Suntem în Evul Mediu. În piaţa unui oraş, un şarlatan îmbrăcat în straie strălucitoare se mândreşte că poate extrage dinţi fără să provoace durere. Complicele său, chipurile neîncrezător, face un pas înainte. „Scoţătorul de dinţi“ se preface că-i extrage o măsea. Apoi ridică măseaua însângerată ca orice ochi să o poată vedea. Cei ce au dureri de dinţi sunt încurajaţi ca, în schimbul unei sume frumuşele de bani, să scape o dată pentru totdeauna de durere. Tobele şi trompetele acoperă ţipetele, care ar putea descuraja muşteriii. Peste câteva zile, când s-ar putea să apară cazuri grave de septicemie, şarlatanul însă nu va mai fi de găsit. Astăzi, puţini dintre cei ce suferă de dureri dentare ajung pe mâna şarlatanilor. Stomatologii pot trata durerile dentare şi, în multe cazuri, pot preveni pierderea dinţilor. Chiar aşa stând lucrurile, multora le e teamă să meargă la dentist. Cunoscând tehnicile folosite la început de dentişti pentru a alina durerea, îi vom aprecia mai mult pe stomatologii zilelor noastre. Cariile dentare reprezintă, după cât se pare, cea mai răspândită boală după răceală. Şi cei de viţă nobilă sufereau Deşi era regina Angliei, Elisabeta I nu a putut face nimic ca să scape de durerile de dinţi. Observându-i dinţii înnegriţi, un german venit în vizită pe meleagurile Angliei a spus că „mai toţi englezii aveau problema aceasta, deoarece erau mari consumatori de zahăr“. În decembrie 1578, durerea deja o chinuia pe regină zi şi noapte. Medicii i-au recomandat extragerea dintelui afectat, dar ea a refuzat, poate chiar de teamă să nu o doară şi mai tare. Pentru ca ea să prindă curaj, John Aylmer, episcop de Londra, a pus să-i fie extras, chiar în faţa ei, un dinte, pare-se, cariat. Un gest galant din partea lui, mai cu seamă dacă ne gândim că bătrânul nu mai avea prea mulţi dinţi. Pe vremea aceea, cine voia să-şi scoată un dinte mergea la bărbier sau chiar la fierar. Întrucât, cu timpul, zahărul a ajuns un produs la îndemâna oricui, tot mai mulţi au început să sufere de dureri de dinţi. Aşa a crescut şi cererea de persoane calificate în extragerea dinţilor. Prin urmare, unii medici şi chirurgi au început să se gândească la metode de tratare a dinţilor bolnavi. S-au văzut însă nevoiţi să înveţe singuri, pentru că specialiştii în domeniu nu voiau să divulge tainele meseriei, iar cărţi pe această temă erau prea puţine. La o sută de ani după Elisabeta I, în Franţa domnea Ludovic al XIV-lea. Durerile de dinţi l-au torturat aproape toată viaţa. În 1685, regele a cerut să i se extragă dinţii de sus, din partea stângă. Unii susţin că, din pricina durerilor date de infecţiile dentare, monarhul a luat în acel an catastrofala hotărâre de a semna edictul ce anula libertatea de închinare în Franţa, act ce a dat naştere unui val de persecuţii crunte asupra minorităţilor religioase. Zorii stomatologiei moderne Stilul de viaţă excentric al lui Ludovic al XIV-lea şi-a pus amprenta asupra societăţii pariziene, contribuind întrucâtva la dezvoltarea stomatologiei. Pentru a avea trecere la curte şi în societate, trebuia să arăţi bine. Cererea de dinţi falşi, purtaţi doar pentru a face impresie, a dus la apariţia unui nou tip de chirurgi: dentiştii care lucrau pentru o clientelă de lux. Pierre Fauchard, cel mai de seamă dentist din Paris, învăţase secretele chirurgiei pe navele franceze. Îi critica aspru pe chirurgii care lăsau extragerea dinţilor pe seama nepricepuţilor bărbieri sau a şarlatanilor. Fauchard a fost primul chirurg stomatolog, nume pe care şi l-a dat el însuşi. Punând capăt obiceiului de a ţine ascunse tainele meseriei, Fauchard a scris în 1728 o carte în care dezvăluia toate procedurile pe care le cunoştea. De aici renumele de „părinte al stomatologiei“. A fost cel dintâi care şi-a invitat pacienţii să şadă pe un scaun stomatologic, şi nu pe podea. Deşi a inventat cinci instrumente pentru extragerea dinţilor, Fauchard nu a fost un „scoţător de dinţi“. A mai conceput o freză stomatologică, a inventat metode de astupare a cariilor dentare, a învăţat să umple canalul radicular şi să fixeze un dinte artificial pe rădăcină. Protezele dentare făcute de el erau din fildeş cioplit şi erau prevăzute cu un arc ce ţinea proteza superioară la locul ei. Fauchard a făcut din stomatologie o profesie. Prestigiul i-a crescut, ajungând cunoscut până dincolo de Atlantic. Chinul primului preşedinte al Americii La o sută de ani după Ludovic al XIV-lea, în America, George Washington era chinuit de dureri de dinţi. Aproape în fiecare an fusese nevoit să-şi extragă câte un dinte. Şi asta de pe la 22 de ani! Gândiţi-vă la suferinţa ce trebuie să o fi îndurat cât a fost în fruntea Armatei Continentale! În 1789, când a devenit primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, nu mai avea niciun dinte. Washington era disperat şi din pricina imaginii dezolante pe care o oferea: nu avea dinţi, iar protezele dentare nu-i erau pe măsură. El şi-a dat seama cât de important este să ai o înfăţişare plăcută, când, în calitate de prim preşedinte al unei noi naţiuni, lupta să devină o persoană publică. În acele zile, protezele nu erau turnate după o amprentă dentară, ci erau din fildeş cioplit. De aceea era extrem de greu ca cineva să aibă o proteză fixă. Englezii treceau şi ei prin aceleaşi încercări. Se zice că umorul negru, tipic lor, s-a născut din nevoia de a nu râde cu toată gura şi de a-şi dezveli dinţii falşi. Legenda spune că Washington purta dinţi de lemn. Dar nu e decât o legendă! Washington a avut proteze făcute din dinţi de om, din fildeş şi din plumb, în nici un caz din lemn. Stomatologii lui obţineau dinţii de om probabil de la jefuitorii de morminte. Cei ce făceau comerţ cu dinţi mai aveau o metodă de a face rost de „materie primă“: mergeau în urma armatelor şi le scoteau dinţii celor căzuţi pe câmpul de luptă sau celor ce trăgeau să moară. Nu ne miră că doar cei bogaţi îşi permiteau luxul de a purta proteze. Acestea au ajuns pentru orice buzunar doar prin anii 1850, când s-a descoperit cauciucul vulcanizat, folosit ulterior ca bază pentru proteze. Deşi dentiştii lui Washington erau adevăraţi pionieri în stomatologie, ei tot nu au putut să înţeleagă pe deplin cauza durerilor dentare. Adevărul despre durerea dentară Vechea concepţie că viermii provocau durerile de dinţi a persistat până în secolul al XVIII-lea. În anul 1890, Willoughby Miller, un stomatolog american ce lucra la Universitatea din Berlin (Germania), a descoperit de ce apar cariile dentare, una dintre principalele cauze ale durerilor de dinţi. Anumite bacterii, care se înmulţesc cu precădere în prezenţa zahărului, produc un acid ce atacă dinţii. Cum pot fi prevenite cariile? Răspunsul s-a găsit din întâmplare. Ani la rând dentiştii din Colorado (SUA) s-au întrebat de ce atât de mulţi localnici aveau dinţii pătaţi. În cele din urmă, au aflat cauza: excesul de fluor din apă. Studiind problema, cercetătorii au descoperit, din întâmplare, un lucru de importanţă capitală în prevenirea durerilor dentare: cei care au crescut în zone unde apa nu conţine suficient fluor au mai multe carii dentare. Fluorul, care se găseşte de obicei în apă, intră în alcătuirea smalţului dentar. Când persoanelor cărora le lipseşte fluorul în apa de consum li se administrează necesarul de fluor, incidenţa cariilor dentare scade cu până la 65%. În sfârşit s-a elucidat misterul durerilor de dinţi: majoritatea sunt provocate de carii. Cariile pot apărea în prezenţa zahărului şi pot fi prevenite prin consumul de fluor. S-a descoperit însă că fluorul nu înlocuieşte perierea atentă a dinţilor şi folosirea aţei dentare. În căutarea tratamentelor stomatologice fără durere Înainte de descoperirea anestezicelor, tratamentul stomatologic era un chin pentru pacienţi. Dentiştii scobeau cu instrumente ascuţite dintele cariat, care provoca durere. Apoi umpleau cavitatea cu metal încins, ce ţinea loc de plombă. Cum pe atunci nu existau alte tratamente, cauterizau dintele care avea pulpa infectată introducând în canalul radicular un fier înroşit în foc. Înainte de descoperirea instrumentelor adecvate şi a anestezicelor, extracţia era şi ea o experienţă îngrozitoare. Pacienţii se supuneau până la urmă unor astfel de torturi pentru că durerea de dinţi era insuportabilă. Deşi preparatele din opium, cânepă indiană şi mătrăgună se foloseau de secole, ele doar ameliorau durerea. Oare aveau vreodată stomatologii să facă intervenţii chirurgicale fără durere? Proprietăţile anestezice ale protoxidului de azot (gaz ilariant) au fost remarcate la scurt timp după ce chimistul englez Joseph Priestley a obţinut această substanţă în 1772. Totuşi, nimeni nu a folosit-o ca anestezic până în 1844. La 10 decembrie, Horace Wells, un stomatolog din Hartford, Connecticut (SUA), a asistat la un seminar unde cei prezenţi erau întreţinuţi cu gaz ilariant. Wells a remarcat că, deşi o persoană şi-a julit fluierul piciorului de o bancă solidă, fiind sub influenţa gazului nu dădea semne că ar durea-o ceva. Wells era un om milos din fire şi-i era greu să-şi vadă pacienţii suferind din cauza tratamentului stomatologic. Numaidecât s-a gândit să folosească gazul ilariant ca anestezic. Dar, înainte de a-l administra altora, s-a hotărât să-l încerce pe propria piele. A doua zi, s-a aşezat pe scaunul stomatologic şi a inhalat gaz ilariant până şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi, colegul său i-a scos măseaua de minte cariată. Evenimentul a rămas înscris în analele istoriei stomatologiei. Începuse, în sfârşit, era tratamentelor stomatologice fără durere! De atunci, această ramură a medicinei a înregistrat mari progrese tehnologice. Aşadar, nu ezitaţi să mergeţi la dentist! Consultul stomatologic este astăzi o experienţă mult mai plăcută decât în trecut!
Advertisement