botezul si alti oameni, care nu apartineau credintei crestine, puteau fi reanimati dupa moarte. In special, erau vizati vrajitorii, fiindca si-au vindut sufletul diavolului inca in timpul vietii. Parasindu-si mormintele, aceste cadavre terorizeaza comunitatea, hranindu-se cu singele celor vii. Se spune ca ele trebuiau sa se intoarca periodic in morminte, pentru a se odihni. Cind oamenii presupuneau ca un mort a devenit vampir, ii exhumau trupul si incercau sa alunge din el spiritul malefic. Cel mai des distrugeau cadavrul prin decapitare, incinerare sau infigindu-i o tepusa in inima. Totodata, mortii puteau fi ingropati cu fata in jos, ca sa sape in pamint si sa nu iasa afara in cazul in care nu vor fi primiti in lumea cealalta. Altii puneau o tepusa deasupra cadavrului, pentru ca acesta, de va incerca sa iasa din groapa, sa se intepe.
Vampirii din Moldova si Valahia sint numiti strigoi. Acestia sint, de regula, spirite umane care s-au intors din morti. Spre deosebire de upir sau vrykolakas, strigoii trec mai multe etape inainte de a iesi din mormint. Initial, strigoiul este un poltron invizibil, care isi necajeste membrii familiei, miscind mobila si furind mincarea. Pe urma devine vizibil si arata exact ca si atunci cind era in viata. El se intoarce la familia sa, furindu-i vitele, cersind de mincare si aducind boli. Hranindu-se cu oameni, strigoii isi maninca mai intii apropiatii, iar apoi pe oricine le iese in cale. In unele texte se arata ca strigoiul suge singele victimei direct din inima. La inceput, la fel ca un upir, strigoiul trebuie sa se intoarca in mormint cu regularitate, insa dupa sapte ani poate sa traiasca oriunde. Se zice ca strigoii calatoreau pe distante mari in alte orase, unde incepeau o viata noua, obisnuita, intilnindu-se, insa, o data pe saptamina, cu alti semeni de-ai lor.
In afara de strigoii morti, oamenii se temeau si de cei vii. Asa erau numiti oamenii blestemati sa devina, dupa moarte, strigoi morti. De obicei, copiii nascuti cu malformatii erau considerati strigoi vii. Daca un strigoi mort traieste printre oameni si are copii, acestia sint blestemati sa devina strigoi dupa moarte. La moartea unui strigoi viu, familia ii distrugea cadavrul, ca sa se asigure ca acesta nu va mai iesi din groapa.
In alte parti ale Europei de Est, creaturile care semanau cu strigoii erau cunoscute ca vampir sau vampyr. Erau, probabil, variatii ale upirului rus, pentru ca, ulterior, limba engleza sa adopte numele vampire. In secolele XVII si XVIII, „isteria vampirilor” s-a raspindit in toata Europa de Est. Oamenii afirmau ca isi vad rudele decedate, umblind si atacindu-i pe cei vii. In consecinta, autoritatile au deschis zeci de morminte, infigind tepuse in cadavre sau arzindu-le. Mai tirziu, panica a ajuns in vestul Europei si a condus la multe speculatii academice in aceasta privinta, la crearea literaturii si a picturii despre vampiri. Toate acestea l-au inspirat pe irlandezul Bram Stoker sa scrie romanul „Dracula”.
Vampirul modern
Abraham Bram Stoker, director de teatru si romancier, nu a fost primul care a scris un text beletristic despre vampiri, insa versiunea din 1897 a romanului sau a prins cu adevarat. Motivul principal al operei este atit personajul negativ, Contele Dracula, cit si firul actiunii. Stoker a ajuns la aceste doua elemente in urma unor cercetari indelungate. In fond, el plaseaza actiunea in muntii din Transilvania, iar vampirii lui se conduc de folclorul est-european si cel al tiganilor. Alegind diferite caracteristici ale miturilor despre vampiri si inventind el insusi unele lucruri, Stoker a creat standardul vampirului modern: foarte inteligent, fara reflexie, cu puteri supraumane, isi pierde puterile la lumina soarelui si este respins de crucifixe.
Precum spuneam, Stoker a descoperit si a ales numele personajul sau dupa indelungi cercetari. Dracula este printul Vladislav Basarab, care a domnit in Valahia la mijlocul sec. XV si, deci, este un personaj istoric adevarat. Este supranumit Vlad Tepes, ca urmare a obiceiului de a-si trage in teapa prizonierii. Tatal lui, Vlad Dracul, si-a primit acest nume in semn de recunostinta pentru suportul adus Ordinului Dragonului, din care facea parte. Se spune ca adevaratul Dracula avea o reputatie de barbar, desi acest fapt nu este universal acceptat, la fel cum nu exista dovezi ca oamenii l-ar fi considerat vampir. Personajul negativ al lui Stoker nu seamana cu adevaratul Dracula, scriitorul imprumutind, de fapt, doar numele printului. Spre deosebire de strigoi, care nu au unde sa locuiasca, vampirul lui Stoker era un aristocrat bogat, care se ascundea intr-un castel grandios.
In piesa „Dracula”, prezentata in 1927, si in filmul care a urmat in 1931, Bela Lugosi a adoptat aceasta ipostaza de aristocrat, jucind rolul unui conte gentleman, suav si sofisticat. Piesa a introdus in uz si costumul tipic al lui Dracula: haine negre si o manta. Desi in roman contele este descris ca un om batrin si lipsit de vlaga, imaginea suava a lui Dracula a prins la public, raminind astfel in zeci de filme si picturi. De-a lungul anilor, ea a continuat sa evolueze, gratie noilor interpretari ale scriitorilor si regizorilor. In nuvelele sale, Anne Rice le da vampirilor constiinta si emotii, prezentindu-i ca pe niste oameni adevarati, care nu sint neaparat rai. In serialul televizat „Buffy, ucigasa de vampiri”, regizorul Joss Whedon a adoptat, de asemenea, ideea vampirilor cu suflet. Astfel, se face vadita o tendinta de „demitizare” a legendelor despre vampiri si de creare a unei noi imagini a acestora. Un exemplu graitor in acest sens in reprezinta filmele din seria „Blade”. Iar scriitorul rus Lukianenko, in seria „Dozor”, le atribuie vampirilor un rol minor – de personaje malefice de cel mai jos rang, similare capcaunilor.
Originile credintei in vampiri
Desi majoritatea oamenilor de stiinta au cautat sa afle in folclor originile credintei in vampiri, unii istorici au incercat sa cerceteze originile fizice ale acesteia. Motivul: exista unele boli ce ar putea provoca un comportament vampiric. Una dintre acestea este porfiria, o maladie genetica rara, de care se poate imbolnavi o persoana din 200 de mii si care presupune nereguli in producerea de heme – un pigment din singe, bogat in fier. Oamenii cu forme grave de porfirie sint foarte sensibili la razele solare, au dureri abdominale puternice si pot sa sufere de delir acut. Altii au gura si dintii rosietici, din cauza producerii neregulate a pigmentului. In trecut, maladia se trata prin consumul de singe pe cale orala, care corecta dezechilibrul din organism, desi nu exista nicio dovada clara in privinta eficacitatii acestui tratament. Daca porfiria se depisteaza la parinti, probabilitatea transmiterii ei la copii este de 25 la suta. In istoria medicinii sint descrise circa 80 de cazuri de porfirie ereditara acuta, considerata incurabila. Se presupune ca, in unele cazuri, aparitia ei este o consecinta a incestului. Despre legatura dintre porfirie si vampiri, pentru prima data s-a expus Lee Illis din Hampshir. In 1963, el a prezentat Asociatiei Regale de Medicina monografia „Despre porfirie si etiologia capcaunilor”, care continea o trecere in revista amanuntita a descrierilor istorice despre vampiri, comparate cu simptomele porfiriei.
O alta radacina fizica probabila a credintei in vampiri poate fi catalepsia, o boala ciudata, asociata cu epilepsia, schizofrenia si altele care afecteaza sistemul nervos central. In timpul unei crizei de catalepsie, omul pur si simplu ingheata: muschii ii devin rigizi, trupul i se raceste, iar bataile inimii si respiratia ii incetinesc. Un suferind de catalepsie acuta poate fi confundat cu un cadavru. Astazi, medicii dispun de cunostintele si instrumentele necesare ca sa determine daca un om este viu sau mort, dar in trecut oamenii se bazau doar pe aparente. Despre imbalsamare nici nu se stia pe atunci, asa ca oricine parea sa fie mort era inhumat deodata. O criza de catalepsie poate dura mai multe ore sau chiar zile in sir. De aceea, unii „morti” isi reveneau in mormint si, daca groapa nu era prea adinca, reuseau sa iasa si sa se intoarca acasa.
Si procesul de descompunere a cadavrelor poate sa sugereze credinta oamenilor in vampiri. Faptul ca unghiile si parul mortilor continua sa creasca, iar gazele din corp devin expansibile, sporind volumul abdomenului, ca si cum defunctul ar fi mincat, da unele impresii de viata. Iar infigind o tepusa intr-un asemenea cadavru, acesta ar putea sa erupa, eliberind tot felul de fluide, fapt prin care generatiile de altadata ar fi inteles ca mortul s-a hranit cu oameni vii.
Desi aceste lucruri au putut alimenta frica de „morti vii”, originile credintei in vampiri sint, probabil, mai mult de ordin psihologic. Fiind unul dintre cele mai misterioase aspecte ale vietii, moartea a preocupat adeptii culturilor din toate timpurile. Una dintre caile de a o accepta este personificarea mortii intr-o forma tangibila, respectiv, crearea unor personaje ce ar reprezenta-o. Vampirii personifica, in special, partea intunecata a umanitatii. Lilith, Lamastu si alte demonite sint opusul „sotiei si mamei bune”. In loc sa le poarte de grija sotului si copiilor, ele omoara pruncii si seduc barbatii. La fel, „mortii vii”, in loc sa-si ajute familiile, le maninca. Prin asocierea raului cu personaje supranaturale, oamenii pot sa-si controleze propriile tendinte negative, exteriorizindu-le. Or, aparitia, de-a lungul istoriei, a creaturilor monstruoase in imaginatia oamenilor, precum si fascinatia continua a acestora fata de vampiri, demonstreaza ca manifestarea temerilor noastre, prin intermediul acesti monstri, tine de natura umana.
ELIZABETA din Transilvania
Pe parcursul istoriei, au existat mai multi oameni cu un comportament vampiric. Cel mai faimos vampir a fost Elizabeta de Bathory, o nobila din Transilvania, care a trait intre 1560–1614. Elizabeta, fiind ingrozita de gindul ca imbatrineste, era convinsa ca imbaierea in singe – poate si consumul acestuia – este secretul unei infatisari tinere. Cu acest scop, ea a torturat si a ucis sute de oameni, majoritatea victimelor ei fiind fete tinere. Cind faptele Elizabetei au devenit cunoscute, ea a fost judecata si inchisa in castelul sau, unde a si murit.
Cei care intr-adevar sug singe
In multe filme moderne si carti, vampiri iau forma unui liliac – un animal adevarat, care se hraneste cu singe. In realitate, liliecii vampiri nu isi ucid prada si aproape ca nu reprezinta un pericol pentru oameni. Ei sint mici, retrasi si docili. Creaturile vampirice, care isi pot schimba forma, exista in legende de mii de ani, insa legatura lor cu liliecii vampiri este destul de recenta. Acestia traiesc doar in America Centrala si de Sud, asa ca europenii si asiaticii nu stiau nimic despre ei, pina cind exploratorii europeni au descoperit niste creaturi ciudate, pe care le-au incorporat in mitul vampirului, concepindu-le ca pe niste monstri.
El Chupacabra
Legende despre creaturi care sug singe sint prezente si in multe culturi din zilele noastre. O asemenea creatura foarte cunoscuta in America de Centrala si de Sud este El Chupacabra, in traducere: „cel care suge caprele” (de singe).
Regele George al III-lea al Angliei, care a domnit in a doua jumatate a sec. XVIII, este cunoscut in istorie mai mult pentru infringerea in fata americanilor, decit pentru interesul fata de stiinte si arte. Nebunia acestui monarh – fondator al celebrei Royal Academy of Arts si pasionat de stiintele astronomice – reprezinta inca o pagina de istorie medicala, care nu a fost pe deplin elucidata. In 1966, doi medici englezi publicau, in British Medical Journal, o teorie potrivit careia nebunia regelui George era cauzata de porfirie acuta intermitenta, de care ar fi suferit. Simptomele de porfirie au fost regasite in insemnarile medicilor care il ingrijeau: Excelenta Sa avea citeodata dureri abdominale acute, insotite de slabiciune musculara extrema, dereglari psihice si – semn caracteristic acestei maladii – culoarea rosie a urinei, determinata de excesul de porfirine urinare. Medicii considerau ca suferinta regelui ar fi fost provocata de o intoxicatie cu arsenic. Dar un alt doctor, adus de la tara, care folosea terapia prin munca pentru reintegrarea sociala a pacientilor cu dereglari psihice, a emis ipoteza ca regele suferea de „nebunie”.
In timpul sederii la curte, terapeutul necunoscut a fost martor la o criza de porfirie a regelui, considerind acest caz drept un succes terapeutic! Desi Parlamentul a incercat, in numeroase rinduri, sa-l detroneze din cauza afectiunii de care suferea, in perioadele dintre crize, sanatatea regelui se recupera si capacitatea de a conduce regatul ii era intacta. A fost totusi detronat in 1811, dupa o domnie de sase decenii, de catre printul de Wales. A murit noua ani mai tirziu.
Istoria vampirilor
Vampirii sunt printre primele creaturi demonice care au aparut in istoria omenirii si, lucru ciudat, exista in absolut toate culturile lumii, indiferent ca este vorba de Europa, Asia, Africa sau cele doua Americi. Se spune ca sunt nemuritori, iar faptul ca mitul lor dainuie cu putere de peste sase milenii nu poate decat sa confirme o atare credinta. Nascuti in tenebrele timpului si ale constiintei umane, vampirii continua sa ne bantuie imaginatia si, chiar daca zambim la auzul vechilor povesti de groaza care ii au in prim plan, o umbra de indoiala tinde cateodata sa ne atinga precum un fior rece… Si daca totul este mai mult decat un mit? Vampirii, de la inceputul lumii si pana azi In Sumer, prima civilizatie a lumii, se vorbea acum peste 6000 de ani de Lilitu , o entitate infricosatoare asociata cu furtuna, desertul, visele negre si moartea copiilor. Atat de puternica era o astfel de creatura incat oamenii acelor timpuri nu o puteau combate decat printr-un compromis groaznic, anume invocandu-l pe regele demonilor, pe Pazuzu, cel mai vechi spirit malefic al umanitatii. Demonologia iudaica preia mitul sumerian si aminteste inca de acum 2700 de ani de Lilith, un demon stravechi care se hranea cu sangele si maduva nou-nascutilor. Mai tarziu, in Roma, bantuia temuta Strix, o femeie inaripata ce consuma intestinele pruncilor, in timp ce in Grecia antica haladuiau lamiile, entitati demonice se sugeau sangele barbatilor si al copiilor.
Tot in acele vremuri apar sumbrele spirite ale noptii, incubus si succubus dupa denumirea lor latina, demoni fara corp ce se materializau in timpul noptii pentru a poseda sexual pe cei adormiti, de a le tulbura gandurile si uneori pentru a-i ucide. Triburile germanice pomeneau de Krampus – gheara, in vechile dialecte nordice- un monstru imblanit si incornorat care, asa cum o spune si numele, obisnuia sa-si sfasie victimele cu ghearele inainte de a le consuma. Odata cu aparitia credintei crestine in nordul Europei, temutul Krampus avea insa sa devina doar ajutorul Sfantului Nicolae, un spiridus hidos menit sa sperie copiii care nu erau cuminti. Tot in nord, de data aceasta in tarile scandinave, vechea religie pagana a locurilor vorbeste despre Valkyrii, femei frumoase si tinere care zburau, calare pe cai inaripati, deasupra campurilor de batalie, alegeau spiritele celor care urmau sa moara in lupta si le insoteau in Walhalla, salasul ceresc al zeilor peste care stapanea divinitatea suprema, Odin. Putini stiu insa de obiceiul macabru al frumoaselor semi-zeite, acela de a consuma cadavrele celor cazuti in lupta si de a bea sangele acestora de pe lesurile sau trupurile muribunde.
America de Sud era sub puterea liliacului vampir Azeman, in timp ce India tremura ingrozita in fata lui Vetala si a lui Gandharven. Nimeni nu stie cand au aparut vechile credinte indiene in vampiri, dar asemanarile lor cu cele europene sunt izbitoare. Vetala, spre exemplu, putea poseda corpul oricarei fiinte vii la fel cum o putea face si cu cei morti, lasand impresia ca acestia se intorc la viata. Printre placerile acestui demon se numarau crimele indreptate impotriva copiilor, nebunia si groaza starnite in randul oamenilor, precum si profanarea ramasitelor celor morti, singura metoda de a invinge o astfel de creatura fiind incantarea mantrelor sfinte. In toata Africa exista credinte in existenta vampirilor stravechi. Daca in vestul Continentului Negru oamenii vorbeau despre asanbosam, demon cu dinti de fier ce traia in copaci si ataca pe oricine ar fi indraznit sa treaca prin dreptul ascunzisului sau, in estul continentului haladuia impundulu, entitate care putea lua forma unei pasari ce se hranea cu sangele si carnea muritorilor. Tot in Africa, de aceasta data in Madagascar, vechile legende pomenesc de ramanga, o creatura nemuritoare care vaneaza oamenii numai pentru a se desfata cu sangele acestora. Chiar si China isi are vampirii sai, Jiang Shi, morti vii cu pielea verde si acoperita de ciuperci care se intorc din lumea de dincolo pentru a-si ucide semenii si a le fura esenta vietii… sangele. In Malaezia bantuiau demonii Penanggalan, Pontianak sau Lagsuir, in timp ce in Filipine haladuiau mandurugo (cei care se hranesc cu sange) si manananggal (cei care se pot fragmenta). Japonia aminteste de Nukebuki, creatura al carei cap poate zbura de unul singur pentru a vana oamenii pe timpul noptii, in timp ce Borneo este patria cumplitului Buau. Iar lista vechilor vampiri poate continua cu exemple nenumarate din toate colturile lumii. Nicaieri insa mitul vampirilor nu a fost atat de puternic si de detaliat ca in Balcani. Practic, imaginea pe care o avem astazi despre vampiri vine din tari ca Serbia, Romania, Bulgaria sau Grecia. Chiar si termenul vampir apare pentru prima data mentionat in limba sarba. Acelasi monstru se numea strigoi in romaneste si vrykolakas, vorvolakas sau vorvolaka in limba greaca. Iar daca intre creaturile reprezentate de aceste denumiri existau initial diferente (spre exemplu, bautul sangelui este rar asociat cu vorvolaka), amestecul popoarelor din Balcani a dus la contopirea conceptiilor despre monstrii consumatori de sange sau de carne umana. Astfel se nastea vampirul sau varcolacul. Sa nu uitam evident si de „contributia”, daca ii putem spune astfel, a irlandezului Bram Stoker, cel care, prin romanul „Dracula”, a ridicat mitul vampirilor balcanici de la stadiul de poveste locala la cel de fenomen cu raspandire globala. Nu trebuie uitate nici vechile credinte slave in vampiri, credinte care au fost atat de puternice incat nici macar crestinismul nu le-a putut face uitate. In schimb, crestinismul le-a asimilat iar astazi le regasim cu preponderenta in Balcani si in estul Europei. Asa se face ca riturile balcanice vorbesc de spiritele celor morti care continua sa se preumble printre cei vii timp de 40 de zile dupa moarte. In tot acest interval, rudele celor decedati sunt obligate sa lase cate o cana cu apa la streasina casei pentru ca sufletul sa isi poata alina setea, sa lase ferestrele sau usile deschise, sau sa imparta celor saraci lucruri pe care spiritul celui decedat sa le ia in lumea de dincolo. Nerespectarea acestor ritualuri sau a normelor ingropaciunii poate duce la transformarea celui mort in vampir. Sa ne mutam insa atentia de pe taramul miturilor catre cel mult mai problematic si mai patrunzator, cel al relatarilor istorice despre cazuri de vampirism. Una dintre cele mai elaborate si mai inspaimantatoare cronici vine din secolul al XII-lea, secol in care cronicarul si preotul William de Newburgh, relateaza o serie de intamplari fara nicio explicatie plauzibila aparenta, cel al cazurilor de vampirism care aveau loc in Anglia acelor timpuri. Trebuie mentionat ca William de Newburgh este recunoscut in special pentru ampla sa lucrare Historia Rerum Anglicarum, o enciclopedie medievala a regilor englezi din perioada anilor 1066-1198. De altfel, cronicarul englez este considerat parintele criticii istorice si reprezinta totodata una dintre cele mai importante surse istorice din prima parte a mileniului II. Pare ciudat ca un om renumit pentru obsesia cu care a incercat sa demonteze orice mit istoric, sa aminteasca de cazuri care ar face sa zambeasca orice pasionat de stiinta. Si totusi, William trateaza cu toata seriozitatea problema vampirilor, chiar daca termenul era cu siguranta necunoscut in acea perioada, si chiar mentioneaza faptul ca se asteapta la critici din partea scepticilor, cu atat mai mult cu cat nici nu dadea crezare unor atari fenomene, pana la proba contrarie Cazul vampirul din Melrose Abbey este una dintre cele mai cunoscute intamplari relatate de catre William de Newburgh. Acesta vorbeste despre un preot care si-a neglijat indatoririle monahale preferand sa duca o viata usuratica, mai ales ca facuse o pasiune pentru dame si pentru bauturi tari. Cronicarul afirma ca dupa moartea preotului, acesta s-a reintors dintre morti si ca a incercat de mai multe ori sa patrunda in manastirea in care obisnuia sa oficieze slujbele religioase. Cum portile manastirii erau incuiate pe timpul noptii, mortul-viu s-a indreptat catre casa uneia dintre fostele sale amante.Femeia a fost ingrozita sa il descopere langa ea, in timpul noptii, pe cel pe care il stia mort si a alertat autoritatile si pe preotii care il cunoscusera. Alarmati, satenii au format echipe de oameni care sa pazeasca mormantul preotului, iar intr-una dintre nopti, acesta a fost vazut in momentul in care isi parasea locul de veci si se indrepta catre oamenii care ii urmareau miscarile. William mentioneaza ca un preot a lovit cadavrul cu un topor de lupta, obligandu-l sa se intoarca acolo de unde venise. Se spune ca pamantul l-a acoperit ca si cum nimic nu se intamplase. La ivirea zorilor, oamenii au dezgropat cadavrul preotului si au fost socati sa vada urmele lasate de topor precum si un sicriu ce mustea de sange. Trupul monahului a fost ars iar cenusa arunca in vant.
Un alt caz interesant, relatat de catre William de Newburgh, este cel al vampirului din Alnwick. Este vorba de un barbat ce incerca sa isi suprinda sotia necredincioasa, ascunzandu-se in podul casei. Din nefericire, tavanul nu a rezistat, iar barbatul s-a prabusit pe podea, decedand in ziua urmatoare. La numai cateva zile de la inmormantare, localnicii au alertat autoritatile sustinand ca decedatul a fost surprins in mai multe randuri in timp ce mergea haotic pe strazile orasului. Concomitent, o boala ciudata lovise mica urbe britanica, mai multi oameni decedand in urma inexplicabilei maladii. Un preot a luat initiativa si, dupa ce a dezgropat cadavrul impreuna cu mai multi sateni care se oferisera voluntari, a remarcat ca lesul avea gura plina cu sange, sange care a tasnit cu putere in momentul in care preotul a infipt varful unei sabii in pieptul acestuia. Oamenii au transportat cadavrul in afara orasului, acolo unde l-au ars complet. In aceeasi zi, boala misterioasa a disparut. Astfel de relatari nu reprezinta insa doar marturii ale unor vremuri apuse. Mult mai aproape de zilele noastre, mai precis in secolul al XVIII-lea, intregul Imperiu Austro-Ungar, Balcanii si Germania au fost cuprinse de o adevarata febra a vampirilor. Zeci de cazuri au aparut brusc determinand mobilizarea caselor regale care au trimis pe teren echipe intregi de vanatori de vampiri, de medici si de oameni de stiinta care sa elucideze misterul. Spre groaza multora, marturiile venite din partea „specialistilor” nu au fost deloc in masura sa linisteasca masele. Este cazul sarbului Peter Plogojowitz, un taran despre care a existat convingerea ca s-a transformat in vampir, cauzand moartea a noua apropiati. Cazul reprezinta si astazi una dintre cele mai spectaculoase si bine documentate marturii cu privire la existenta vampirilor. Vechile cronici vieneze mentioneaza cazul lui Peter Plogojowitz, taran nascut in satul Kisilova, care ar fi decedat in anul 1725, moartea sa fiind urmata de decesul brusc al mai multor vecini si apropiati.Nimeni nu si-a putut explica motivele disparitiei acestor oameni, dar exista mentiunea ca toate victimele ar fi pomenit pe patul de moarte despre atacurile nocturne ale lui Plogojowitz. Mai mult, sotia acestuia si-a abandonat casa si a parasit satul dupa ce a afirmat ca defunctul sau sot o vizitase intr-o noapte pentru a-i cere opanci (opincile). Fiul lui Peter nu a fost la fel de norocos. El a apucat sa le spuna apropiatilor ca tatal sau il vizitase intr-o noapte pentru a-i cere mancare. A doua zi, tanarul a fost gasit mort, ucis brutal, in casa parinteasca. Trecusera noua zile de la decesul lui Peter Plogojowitz. Cazul a aprins spiritele chiar la curtea imperiala din Viena, Kameralprovisor Frombald fiind trimis sa instrumenteze cazul. Trimisul curtii a asistat la exhumarea cadavrului si, spre surprinderea sa, a observat ca semnele vampirismului descrise in folclorul local existau din plin in situatia de fata. Peter nu prezenta semne de descompunere, pielea ii cazuse pentru ca o alta noua sa ii ia locul, barba si unghiile continuasera sa creasca iar gura acestuia mustea de sange proaspat. Veliko Gradiste, preotul satului Kisilova, a strapuns pieptul cadavrului cu un tarus, gest urmat de un veritabil val de sange care tasnise din gura si urechile mortului. Lesul a fost apoi incinerat iar mortile misterioase au incetat.
Evenimentul a fost relatat pe larg alaturi de cazul unui alt vampir sarb din aceeasi perioada, haiducul Arnaut Pavle (Arnold Paole in limba germana), in cel mai vechi ziar al lumii, Wienerisches Diarium, publicatie aparuta pentru prima data in anul 1703 si care isi continua existenta si astazi sub numele de Wiener Zeitung. De altfel, cazurile descrise in numarul din 21 iulie 1725 reprezinta prima mentiune dintr-o editie printata de ziar a cuvantului „vampir” – (…so sie Vampyri nennen…). A fost nevoie de interventia imparatesei Maria Tereza de Austria pentru ca isteria sa ajunga la un final. Aceasta si-a trimis medicul personal, pe Gerard van Swieten, pentru a investiga cazurile de vampirism. In urma concluziilor acestuia, Maria Tereza a emis un decret prin care anunta ca vampirii nu exista si ca orice act de exhumare si de profanare a cadavrelor reprezinta o infractiune ce intra sub incidenta legii penale. In aceeasi perioada insa, preotul si invatatul francez Dom Augustine Calment publica o ampla lucrare in care facea trimitere la mai toate cazurile de vampirism care fusesera mentionate vreodata in Europa. Concluzia sa? … Vampirii exista! Ca orice fenomen ce nu poate primi o explicatie logica, vampirismul a fost privit cu un scepticism urias de catre oamenii de stiinta din ultimele secole. Unul dintre acestia, istoricul si balcanologul de origine germana, Mario Kreuter, este convins ca, macar in cazul credintelor balcanice, vinovata este Biserica Ortodoxa. In opinia savantului, aceasta nu a acordat suficienta atentie „cultului mortilor”, iar lacunele au fost umplute de oameni cu imprumuturi din superstitii vechi. Extrapoland problema, putem spune ca o atare lipsa de cunostiinte a dus la nasterea mitului vampirilor in toate culturile lumii. Cu secole in urma, atunci cand un individ murea si, la scurt timp, era urmat de o ruda sau de cineva apropiat, exista traditia morbida ca primul sa fie dezgropat pentru ca oamenii sa fie siguri ca nu el este vinovat de tragedie. Mortul era gasit de cele mai multe ori cu pielea rozalie, cu gura plina de sange si, uneori, in alta pozitie decat cea in care fusese ingropat. Este o faza fireasca a procesului de descompunere, dar oamenii nu stiau asta. De fapt, ei erau convinsi ca mortul… nu murise de tot. Se putea intampla si ca decedatul sa pastreze aspectul unui om viu chiar si dupa o perioada destul de mare de la inmormantare. Din nou, nimeni nu avea idee ca astfel de fenomene sunt absolut naturale si au drept cauza compozitia solului. De aici si pana la invetarea vampirilor nu a mai fost decat un pas. Continuand pe aceeasi linie, putem adauga faptul ca mortile misterioase in randul membrilor aceleiasi familii sau a persoanelor apropiate isi pot gasi azi o explicatie cat se poate de simpla… bolile contagioase. Evident ca un astfel de termen era complet necunoscut in urma cu cel putin doua secole, cat despe infectii, virsuri si carantina nici ca poate fi vorba. Pentru oamenii nestiutori si ingroziti de ceea ce se intampla in jurul lor, o explicatie supranaturala era cea mai la indemana. Sa luam, spre exemplu, cazul celebrilor vampiri sarbi din perioada anilor 1720-1725. Istoricii au demonstrat ca in acei ani, atat peninsula Balcanica, cat si centrul Europei, fusesera cuprinse de o puternica epidemie de turbare, boala fara nicio forma de tratament si fara nici o explicatie.
Agentul patogen al turbarii este un virus ce se poate transmite, printre altele, si prin muscatura. In general, oamenii il contractau de la animale, lupi, caini sau vulpi, creaturi asociate deseori cu vampirii. Iar simptomele le puteti afla nu numai din manualele de medicina ci, la fel de simplu, o puteti face citind, spre exemplu, romanul „Dracula” al lui Bram Stoker. Boala debuteaza cu febra si lipsa poftei de mancare. Cei afectati sunt extrem de sensibili la lumina (fotofobie), la apa (hidrofobie) si la mirosurile puternice (cum ar fi cel de usturoi). La fel ca si in cazul animalelor, bolnavul este foarte agitat si deseori devine agresiv incercand chiar sa ii muste pe cei de langa el. Apare, de asemenea, o superexcitare sexuala. Muschii gatului se contracta dureros lasand sa se vada dintii ranjiti ai celui afectat. In final se instaleaza paralizia totala, iar victima moare in urma blocarii cailor respiratorii. O moarte constienta, identica cu cea a victimelor temutului Dracula. Sa fie turbarea adevarata cauza a „vampirilor”? „Categoric da”, sustine neurologul spaniol Juan Gomez Alonso, desi acesta admite ca este posibil ca la originea miturilor sa nu fie doar turbarea ci, mai degraba, o suma de boli. In vestul Europei si in cele doua Americi, o explicatie in cazul vampirismului poate fi, mai degraba, tuberculoza. Ca si alte boli extrem de contagioase, tuberculoza putea afecta mai multi membri ai aceleiasi familii, iar in cazul in care unul dintre acestia deceda, fiind urmat la scurt timp de altii, era „clar” ca se transformase in vampir. Bolnavii de tuberculoza au deseori ochii injectati, implicit o puternica sensibilitate la lumina, pielea palida si rece, si expectoreaza sange, sugerand celor sanatosi ca singurul mod in care individul in cauza isi putea pastra lichidul vital era acela de a-l lua de la altii. Simptomele va suna cunoscut? Evident, doar sunt cele clasice din miturile vampirilor. Mult mai aproape de zilele noastre, mai precis in anul 1985, biochimistul David Dolphin a lansat o ipoteza interesanta, aceea a legaturii dintre vampirism si o boala destul de rara, numita porfiria. Afectiunea, descrisa pentru prima data in 1874 de catre medicul german Felix Hoppe-Seyler, se manifesta printr-o dereglare a formarii globulelor rosii. Pofiricii au o paloare aproape cadaverica si sunt sensibili la lumina. Dintii insangerati si tendinta de a consuma sange completeaza un tablou cinic. Privit intr-un asemenea context, mitul vampirilor revina parca acolo unde ii este locul, printre povestile si basmele stravechi.
Sursa: 2012en.ro