Coman Wiki
Register
Advertisement
Prinet - Kreutzer Sonata

Sonata Kreutzer, pictură de René François Xavier Prinet

„ ... Eu însă, vă spun vouă că oricine se uită la o femeie, poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima lui... ”

( Matei, 5,28 )


„... De ce atunci nu sunt fericită ? Este poate vina mea ? Cunosc toate cauzele durerii pe care o am în suflet. În primul rând mă întristează faptul că copii mei nu sunt fericiţi aşa cum aş fi dorit ; în schimb eu, în esenţă, sunt teribil de singură. Soţul meu nu îmi este prieten. În anumite momente, şi mai ales apropiindu-se de bătrâneţe, a fost pentru mine un amant pătimaş, dar cu el am fost singură toată viaţa. Nu iese cu mine la plimbare, pentru că îi place să stea singur şi să mediteze la scrierile lui. Nu s-a interesat niciodată de copiii lui: pentru el era un lucru dificil şi îl plictisea. Cu mine n-a călătorit niciodată şi nu a împărtăşit nicio experienţă; le trăise deja anterior şi a fost peste tot...”

( Din Jurnalul Sofiei Tolstaia )


Mai degrabă personaj de carte decât scriitor de cărţi, acest bărbat ilustru, cu titlul nobiliar de conte, „ ultimul exemplar al rasei geniilor europeni”, cum îl caracteriza Giovani Papini, Lev Nicolaevici Tolstoi, cunoscut mai ales prin romanele Ana Karenina şi Război şi pace, de la naşterea căruia se împlinesc 182 de ani ( 1828 – 1910 ), este un fel de Podnîşev rătăcit printre acordurile Sonatei Kreutzer a lui Beethoven. Ducând în spate povara unei tinereţi depravate şi a unei maturităţi monotone, alături de o soţie incapabilă să-şi depăşească propriile umori, pe care o tratează ca pe-o amantă, făcându-i doisprezece copii şi obligând-o să-i fie secretară, în ultimii ani ai vieţii îşi descoperă tendinţele homosexuale alături de Vladimir Certkov, un individ religios şi preocupat ca şi mentorul său de eliberarea iobagilor, respinge şi cu mai multă vehemenţă creştinismul de paradă şi Premiul Nobel pentru literatură spre a se retrage din „ poiana sa luminoasă”, uluind întreaga lume, în izba de lângă calea ferată.

Scandalul iscat de nuvela Sonata Kreutzer atât în Rusia, cât şi în America sfârşitului de secol XVIII, unde Rosssevelt îl numeşte pe autor „ un pervers sexual moralist ”, continuă şi astăzi, după aproape două secole, îmbrăcând abordări dintre cele mai neobişnuite. Nuvela are la bază o întâmplare reală şi anume presupusa idila dintre soţia sa, Sofia Andreeva, şi un muzician de renume, Serghei Ivanovici Taneev, consumată la Iasnaia Poliana prin 1895, când Tolstoi avea 67 de ani şi devenise extrem de gelos. Deşi această presupusa idilă exista doar în mintea scriitorului, fiindcă Sofia Andreeeva se ataşase de copii muzicianului şi nu de muzician ( sau, cel puţin, aşa lăsase să se întrevadă! ), dezvoltarea subiectului în direcţia atacării instituţiei căsniciei, în special, şi a sexualităţii, în general, capătă accente furibunde în discursul lui Pozdnîşev.

„ ... Ele au existat şi există pentru oamenii care văd în căsătorie un nu ştiu ce misterios, o sfântă taină, care le impune anume îndatoriri în faţa lui Dumnezeu. Într-adevăr, pentru aceştia ele există, pentru noi însă nu. La noi, oamenii se căsătoresc fără să vadfă în căsătorie altceva decât o împerechere şi rezultatul este fie înşelăciunea, fie silnicia. Înşelăciunea e mai uşor de suportat. Bărbatul şi soţia înşeală numai lumea, lăsând să se creadă că ar fi monogami, când în realitate trăiesc poligamie sau poliandrie. Şi asta e destul de greu, dar mai merge. Când însă – şi lucru acesta se întâmplă cel mai adesea – soţul şi soţia şi-au asumat obligaţia formală de a trăi toată viaţa împreună şi chiar din a doua lună a căsniciei încep a se urî unul pe altul, doresc să se despartă şi totuşi stau laolaltă, atunci ajung la acel infern îngrozitor, care-i duce la beţie, care-i face să se împuşte, să se omoare sau să-şi otrăvească fiecare viaţa lui şi pe a celuilalt... „

Călătoria cu trenul este un pretext inventat anume de scriitor spre a abate atenţia de la dânsul şi de a pune în seama lui Pozdnîşev întreaga filozofie a vieţii sale.

„ ... Milioane de oameni, generaţii de robi cad victimă muncii silnice din fabrici numai pentru a satisface capriciile femeilor. Femeile, aidoma unor regine, ţin nouăzeci la sută din omenire în captivitatea lor şi în sclavia muncii grele... Ele se răzbună, acţionând asupra simţurilor noastre, prinzându-ne în mrejele lor. Da, totul purcede de aici. Femeile au făurit din ele însele o atât de puternică armă de acţionare asupra simţurilor, încât bărbatul nu se poate purta calm faţă de femeie. E de ajuns bărbatul să se apropie de femeie ca să cadă pradă vrăjii ei şi să-şi piardă capul. Şi odinioară mă simţeam totdeauna prost, stingherit când vedeam o doamnă gătită de bal; acum, însă mă cuprinde de-a dreptul groaza, văd în ea pur şi simplu o primejdie pentru oameni, o nelegiuire, şi-mi vine să chem Poliţia, să strig după ajutor...”

Ca şi în Sonata pentru vioară nr. 9 de Beethoven, dedicată violonistului francez Rodolphe Kreutzer, planul răzbunării se desfăşoară crescendo : furie, meditaţie şi exuberanţă. Pozdnîşev se înfurie când îi vede pe cei doi cântând împreună, unul lângă celălalt, „ o piesă atât de pătimaşă ”, şi fără cea mai mică ezitare îşi înjunghie soţia, apoi se retrage în biroul său unde adoarme şi meditează asupra faptei, pentru ca mai târziu, după ce îşi recunoaşte crima şi îşi primeşte pedeapsa, să-şi găsească acea linişte exuberantă, de care avea atâta nevoie, în suferinţă.

„ ... Mai târziu, în temniţă, după ce s-a petrecut în mine o răsturnare morală, am cugetat îndelung la acea clipă, căutând să-mi amintesc tot ce-mi puteam aminti şi să înţeleg ...”


Sursa: RevistaNoiNu.com


Mi-a luat destul de mult timp să înţeleg „Sonata Kreutzer”, poate şi pentru că promovează un mod de gândire total incompatibil cu mentalitatea care stăpâneşte acest secol. Cartea este, mai mult sau mai puţin, o pledoarie în favoarea abstinenţei sexuale. Totul începe de la o discuţie aparent banală, într-un tren. Idei şi argumente uzate, gen „iubirea ar trebui să stea la baza tuturor căsniciilor” găsesc un răsunet ciudat în sufletul unui străin, care intervine brutal în conversaţie, cerând vorbitorilor să definească dragostea. După ce se prezintă drept “Pozdnyshev, […] care şi-a ucis soţia” străinul se retrage. Puţin mai târziu, într-o încercare de a-şi justifica ieşirea, Pozdnyshev sfârseşte prin a se confesa naratorului. Ceea ce, în esenţă este povestea banală a unei căsnicii încheiate abrupt, capătă cu totul alte nuanţe pe măsură ce, prin concepţiile de viaţă ulterior dobândite, personajul caută să-şi justifice eşecul sentimental. În opinia personajului, atitudinea societăţii faţă de sexualitate este cauzantul decăderii morale şi al tuturor frustrărilor. Începând cu tinerii care văd în săvârşirea actului sexual un mod de a-şi confirma bărbăţia, continuând cu medicii care se întrec în a oferi leacuri contra bolilor, stimulând indirect desfrâul, şi terminând cu tinerele care, cu toată candoarea lor aparentă nu încearcă altceva decât să aţâţe bărbatul, toţi oamenii par a accepta şi a stimula manifestările trupeşti, conducând astfel lumea pe o pantă descendentă. Pozdnyshev schiţează imaginea unei societăţi în care “prostituatele pe termen scurt îndeobşte au parte de dispreţul tuturor, iar prostituatele pe termen lung se bucură de respectul lumii”. Dar personajul merge mai departe, afirmând că momentul în care doi soţi se dăruiesc unul altuia este nu începutul, ci sfârştul legăturii profunde care îi unea. Deşi blamează societatea viciată, Pozdnyshev nu neagă o clipă că ar face parte din ea. De fapt, povestea vieţii personajului pare a confirma acest lucru: după o tinereţe petrecută în desfrâu, se căsătoreşte cu o tânără de care se îndrăgostise subit, are cinci copii şi duce o viaţă mai mult sau mai puţin fericită, până în clipa în care, surprinzându-şi soţia cu amantul, decide să o ucidă. Achitat ulterior, pe motiv că “îşi apărase onoarea” Pozdnyshev găseşte, în cele 11 luni cât fusese închis, răzagul necesar pentru a-şi înţelege viaţa şi sentimentele. Constată deodată, că, în spatele a ceea ce el numise iubire nu se afla decât un concurs fericit de împrejurări: “În seara aceea mi s-a părut că înţelege tot, tot ce simt şi gândesc eu, şi că ceea ce simt şi gândesc eu sunt cele mai înălţătoare lucruri din lume. De fapt, însă, nu era altceva decât că jerseul şi buclele o prindeau de minune”. Însă condiţia lui de asasin nu îi îngăduie să împărtăşească noul său mod de gândire cu oamenii la care ţine, despărţit fiind de copii, izgonit din cercurile în care îşi dusese viaţa.

Deşi aparţine unuia dintre cei mai însemnaţi scriitori ruşi, “Sonata Kreutzer” pare a-şi fi trăit vremurile de glorie. Idei considerate „sănătoase” şi chiar „inovatoare” cândva, astăzi par mai degrabă dogmatice şi învechite. “Sonata Kreutzer” pare şi ea, depăşită de timp. Dacă o recomand? Nu prea.

Sursa: LumeDeUmbre.ro

Advertisement