FANDOM


1
ISTORIE
clasa a IX-a
frecvenţă redusă
prof. Diacioniţă Adina
2
Formarea popoarelor Orientului antic
Civilizaţiile şi mediul geografic
 Civilizaţiile s-au dezvoltat şi evoluat funcţie de mediul geografic.Mediul a fost
transformat continuu de către om. Mediul a condus la apariţia oraşelor şi a satelor, a
relaţiilor dintre ele.
Civilizaţiile fluviale
 Apar de-a lungul marilor fluvii: Tigru, Eufrat, Nil
Zonele în care se dezvoltă sunt: Mesopotamia, nordul Africii şi Canaan
Civilizaţii: sumerienii, akkadienii, asirienii, egiptenii, evreii
Sumerienii
 Ocupă partea de sud a Mesopotamiei în mileniul al IV-lea Î. Hr.
Întemeiază oraşele stat: Ur, Uruk, Nippur, Lagaş
În jurul anului 3000 Î. Hr. se vor uni sub forma unei monarhii
Ocupaţiile principale erau creştera animalelor, agricultura, vânătoarea şi meşteşugurile
Erau conduse de regi numiţi patesi, ensi, lugal
Erau politeişti, ridicând pe terase temple numite zigurate, în jurul cărora se desfăşura
întreaga viaţă politică, economică, religioasă a statului
Akkadienii
 S-au aşezat în centrul Mesopotamiei
Aveau aceleaşi ocupaţii şi religie ca şi sumerienii
Sargon I (cca. 2350-2300 Î. Hr.) a fondat imperiul akkadian. Ocupă Mesopotamia şi părţi
din Siria şi Elam
Hammurabi (1728-1686 Î. Hr.) va întocmi primul cod de legi din lume care îi poartă
numele, având la bază principiul legii talionului
Egiptenii
 3200 Î. Hr. se formează regatele Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos, de-a lungul fluviului
Nil
Sunt de origine hamito-semitică
3000 Î. Hr. Regele Narmer (Menes) uneşte cele două regate, având capitala la Memfis
Se ocupau cu agricultura, comerţul, meşteşugurile
Evreii
 Între 2000 Î. Hr. – 1300 Î. Hr. se desfăşoară procesul de formare a poporului evreu
Patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov – migraţie din Asia Mică în Egipt
Secolul XIII Î. Hr. – unirea celor 12 triburi sub conducerea lui Moise
Între 1200-1000 Î. Hr. judecătorii (lideri tribali) au condus pe evrei
Cca. 1010 Î. Hr. Regatul lui Israel sub conducerea lui Saul
Regatul Evreilor constituit în timpul regelui David (1006-966 Î. Hr.) cu capitala la
Ierusalim
3
MONARHIA EGIPTEANĂ
UNIFICAREA STATULUI EGIPTEAN
În cursul mileniului IV î.Hr., s-au constituit cele două regate egiptene:
• Egiptul de Sus
• Egiptul de Jos
 CAUZELE UNIFICĂRII EGIPTULUI
 Coordonarea sistemului de irigaţii şi îndiguiri
 Efectuarea lucrărilor de construcţii
 Atacurile popoarelor învecinate
 UNIFICAREA STATULUI EGIPTEAN
• În jurul anului 3000 î.Hr., faraonul Narmer (Menes) unifică cele două state egiptene.
 PERIODIZAREA ISTORIEI EGIPTULUI ANTIC
• EPOCA REGATULUI VECHI (3000-2400 î Hr.). Dinastiile III-VI
• EPOCA REGATULUI MIJLOCIU (2400-1580 î Hr.). Dinastiile XI-XIII
• EPOCA REGATULUI NOU(1580-525 î Hr.). Dinastiile XVIII-XX
 REGATUL VECHI
• SITUAŢIA ECONOMICĂ: Dezvoltarea agriculturii, a meşteşugurilor
 Intensificarea comerţului
 Extinderea reţelei de canale
• ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ: Împărţirea Egiptului în unităţi teritoriale numite
nome
• SITUAŢIA POLITICĂ: Formarea unui stat centralizat puternic
• SITUAŢIA CULTURALĂ:Perioadă de înflorire culturală(ştiinţă,literatură,
artă)
 Devin tipice construcţiile monumentale:Piramida în trepte de la
Saqqara, Piramidele lui Kheops şi Khefren, Piramida lui Mikerinos
 În cursul dinastiei a VI-a monarhia egipteană cunoaşte o perioadă de criză.
Creşte autoritatea nomarhului în detrimentul autorităţii faraonului;
Au loc revolte interne.
Năvălirea unor triburi nomade din Canaan.
 REGATUL MIJLOCIU
Se reface autoritatea centrală;
Se desfiinţează ereditatea funcţiilor;
Se instituie cultul personalităţii faraonului;
 Capitala statului egiptean se mută la Teba.
Prosperitate economică: se intensifică relaţiile comerciale cu Fenicia, Siria,
Babilonia, Nubia şi insulele egeene.
Se construieşte canalul de navigaţie care leagă Nilul de Marea Roşie.
4
Se construieşte marele sanctuar de la Karnak.
Se produce sincretismul între Amon şi Ra.
Se instituie cultul lui Osiris.
Creşte puterea preoţimii egiptene.
 Are loc năvălirea hicsoşilor, care la început controlează întregul Egipt, apoi îşi restrâng
stăpânirea în Egiptul de Jos.
 REGATUL NOU
 Alungarea hicsoşilor.
Refacerea unităţii statului egiptean.
Restabilirea autorităţii faraonilor autohtoni.
Perioadă de maximă înflorire economică şi culturală.
Perioadă de expansiune teritorială.
Sunt cucerite: Nubia , Palestina, Siria.
Regatul egiptean se transformă în imperiu.
TUTMES al III-lea (1482-1450) – dinastia a XVIII-a
• Bun comandant militar;
• Asigură o organizare administrativă eficientă din perspectiva politicii imperiale (provinciile
africane sunt subordinate direct faraonului, cele asiatice au autonomie).
RAMSES al II-lea(1304-1237)-dinastia a XX-a
• Cel mai strălucit reprezentant al dinastiei ramesizilor.
MĂSURI ALE RAMESIZILOR
• Asocierea la putere a moştenitorului tronului;
• Limitarea puterii sacerdoţiului lui Amon;
• Reactivarea cultului faraonului;
• Toleranţă religioasă faţă de popoarele cucerite;
• Politică externă expansionistă, îmbinată cu o diplomaţie eficientă.
 Sfârşitul dinastiei a XX-a marchează începutul declinului monarhiei egiptene.
Instalarea stăpânirii persane ( 525 î.Hr.) indică ieşirea Egiptului din avanscena istoriei Orientului
antic, lăsând insă o impresionantă moştenire culturală
 ISTORIA ROMEI ANTICE
 I. Omul, spaţiul şi clima
 Clima Italiei era:
 Continentală,în Nord,
 Mediteraneană, în centru şi în sud
Imperiul roman a fost unul tri-continental: Europa, Asia şi Africa;
Italia este mărginită de trei mări: Mediterană (sud), Tireniană (vest), Adriatică (est);
Triburile italice (de origine indo-europeană):
5
Latinii, Sabinii, Samniţii,Volscii,Umbrii,Veneţii,Osci etc.
 II. Întemeierea Romei. Regalitatea (753-509 î. Hr.)
 21 aprilie 753 î. Hr.: tradiţia spune că Romulus, după uciderea fratelui său Remus, a întemeiat, între cele
şapte coline, pe malul fluviului Tibru, o nouă cetate, Roma.
Cercetările arheologice au demonstrat că, pe la jumătatea secolului al VIII-lea î.Hr., au existat urme de
locuire în zona colinei Palatin, ceea ce arată că legenda despre întemeierea Romei are un sâmbure de adevăr.
Până în 509 î. Hr. au condus Roma şapte regi, dintre care ultimii trei de origine etruscă
Instituţiile:
 Regele: avea atribuţii limitate (era judecător şi mare preot),
 Senatul: alcătuit numai din patricieni (100 de membri), elabora legile,confirma alegerea
regelui şi-i controla activitatea,
 Adunarea poporului
 Societatea:
 Patricienii: singurii care puteau ocupa funcţii politice,
 Plebea: oamenii de rând (ţărani, meşteşugari şi negustori)
 III. Roma republicană (509-27 î. Hr.)
 Se impune un nou regim politic bazat pe “res publica” (treburile publice).
Principalii beneficiari au fost patricienii . Roma va cunoaşte, pentru următoarele două secole şi jumătate, o
dublă confruntare:
• plebea împotriva patriciatului (494 – 287 î. Hr.). Într-o primă fază au ales ca formă de luptă
secesiunea pe colina Aventin (494 - 493 î. Hr.) şi au obţinut dreptul de a avea doi tribuni (apoi 5,
în final numărul lor ajungând la 10) care să le apere interesele în Senat, apoi, prin „Legea celor 12
table” (451 î. Hr.), drepturi egale cu ale patriciatului:
- interdicţia căsătoriilor dintre patricieni şi plebei,
- unul dintre consuli va fi desemnat de plebe,
- plebeii bogaţi împreună cu patricienii vor forma noua nobilime
• lupta pentru supremaţie în Italia;
 Esenţa acestei forme de guvernare a fost exprimată prin expresia „Senatul şi poporul roman”
 Statul funcţionează datorită colaborării dintre Senat, magistraturi şi Comiţii (adunările poporului).
 IV. Transformarea Romei într-un imperiu mediteranean
 Sec. V-III î.Hr. – Roma cucereşte Italia (luptele cu galii, latinii, etruscii, samniţii şi grecii):
până în secolul I. î. Hr. a fost organizată ca o federaţie de cetăţi care îşi păstrau autonomia internă, dar se
obligau să respecte autoritatea Romei. Roma s-a transformat într-o putere mediteraneană, drept pentru care
a intrat în conflict cu Cartagina, cea mai mare putere maritimă şi comercială a vremii;
 264-146 î. Hr. – războaiele punice (cu Cartagina pentru controlul Mării Mediterane);
 168 î. Hr. – cucerirea Macedoniei;
 146 î. Hr. – cucerirea Greciei (devenită provincia Ahaia);
 63 î. Hr. – Roma anexează în întregime Asia Mică şi Siria, în urma războaielor cu Mitridate, regele
Pontului;
 Hispannia a fost moştenită de la cartaginezi, iar Gallia va fi cucerită de Caesar.
 30 î. Hr. – Egiptul devine provincie romană.
 Roma îşi va asigura dominaţia asupra întregului bazin al Mării Mediterane care va deveni un „lac
roman”, numită de romani Mare Nostrum.
6
 V. Consecinţele cuceririlor teritoriale. Criza Republicii
 Pe plan social, se adânceşte conflictul dintre bogaţi şi săraci. Alături de patricieni şi plebei apare o
categorie intermediară: cavalerii (noii îmbogăţiţi). Societatea romană se va împărţi în senatori, cavaleri şi
plebei, alături de care vor exista o mare masă de sclavi. Au loc o serie de răscoale ale sclavilor şi tentativa
mai multor persoane politice de a împărţi pământ persoanelor sărace din „ogorul public” (teritoriile cucerite
trecute în proprietatea statului).
 Pe plan politic, populaţia s-a împărţit în două partide: optimaţii (senatorii) şi popularii
(plebea şi cavalerii). Acestea vor transforma lupta de idei în războaie civile;
 Pe plan militar, generalii au dreptul de a-şi înzestra militarii, drept consecinţă se formează armatele de
mercenari care vor duce la apariţia războaielor civile.
 Singura soluţie pentru ieşirea din criză era reforma instituţională care va duce, inevitabil, la schimbarea
sistemului politic.
 Încercări de reformă :
• Tiberius Gracchus, tribun al poporului
 Caius Gracchus, tribun al poporului
 Sunt asasinaţi după terminarea stagiului.
• Efectele crizei:
 Consulatele repetate ale lui Marius;
 Dictatura pe viaţă a lui Sylla şi Caesar;
 Războaiele civile dintre Sylla şi Marius, Caesar şi Pompeius, Octavianus şi Antonius.
 Triumviratele: colegii formate din trei bărbaţi care-şi împart puterea în Imperiul Roman:
1. Caesar – Pompeius – Crassus;
2. Octavian – Antonius – Lepidus.
 Caesar (asasinat pe 15 martie 44 î. Hr.)şi Octavian vor transforma Republica romană într-o noua formă
monarhică: Principatul (27 î Hr.).
 VI. Principatul
 Octavian (27î.Hr.-14) va avea în mâna sa întreaga putere şi va avea următoarele funcţii:
Imperator - comanda armatei şi a provinciilor pe care aceasta era cantonată
Prim consul – împăratul deţine puterea politică în calitate de consul
Mare Preot– conducătorul întregii vieţi religioase a imperiului
Augustus – cel sfânt .În acelaşi timp era şi un protector al culturii
Prim consul - primul dintre senatori, preşedintele Senatului
Părinte al patriei
 Tribun al poporului
Este menţinut Senatul. Sunt păstrate instituţiile republicane dar sunt golite de conţinut sau deţinute de
împărat.
Moştenitorii tronului imperial purtau supranumele de Caesar, spre deosebire de împărat, care se numea
Augustus.
 VII. Criza secolului al III-lea
7
Este o triplă criză:
1) Politică: conflicte violente între mai mulţi împăraţi proclamaţi de armată, având domnii efemere şi
lipsite de autoritate (anarhia militară);
2) Militară: comandanţii militari acaparau puterea cu ajutorul soldaţilor care s-au transformat în
mercenari;
3) Economico-socială: decăderea economiei şi adâncirea clivajului social.
 VIII. Dominatul
 Iniţiator: Diocletian (284-305);
 Pune capăt crizei prin transformarea sistemului politic;
 Se proclamă Dominus et deus „stăpân absolut şi zeu”;
 Recurge la ceremonialul de tip oriental ceea ce va duce la dispariţia ultimelor aparenţe
republicane;
 Monarhia devine de drept divin;
 Instituie tetrarhia („guvernarea în patru”): doi auguşti (împăraţi de rang superior) şi doi
caesari (împăraţi de rang inferior). Diocletian păstrându-şi conducerea supremă;
 Administrativ, imperiul a fost împărţit în 101 de provincii şi 12 dioceze;
 Reorganizează armata;
 Reorganizează finanţele;
 Stopează inflaţia.
 Constantin cel Mare (306-337):
 Inaugurează noua capitală a imperiului la Constantinopol (330), deplasându-se astfel centrul de
greutate în răsăritul imperiului;
 Legalizează creştinismul (Edictul de la Milan - 313);
 Prezidează primul conciliu (sinod) ecumenic de la Niceea care stabileşte ortodoxia (dreapta
credinţă)
 Teodosius I (379 - 395):
 Face din creştinism religia oficială a Imperiului roman (391);
 Împarte imperiul, definitiv, între fiii săi Arcadius şi Honorius, în Imperiul Roman de Apus şi
Imperiul Roman de Răsărit(395).
 Sub loviturile popoarelor migratoare, în anul 476, Imperiul Roman de Apus este desfiinţat, (ultimul
împărat roman - Romulus Augustulus).
 ISTORIA GRECIEI ANTICE
I. SPAŢIUL
 GRECIA CONTINENTALĂ:
DE NORD, DE MIJLOC, DE SUD (PELOPONESUL)
 GRECIA INSULARĂ
 GRECIA MICROASIATICĂ
8
II. TRIBURILE GRECEŞTI
GRECII SUNT, DIN PUNCT DE VEDERE LINGVISTIC, INDOEUROPENI.
 IONIENII - SECOLUL AL XX-LEA Î.HR.: ATICA ŞI CENTRUL ASIEI MICI;
 EOLIENII - SECOLUL AL XX-LEA Î.HR.:NORDUL ASIEI MICI;
 AHEII - SECOLUL AL XVI-LEA Î. HR.: MICENE, CRETA, TROIA;
 DORIENII - SECOLUL AL XII-LEA Î. HR.: PELOPONES, SUDUL ASIEI MICI.
III. APARIŢIA STATULUI (POLIS)
 DIN SECOLUL AL IX-LEA Î. HR. REAPARE STATUL ÎN LUMEA GREACĂ. DATORITĂ RELIEFULUI NU
A PUTUT EXISTA UN STAT UNITAR CI DOAR ORAŞE – STAT PE CARE GRECII LE-AU NUMIT POLIS;
 COMPONENTELE ACESTUIA ERAU:
 CETATEA CE AVEA ÎN CENTRU ACROPOLA (ZONA SACRĂ);
 TERENUL AGRICOL DIN JUR (CHORA );
 CORPUL CETĂŢENESC (DEMOS ).
CETǍŢEAN PUTEA FI DOAR CEL:
CARE AVEA PǍMÂNT ÎN CHORA;
ERA NǍSCUT DIN PǍRINŢI CETǍŢENI;
PARTICIPA LA CONDUCEREA CETǍŢII CA MEMBRU AL ADUNǍRII POPORULUI;
 NECETǍŢENI ERAU:
FEMEILE;
STRǍINII (METECI LA ATENA, PERIECI LA SPARTA );
SCLAVII
IV. MAREA COLONIZARE GREACĂ
 ARE LOC ÎN PERIOADA CUPRINSĂ ÎNTRE SECOLELE VIII-VI Î. HR. ŞI ÎNSEAMNĂ ROIREA
GRECILOR SPRE ŢINUTURI BOGATE ÎN RESURSE;
 METROPOLELE VOR ÎNTEMEIA MAI MULTE COLONII CU CARE VOR ÎNTREŢINE LEGĂTURI
STRÂNSE. SE DECIDEA DIRECŢIA NUMAI DUPǍ CONSULTAREA ORACOLULUI;
 COLONIA DEVINE O CETATE INDEPENDENTǍ CARE, TOTUŞI, VA ÎNTREŢINE RELAŢII
PRIVILEGIATE CU METROPOLA;
 PRINCIPALELE DIRECŢII:
 LITORALUL MĂRII NEGRE;
 ITALIA DE SUD;
CONSECINŢE:
TRANSFORMAREA VIEŢII ECONOMICE. DEZVOLTAREA COMERŢULUI ÎNTRE ORIENT ŞI
OCCIDENT MEDITERANEEAN;
GRECII S-AU SPECIALIZAT ÎN EXPORTUL DE VIN, ARGILǍ DE BUNǍ CALITATE, VASE DE
CERAMICǍ;
CONTROLUL CELOR MAI IMPORTANTE RUTE COMERCIALE;
MONEDA, CARE APǍRUSE IN ASIA MICǍ ÎN SECOLUL AL VII-LEA Î. HR., S-A GENERALIZAT;
PERFECŢIONAREA NAVIGAŢIEI;
CIVILIZAŢIA GREACǍ S-A RǍSPÂNDIT ÎN TOATǍ LUMEA MEDITERANEEANǍ: GRECII AU
CONSTRUIT ÎN SICILIA TEMPLELE MAGNIFICE ŞI AU TRANSMIS ALTOR POPOARE SCRIEREA
ALFABETICǍ;
9
V. METODE DE GUVERNARE
 MONARHIA– PUTEREA ERA DEŢINUTĂ DE UN REGE (MARE PREOT, CONDUCĂTOR AL ARMATEI,
JUDECĂTOR SUPREM) CARE CONDUCEA ÎMPREUNĂ CU UN CONSILIU;
 OLIGARHIA – CONDUCEREA ELITEI ARISTOCRATICE
 TIRANIA – CONDUCEREA UNEI SINGURE PERSOANE CE A LUAT PUTEREA PRIN FORŢĂ.
 DEMOCRAŢIA (DEMOS – POPOR; KRATOS- PUTERE) – CONDUCEREA CORPULUI CETĂŢENESC.
VI. RǍZBOAELE MEDICE (GRECO-PERSANE)
 DURATA: 499-478 Î. HR.;
 FORŢE COMBATANTE: IMPERIUL PERSAN ŞI CETǍŢILE GRECEŞTI;
 IZVOR ISTORIC: HERODOT, ISTORII;
 490 Î. HR.: PRIMUL RǍZBOI MEDIC: VICTORIA ATENEI DE LA MARATON. CONSECINŢA: ATENA
ÎŞI VA IMPUNE HEGEMONIA ASUPRA UNEI MARI PǍRŢI A LUMII GRECEŞTI.
 480-479 Î. HR.: AL DOILEA RǍZBOI MEDIC:
480 Î. HR.: TRECǍTOAREA TERMOPILE: GRECII SUNT ÎNFRÎNŢI. SPARTANII CONDUŞI DE
REGELE LEONIDA SUNT UCIŞI PÎNǍ LA UNUL;
480 Î. HR.: INSULA SALAMINA: STRǍLUCITA VICTORIE NAVALǍ A GRECILOR CONDUŞI DE
ATENIANUL TEMISTOCLE ÎN STRÂMTOAREA CU ACELAŞI NUME;
479 Î. HR.: PLATEEA: ARMATA ALIATǍ A GRECILOR CONDUSǍ DE SPARTANUL PAUSANIAS
AÎNFRÂNT DEFINITIV ARMATELE PERŞILOR CONDUŞI DE REGELE XERXES.
 CONSECINŢA ACESTOR DOUǍ RǍZBOAIE A FOST CREŞTEREA PRESTIGIULUI ATENEI CARE ŞI-A
IMPUS HEGEMONIA ASUPRA UNEI MARI PǍRŢI A LUMII GRECEŞTI, CREÎNDU-ŞI UN ADEVǍRAT
IMPERIU MEDITERANEEAN. SUB FORMA LIGII DE LA DELOS, CREATǍ PENTRU A SE APǍRA DE
IMPERIUL PERSAN, ATENA ŞI-A SUPUS MAJORITATEA CETǍŢILOR. SPARTA S-A ALIAT CU
CETǍŢILE NEMULŢUMITE DE PUTEREA CRESCUTǍ A ATENEI ŞI A ÎNTEMEIAT LIGA
PELOPONESIACǍ. CELE DOUǍ LIGI SE VOR CONFRUNTA ÎNTR-UN RǍZBOI DE PROPORŢII CARE
VA SLǍBI LUMEA GREACǍ.
VII. SPARTA ŞI ATENA – MODELE POLITICE ALE LUMII GRECEŞTI
1. SPARTA: „O SOCIETATE PIETRIFICATǍ”
 REGIM ARISTOCRATIC MILITARIST;
 CODUCERE OLIGARHICǍ;
 SPAŢIU: SUDUL PELOPONESULUI;
 ETNIC: DORIENI;
 OCUPAŢIA: RǍZBOIUL;
 SOCIETATEA:
• SPARTANII
• HILOŢII: POPULAŢIA CUCERITǍ, OBLIGATǍ SǍ MUNCEASCǍ PENTRU SPARTANI
(PUTEAU FI UCIŞI DE CǍTRE ACEŞTIA, DAR NU ŞI VÂNDUŢI),
• PERIECII: STRǍINII AŞEZAŢI ÎN ZONELE DE MARGINE ALE CETǍŢII, SUNT OAMENI
LIBERI DAR NU AU DREPTURI POLITICE;
INSTITUŢII POLITICE:
• REGALITATEA (DIARHIE – DOI REGI): ATRIBUŢII MILITARE ŞI RELIGIOASE,
• GERUSIA (SFATUL BǍTRÂNILOR): 28 DE MEMBRI,
• COLEGIUL CELOR CINCI EFORI: EXERCITA CONDUCEREA PROPRIU -ZISǍ,
CONTROL ASUPRA ACTIVITǍŢII REGILOR,
10
• APELLA (ADUNAREA POPORULUI): ALCǍTUITǍ DIN TOŢI SPARTANII CAPABILI SǍ
POARTE ARME; ROL MINOR;
 SE PREOCUPA DOAR DE ÎNTREŢINEREA UNEI ARMATE PUTERNICE. LIPSA
REFORMELOR ŞI CONSERVATORISMUL A TRANSFORMAT-O ÎNTR-UN SIMBOL AL
REGIMURILOR AUTORITARE ŞI MILITARISTE.
2. ATENA: „ÎNVǍŢǍTOAREA ELADEI”
 REGIM OLIGARHIC APOI DEMOCRATIC,
 CONDUCEREA OLIGARHIEI APOI A TUTUROR CETǍŢENILOR;
 SPAŢIU: ATTICA;
 ETNIC: IONIENI;
 SOCIETATEA:
• CETǍŢENII (DEMOSUL): EGALI ÎN DOMENIUL POLITIC DAR DIFERIŢI CA STATUT
SOCIAL;
• METECII: STRǍINII AŞEZAŢI ÎN ATTICA (NU AVEAU DREPTURI POLITICE);
• SCLAVII
• PROCESUL DE TRECERE DE LA SISTEMUL ARISTOCRATIC LA CEL DEMOCRATIC S-A
DESFǍŞURAT ÎN MAI MULTE ETAPE
• DRACON (621 Î. HR.): ALCǍTUIEŞTE PRIMELELEGI SCRISE DIN LUMEA GREACǍ, DAR
NU AU PUTUT FI APLICATE DATORITǍ ASPRIMII LOR;
• SOLON (594 Î. HR.):
- ÎMPARTE POPULAŢIA DUPǍ AVERE ÎN PATRU CATEGORII, ANULÂND
PRIVILEGIILE POLITICE ALE EUPATRIZILOR (ARISTOCRAŢIEI):
TIMOCRAŢIA (TIMOS: AVERE, KRATOS: PUTERE);
- INSTITUIE CONSILIUL CELOR 400, CARE VA PREGǍTII LUCRǍRILE
ADUNǍRII POPORULUI;
- DESFIINŢEAZǍ SCLAVIA CETǍŢENILOR DIN DATORII;
• CLISTENE (510 Î. HR.):
- LIMITEAZǍ ATRIBUŢIILE ARHONŢILOR INSTITUIND COLEGIUL CELOR
10 STRATEGI;
- INSTITUIE OSTRACISMUL PENTRU A PREVENI INSTIUIREA TIRANIEI AŞA
CUM S-A ÎNTÂMPLAT DUPǍ SOLON;
- ÎMPARTE DIN PUNCT DE VEDERE ADMINISTRATIV ATTICA ÎN TRIBURI ŞI
DEME (PENTRU A ÎNLǍTURA ŞI ULTIMELEPRIVILEGII ALE
ARISTOCRAŢIEI);
- SFATUL CELOR 400 DEVINE SFATUL CELOR 500;
- INSTITUIE TRIBUNALUL POPORULUI;
• PERICLE (443-429 Î. HR.):
- FACE DIN ADUNAREA POPORULUI CEA MAI PUTERNICǍ INSTITUŢIE;
- TOATE FUNCŢIILE POLITICE SUNT OCUPATE PRIN TRAGERE LA SORŢI
(PENTRU CA TOŢ CETǍŢENII SǍ AIBǍ ACEEAŞI ŞANSǍ );
- INTRODUCE REMUNERAŢIA PE PRIOADA OCUPǍRII FUNCŢIEI (PENTRU A
PUTEA PARTICIPA ŞI CETǍŢENII MAI PUŢIN BOGAŢI);
- REFACE VECHILE MONUMENTE ALE ATENEI DISTRUSE DE PERSANI ÎN
TIMPUL RǍZBOAIELOR MEDICE;
- A RIDICAT MARILE ZIDURI ALE CETǍŢII ŞI PORTULUI PIREU (CARE
ADǍPOSTEA FLOTA DE RǍZBOI ŞI CEA COMERCIALǍ, ERA PRIMA
AŞEZARE URBANǍ SISTEMATIZATǍ DIN EUROPA, ERA OPERA
ARHITECTULUI HIPPODAMOS DIN MILET);
11
 SISTEMUL INTRODUS DE EL POARTǍ NUMELE DE DEMOCRAŢIE (DEMOS: POPOR, KRATOS:
PUTERE): PUTEREA CORPULUI CETǍŢENESC;
 INSTITUŢIILE ATENIENE:
- ADUNAREA POPORULUI (ECCLESIA): DIN CARE FAC PARTE TOŢI
CETǍŢENII, VA DEVENII CEA MAI IMPORTANTǍINSTITUŢIE;
- BULÉ (CONSILIUL CELOR 500): ALCǍTUIA LUCRǍRILE ECCLESIEI;
- CONSILIUL CELOR 9 ARHONŢI (INSTITUŢIE ARISTOCRATICǍ): VA
PIERDE PUTEREA;
- COLEGIUL CELOR 10 STRATEGI: ALEŞI ANUAL, AU ATRIBUŢII
MILITARE ŞI POLITICE;
- AREOPAGUL (TRIBUNALUL ARISTOCRATIC): VA PIERDE PUTEREA;
- HELIAIA (TRIBUNALUL POPORULUI): PRIMUL TRIBUNAL CU JURAŢI,
AVEA 6000 DE MEMBRI, DESEMNAŢI ANUAL PRIN TRAGERE LA SORŢI;
VIII. RǍZBOIUL PELOPONESIAC. RIDICAREA MACEDONIEI
 DURATA: 431-404 Î. HR.;
 FORŢE COMBATANTE: LIGA DE LA DELOS CONDUSǍ DE ATENA ŞI LIGA PELOPONESIACǍ
CONDUSǍ DE SPARTA;
 ATENA VA IEŞII DISTRUSǍ DE SPARTA. MECEDONIA VA FI HEGEMONUL LUMII GRECEŞTI.
(ALEXANDRU CEL MARE (336-323 Î. HR.) - DUPǍ MOARTEA SA IMPERIUL A FOST ÎMPǍRŢIT ÎNTRE
GENERALII SǍI (DIADOHII
 DIN AMESTECUL ELEMENTELOR CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI CU CELE ORIENTALE S-A FORMAT
CIVILIZAŢIA ELENISTICǍ.
Statul dac
Constituirea statului dac
In anul 82 î.Hr., Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, a unificat triburile geto-dace şi a pus
bazele statului dac.
CARACTERISTICILE STATULUI DAC
 CARACTER MILITARIST – Se baza în primul rând pe forţa armatei.
 CARACTER TEOCRATIC – Autoritatea regală avea susţinerea clasei sacerdotale
ORGANIZAREA STATULUI DAC
Stabilirea capitalei la Sarmizegetusa;
Înfiinţarea sistemului de fortificaţii din zona munţilor Orăştiei: Costeşti, Piatra Roşie,Căpâlna
Organizează o armată puternică şi numeroasă.
ROLUL LUI DECENEU ÎN ORGANIZAREA SOCIETĂŢII GETO-DACE
• În calitate de mare preot foloseşte autoritatea sacerdotală pe care o avea în unificarea triburilor
geto-dace.
• Este slujitor al cultului lui Zalmoxis, care devenise divinitatea centrală a panteonului dac.Religia
geto-dacă, deşi politeistă, este centrată treptat aproape exclusive pe cultul lui Zalmoxis, pe idea de
nemurire.
• Alte divinităţi: Gebeleizis, Bendis, Cavalerul Trac.
12
• Impune, împreună cu Burebista, o reformă morală radicală a societăţii dace, prin abstinenţă, în
special de la consumul excesiv al vinului, şi prin disciplină.
• Atât în timpul lui Burebista, cât şi după moartea acestuia, Deceneu stabileşteşi menţine centrul
spiritual al statului dac pe “Muntele Sfânt” – Cogaionon (Strabon).
POLITICA EXTERNĂ A LUI BUREBISTA
• Cucereşte teritorii locuite de celţi.
• Cucereşte teritorii locuite de sciţi şi de bastarni.
• Aduce sub ascultare coloniile greceşti de la Olbia până la Apollonia.
ÎNTINDEREA STATULUI DAC ÎN TIMPUL LUI BUREBISTA
• N: Carpaţii Păduroşi;
• S: Munţii Haemus (Balcani);
• E: Bug şi litoralul pontic pănă la Apollonia;
• V: Cursul mijlociu al Dunării (Slovacia de azi)
În anul 48 î.Hr. Burebista se amestecă în războiul civil izbucnit la Roma între Cezar şi
Pompei. Oferă, prin Acornion, solul său, sprijin lui Pompei. Atitudinea lui Burebista atrage
reacţia lui Cezar, care se hotărăşte să organizeze împotriva lui o expediţie de pedeapsă. Expediţia
nu mai are loc pentru că în anul 44 î.Hr. atât Cezar, cât şi Burebista mor asasinaţi în urma
comploturilor organizate împotriva lor.
URMAŞII LUI BUREBISTA
După moartea lui Burebista, marea sa stăpânire se destramă.Popoarele supuse, coloniile
greceşti îşi dobândesc libertatea. Statul dac propriu-zis se fărâmiţează în regate mici, cel mai
important rămânând cel cu centrul în Munţii Orăştiei.
• DECENEU
• COMOSICUS
• CORYLLUS-SCORILO
• DURAS
In secolul I d.Hr. romanii şi-au continuat expansiunea. Au cucerit Dobrogea, Moesia şi Panonia,
devenind o primejdie iminentă pentru geto-daci.
Cucerirea Daciei de către romani
 Dacia este cucerită de împăratul Traian (98-117 d. Hr);
 Acesta va desfăşura două războaie împotriva dacilor (101 – 102; 105 – 106);
 Dacia este cucerită; Decebal se sinucide pentru a nu cădea prizonier în mâinile romanilor;
 Devine provincie romană în anul 106.


1
ISTORIE
clasa a XI-a
frecvenţă redusă
prof. Diaconiţă Adina
2
EUROPA CONTEMPORANA
(unitate si diversitate)
 Evolutia istorica a ultimelor doua milenii a transformat continentul european într-un
mozaic de popoare si limbi, diversitate care, adeseori a determinat în istorie conflicte violente,
care au culminat cu cele doua conflagratii mondiale din secolul XX. Pe continentul european
traiesc popoare numeroase – francezi, polonezi, germani sau ucrainieni, sau grupuri etnice cu un
numar foarte mic de membri, ca de pilda laponii din nordul Europei sau sorabii din Germania. În
ciuda diversitatii lingvistice, politice sau religioase, locuitorii Europei unite de azi au în comun
valori ca pacea, democratia, respectul fata de lege si fata de drepturile omului.
DIVERSITATE ÎN EUROPA CONTEMPORANA
Diversitatea în Europa secolului XX înseamna manifestarea etnicitatilor, a religiilor si a
unor culturi cu trasaturi caracteristice. La aceste aspecte se adauga separatia dintre statele
europene cauzata de regimurile politice diferite. Deosebirea dintre sistemul de guvernare
democratic si modul de conducere statala de tip totalitar s-a perpetuat practic pe aproape întrega
durata a epocii contemporane.
Statele europene nu au ezitat sa recurga la solutia razboiului pentru transarea si rezolvarea
diferendelor dintre ele. Cele doua razboaie mondiale, a caror durata însumata reprezinta a zecea
parte din întregul secol XX, ilustreaza cu prisosinta cu câta usurinta factorii politici au recurs la
solutia armelor pentru a se impune pe arena continentala si mondiala. Primul Razboi Mondial
(1914-1918) a provocat un real dezechilibru, care a aruncat Europa din universul Belle Epoque
într-o epoca de profunde crize care au cântarit mult în evolutia continentului. Benefice sub
aspectul împlinirii pe termen mai lung sau mai scurt a dezideratelor nationale ale unor popoare,
tratatele de pace au consacrat constituirea unor noi state nationale: Polonia, Austria, Ungaria,
Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia s.a.
Un prim semnal al crizei interbelice a fost dat de deprecierea democratiilor liberale în
unele state si aparitia statului totalitar în doua variante: fascista si comunista. Aceste mutatii de
ordin politic au determinat regresul democratiei, incapabila de a mai rezolva noile probleme pe
care le ridica Europa.
În timp ce economia era paralizata de efectele marii crize din 1929-1933, institutiile
democratiei liberale n-au mai functionat la parametri normali, cedând teren regimurilor de
extrema dreapta.
Tratatele de la Versailles nu au putut crea baza unei paci reale. Acestea au fost contestate
în primul rând de statele învinse, dar si de SUA, motiv pentru care aceste tratate nu au putut
rezista mai mult de doua decenii.
Al Doilea Razboi Mondial (1939-1945) a fost previzibil, mai ales ca urmare a politicii
conciliatoriste promovate de Franta si Anglia, care au asistat pasiv în fata actelor de agresiune
comise de Germania nazista. Numai alianta temporara si bizara dintre capitalismul liberal (SUA,
Marea Britanie) si comunism (URSS), împotriva unui dusman comun, a asigurat victoria
împotriva Germaniei lui Hitler.
Diversitatea regimurilor politice din Europa interbelica si postbelica
3
Analiza regimurilor politice din Europa între cele doua razboaie mondiale ne arata
coexistenta democratiei politice cu regimurile totalitare.
La sfârsitul Primului Razboi Mondial întâlnim regimuri democratice: republici – Franta,
Polonia si monarhii constitutionale – Anglia, România, Belgia. Aceste state se caracterizeaza prin
separarea puterilor în stat, pluripartidism, respectarea drepturilor omului.
Sistemul democratic se consolideaza în Marea Britanie si Franta, doua puteri
învingatoare în Primul Razboi Mondial. Prima, o monarhie parlamentara clasica iar cea de-a
doua, republica, actioneaza pentru mentinerea sistemului versaillez. Liberalismul de tip clasic
face loc politicilor neoliberale a caror esenta consta în recunoasterea rolului important pe care
statul trebuie sa-l aiba în economie, politica si în domeniul protectiei sociale. Teoreticianul
doctrinei neoliberale, John Maynard Keynes recunoaste valoarea principiilor liberale referitoare
la proprietate si initiativa individuala dar argumenteaza rolul important al statului ca autoritate
centrala si în acelasi timp ca partener economic determinant.
La polul opus sunt regimurile totalitare, cele de dreapta (fascismul italian si nazismul
german) si cel de stânga (comunismul sovietic), caracterizate prin concentrarea puterii în mâna
unei singure persoane, existenta partidului-stat, existenta teoretica a drepturilor omului, brutal
încalcate în practica sociala; acestea impun ideologia unica si controlul statului asupra economiei
si culturii. Prin minciuna, teroare si frica ele îl subordoneaza pe individ strivindu-i personalitatea.
Existenta celor doua Europe (democratica si totalitarista sau de Vest si de Est) se mentine si
dupa 1945 când Europa va fi împartita de „Cortina de Fier”. Astfel, în zona occidentala cu
exceptia Pen. Iberice, sunt regimuri democratice în timp ce în Europa Centrala si Orientala se
înfiinteaza regimurile totalitare de inspiratie sovietica. Acest bipolarism se mentine pâna în
1990, când prabusirea regimurilor totalitare a determinat trecerea acestor state la democratie.
Diferentele economice
Formarea unor centre urbane în conditiile unor performante economice deosebite a creat
diferente foarte vizibile în ceea ce priveste densitatea populatiei, mai mare în vest si nord-vest si
mai mica în est si sud-est. Diferentele în plan economic s-au accentuat dupa 1945 când în vestul
continentului s-a mentinut economia de piata liberala, în timp ce în zona rasariteana, aflata sub
influenta sovietica, economia a fost centralizata si controlata de stat. Aceasta explica de ce rata
medie anuala a PIB este mai mare între 1950-1970 în Franta (4,3%) si RFG (5,5%). În Rasarit,
desi sau obtinut o serie de performante economice, criza din acest domeniu, accentuata în
deceniul al 9-lea, a avut rolul hotarâtor în prabusirea acestor regimuri. Europa Occidentala a
cunoscut dupa 1950 o dezvoltare fara precedent, determinata si de sprijinul SUA, în cadrul
Programului de Reconstructie Europeana, cunoscut sub numele de Planul Marshall.
Productia industriala a crescut în perioada 1947-1973 cu 64%, fiind cu 40% mai mare decât cea
de dinainte de razboi. Economia europeana a cunoscut un continuu proces de modernizare, la
aceasta contribuind diversi factori: adoptarea unui nou sistem monetar international gestionat de
Fondul Monetar International (Acordul de la Bretton-Woods) sau aderarea mai multor state la
Acordul General al Tarifelor Vamale (GATT), semnat la Geneva în 1947.
Dinamica dezvoltarii diferitelor ramuri ale economiei europene nu a fost uniforma. Daca
în agricultura cresterile nu au fost semnificative, în schimb industria a reprezentat sectorul de
vârf, fiind factorul care a propulsat dezvoltarea tarilor din vestul Europei. În dezvoltarea
economiei statelor europene au aparut diferente regionale si nationale. Italia de sud, Spania,
Portugalia, Irlanda, Grecia s-au aflat sub nivelul statelor dezvoltate. Nici Regatul Unit al Marii
Britanii nu a putut tine pasul cu concurentele sale de pe continent, ritmul anual de dezvoltare
mentinându-se constant sub 3%.
4
Dupa razboi, viata spirituala a cunoscut explozia modernismului. S-au manifestat în
continuare curente avangardiste care au contestat valorile traditionale, cum ar fi dadaismul1 si
suprarealismul2.
1 dadaism = curent dezvoltat în literatura si arta dupa Primul Razboi Mondial, care se
caracterizeaza prin negarea oricarei legaturi între gândire si expresie, prin abolirea formelor
constituite si prin organizarea unor spectacole si îndreptate împotriva artei, gustului estetic si
moralei traditionale.
2 suprarealism = curent artistic si literar de avangarda din secolul XX, care neaga gândirea
logica si îsi îndreapta toata atentia asupra irationalului, inconstientului, viselor si fenomenelor de
automatism, considerându-le ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esente si
potentionalitati.
 Situatia sociala
Exista tari – cele din Est, unde salariatii beneficiau de un loc de munca sigur si protectie
sociala si tari – cele din Vest – unde locurile de munca sunt nesigure însa, datorita concurentei
performantele economice sunt deosebite.
Diversitatea lingvistica si religioasa
În secolul XX, Europa Occidentala primeste numeroase grupuri de populatie din Africa si
Asia dar si din estul si sud-estul european. Daca în trecut Europa a fost dominant crestina, astazi
este mult diversificata:
- catolici (mai ales în vestul continentului, dar si în tari din centrul si sud-estul acestuia, cum ar fi
Polonia, România, Ungaria, si spatiul fostei Iugoslavii);
- ortodocsi (în zona de est si sud-est – fostele state sovietice, Grecia, Bulgaria, România);
- protestanti (în zona de NV a Europei – Germania, Marea Britanie, Peninsula Scandinava,
Belgia, Olanda, Luxemburg);
- musulmani (în unele teritorii din fosta Iugoslavie, Bulgaria, Albania, dar si în tari precum
Germania sau Spania);
- mozaici (raspânditi în întreaga Europa);
Ultimele doua religii au statut de religii minoritare. Lipsa de toleranta a determinat o serie de
tensiuni mai ales în spatiul fostei Iugoslavii.
Situatia confesionala, tensiunile si conflictele au generat o evolutie specifica a bisericii. În
timpul Papei Pius al IX-lea (1922-1939), catolicismul a sprijinit unele regimuri totalitare,
încheind, spre exemplu, un concordat cu Germania nazista, condamnând, în schimb, comunismul
ateu.
Papa Ioan al XXII-lea, preocupat de situatia spirituala din Europa, a lansat o miscare de reforma
si o noua dezbatere în scopul „aducerii la zi” a traditiilor religioase. În 1978, Ioan Paul al II-lea,
ales papa, lanseaza ideea adâncirii dialogului interconfesional în vederea realizarii unitatii
spirituale pe continentul european.
În anii ’80 si la începutul anilor ’90 lumea s-a vazut din nou în fata unor provocari: criza
energetica, somajul de masa, caderile ciclice severe, confruntarea tot mai spectaculoasa între
cersetori si bogati, între veniturile limitate ale statului si cheltuielile nelimitate ale acestuia.
Caderea regimurilor socialist-totalitare din Europa nu numai ca a generat o uriasa zona de
incertitudine politica, de instabilitate, haos si razboaie civile, dar a distrus si sistemul
international bazat pe echilibrul de putere între URSS si SUA. La sfârsitul secolului XX si
începutul secolului XXI, solutia pare a fi unificarea continentului si gestionarea în comun a
crizelor.
5
În Europa contemporana apare fenomenul multiculturalismului, fenomen care îsi face loc
în actele de politica interna si în relatiile internationale relativ târziu. Denumirea a fost folosita
pentru prima data în 1957, pentru a descrie realitatile din Elvetia. Realitatile Canadei introduc cu
adevarat conceptul în circuit la sfârsitul anilor ’60 si este reperabil în Statele Unite, Regatul Unit
si Australia. Ideea ia nastere ca o solutie impusa de probleme reale, tinând de stapânirea
diversitatii culturale într-o societate multietnica; de asigurarea respectului reciproc si a tolerantei
fata de diferentele culturale înauntrul frontierelor aceleiasi tari.
Multiculturalismul apare ca solutie opusa nationalismului cu tendinta aferenta de
asimilare a minoritatilor de tot felul, sau, în cazul nationalismului exacerbat (al fascismului, în
acceptia luiHenri Michel), a lichidarii acestor minoritati.Politicile multiculturaliste, opuse
politicii de asimilare, ar putea fi o importanta pârghie pentrumutarea accentelor de pe confruntare
pe cooperare, pentru apararea vietii si ameliorarea calitatii ei.
UNITATE ÎN EUROPA CONTEMPORANA
Doua sunt principalele elemente care tin de unitatea europeana: democratia si cultura.
Democratia si statul de drept au fost implementate cu o rapiditate exceptionala, iar respectarea
lor a facut, de la dobândirea independentei tarilor respective, obiectul unei politici voite si reusite.
Multumita eficientei „anticamerei democratice” reprezentate de Consiliul Europei, organizatie
care reuneste azi 46 de state, ale au pus în opera, înca de la adoptarea noilor lor Constitutii,
principiile universale ale democratiei si ale drepturilor omului. Problema minoritatilor, de
exemplu, care a destabilizat de atâtea ori centrul Europei, a fost rezolvata fara drame. Devin,
totodata, litera de lege valorile pluralismului, tolerantei, solidaritatii, justitiei si nediscriminarii,
toate concretizate în Carta drepturilor cetateanului. Demnitatea persoanei este astfel plasata în
centrul organizarii politice si sociale. Datorita acestei atitudini politice si morale, Europa
rivalizeaza cu SUA în ceea ce priveste exemplaritatea democratica. Idee veche, impulsionata de
Revolutia Franceza, ideea drepturilor omului înregistreaza un reflux în Europa secolului XX, în
primul rând din cauza regimurilor totalitare, dictatoriale si autoritare.
În numele suveranitatii statelor, s-au produs atrocitati asupra individului. Acesta este
contextul în care dezbaterea asupra drepturilor omului a degajat ideea ca acestea sunt mai vechi
decât cele ale statelor. Închiderea puterilor în propria suveranitate a contribuit la transformarea
diversitatii Europei în divizarea Europei. În lumea abia iesita din Al Doilea Razboi Mondial,
Carta ONU impulsioneaza universalizarea drepturilor omului. Trec decenii pâna când se
realizeaza pasul decisiv de la proclamarea drepturilor omului la impunerea si respectarea lor
(Declaratia universala a drepturilor omului, în decembrie 1948; în decembrie 1966 sunt semnate
documentele care detaliaza Declaratia universala a drepturilor omului, iar în ianuarie 1976 este
semnata Carta internationala a drepturilor omului). Si mai sugestiva este constituirea treptata a
institutiilor juridice pentru protectia drepturilor femeii (1979); pentru protectia drepturilor
copiilor (noiembrie 1989); pentru protectia drepturilor muncitorilor emigranti (decembrie 1990).
Spatiul european se înscrie în aceasta tendinta monitorizata de ONU. Între 1948 si 1950 se
elaboreaza Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
Actul a intrat în vigoare, dupa ratificarile necesare, la 2 septembrie 1953. Au fost create si
institutii pentru controlarea respectarii drepturilor omului: Comisia Europeana a Drepturilor
Omului (1954), si Curtea Europeana a Drepturilor Omului (1959). Modelul european de tratare a
drepturilor omului a avut rezonanta si în alte continente: Conventia americana a drepturilor
6
omului (1969); Carta africana a drepturilor omului si ale popoarelor (1981); Carta araba a
drepturilor omului (1994).
Elementul care mentine unitatea europeana este cultura, întrucât transformarile si
mutatiile petrecute în acest domeniu sunt preluate în domeniile intelectuale din întreaga Europa.
În zonele intens industrializate populatia îsi modifica comportamentul, opteaza pentru o cultura
noua. În toata Europa învatamântul primar este considerat o necesitate, iar dupa 1945 scolarizarea
începe sa fie vazuta ca un obiectiv prioritar. Astfel, a luat fiinta Organizatia pentru Educatie,
Stiinta si Cultura a Natiunilor Unite (1945), cu sediul la Londra având drept obiectiv
încurajarea schimburilor culturale si educative între tarile lumii. Dezvoltarea învatamântului si
aparitia mijloacelor de comunicare în masa au accentuat dialogul de idei în rândul europenilor.
Literatura europeana cunoaste un nou tip de roman, cel politist, exemplul tipic al autorului unui
astfel de roman fiind Agatha Cristie, citit de milioane de cetateni. Piata cartilor începe sa fie
dominata de gigantii editoriali, tirajele cresc, se editeaza romanele devenite best-seller-uri si citite
în tot spatiul european.
Arta evolueaza spre noi forme si manifestari, cubismul lui Picasso este continuat de curentele
suprarealiste aparute în Franta, Germania si raspândite apoi în alte tari europene. Sculptura este
dominata de abstract si îndrazneala, trasaturi ilustrate de operele românului Brâncusi si ale
elvetianului Giacometti, iar arhitectura capata un caracter functional. Se contruiesc institutii si
edificii publice. În 1919 arhitectul Gropius proiecteaza primele complexe de locuinte de forma
cubica, constructii functionale asezate una în fata celeilalte, dar diferite ca marime, orientare si
material folosit.
Urbanizarea devine un fenomen general-european, mai ales dupa cele doua razboaie mondiale,
când reconstructia unor orase distruse era necesara (Dresda, Berlin, Varsovia). Apar cartiere noi,
imobile destinate unor institutii si asezaminte sociale, parking-uri, supermarket-uri.
Muzica a beneficiat de pe urma perfectionarii tehnicii; aparitia sonorizarii permite organizarea
unor concerte, festivaluri în care diferentele etnicesi si religioase se estompeaza. Cinematograful
devine, în anii ’50-’80, un mijloc ce impune modele si uniformizeaza gusturile. Societatea de
consum influenteaza cultura. Dupa cel de-al doilea razboi mondial pesimismul si sentimentul de
neliniste cresc în rândul populatiei europene si pe acest fond apare existentialismul, reprezentat
de J.P.Sartre si A.Camus. Acest curent filosofic încearca sa ofere raspunsuri la problemele
societatii europene contemporane.
IDEEA DE EUROPA ÎN SECOLELE XIX-XX. PREMISE
Nationalism si eurocentrism
În a doua jumatate a secolului XIX, nationalismul devine credinta de masa odata cu
largirea democratiei, mai ales în structurile statale dominate de personalitati precum Bismarck si
Cavour. A fost usor, în aceste conditii, sa se cristalizeze convingerea ca nationalismul este
ideologia cea mai potrivita aspiratiilor timpului. Exista convingerea ca daca natiunile îsi vor
dobândi frontierele în concordanta cu dreptul la autodeterminare, se vor elimina toate cauzele de
conflict; ca o „armonie” naturala se va instala între natiuni.
Al doilea factor care a împins preocuparea pentru ideea de unitate a Europei (spiritul
european) pe plan secund tine de imperialismul secolului XIX; manifestat cu amplitudine
maxima mai ales în ultimele decenii ale secolului XIX si pâna la Primul Razboi Mondial. Aceasta
e perioada definitivarii imperiilor coloniale. De altfel, secolul XIX nu este numai „secolul
nationalitatilor”, ci si „secolul imperialismului”. Europa, prin marile ei puteri devenite coloniale,
transformase lumea într-una eurocentrica. Puterile europene proiectasera în exterior un mod de a
7
gândi si de a actiona. În acest proces, centrul de greutate tinde sa se mute înafara Europei. Pentru
fiecare Mare Putere cu imperiu colonial (Anglia, Franta si chiar Rusia cu imperiul ei asiatic,
format relativ târziu), se profila întrebarea daca interesele preponderente erau în Europa sau în
afara ei. Pentru ca numarul puterilor interesate de unitatea Europei scade (doar Germania, AustroUngaria
si câteva state mici), se amplifica impresia ca Europa este pe punctul de a se destrama.
Marile Puteri si unitatea Europei în preajma Primului Razboi Mondial
Interesele Marilor Puteri intra în coliziune în zone diferite ale lumii: în Europa, pentru
controlarea unitatii acesteia si pentru dominarea continentului, în afara Europei, pentru colonii.
Din perspectiva M.B., a Frantei si a Rusiei era de neacceptat ca Germania sa intre ca mare putere
în relatiile internationale; aceasta cu atât mai mult cu cât începutul secolului XX adusese în
rândul marilor puteri si SUA si Japonia.
Dintre tarile aflate în competitie, mai ales Germania avea nevoie de hegemonia asupra
Europei pentru victoria în cursa pentru statutul de putere mondiala. Înca de la începutul secolului
XIX, Germania aspira la statutul de putere mondiala; conducatorii germani întelegând corect
corelatia dintre calitatea de putere navala si aceea de putere mondiala. Competitia dintre marile
puteri explica în esenta cele doua razboaie ale secolului XX, pornite si pierdute de Germania. Mai
mult decât atât, puterile europene angrenate la aceste razboaie au iesit epuizate; au ajuns puteri de
mâna a doua într-o Europa în ruine. Aceasta în conditiile ridicarii la statutul de superputere a
SUA si a Rusiei, devenita URSS.
În imperiile coloniale patrunsesera idei care au dus la decolonizare. Ramâne puterilor
europene posibilitatea recentrarii intereselor lor în Europa si urmarirea sistematica a realizarii
unitatii acesteia. Doar astfel se poate reaseza Europa în lume ca spatiu performant pe mai multe
planuri, începând cu cel economic. Acesta ar putea fi planul clar, paneuropean, apt sa devina
atragator pentru cei mai multi dintre europenii care respinsesera hotarât ideea unirii Europei sub
hegemonia uneia dintre puteri si mai ales a Germaniei. Acesta este sensul afirmatiei ca, prin
decolonizare, puterile europene au pierdut o lume si au câstigat Europa. Spiritul european va
reveni pe un plan principal, recapatând vigoare, si va nazui spre unitatea Europei.
Divizarea politica a Europei la sfârsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial
Între 1945-1949 are loc divizarea politica a Europei. Înfrângerea militara a Germaniei
creeaza un vid de putere; statele Europei devin o miza a rivalitatilor dintre învingatori: SUA si
Uniunea Sovietica. Aceasta victorie se constituie în premisa pentru accesul celor doua puteri
învingatoare la statutul de superputere.
Relatiile dintre „cei trei mari” (Stalin, Roosevelt, Churchill) au reusit sa respecte un timp
regula de a nu înlocui hegemonia lui Hitler cu aceea a unuia dintre ei asupra Europei. Însa, pe
masura profilarii înfrângerii Germaniei, diferentele de interese si de ideologie sunt luate în
considerare din ce în ce mai atent. Teama si suspiciunile în crestere între fostii aliati (Uniunea
Sovietica si democratiile anglosaxone) explica acumularea de perceptii si evaluari gresite, de
ambele parti, erori care se concretizeaza în tensionarea relatiilor pâna aproape de confruntarea
militara, dar fara a se ajunge aici. Aceasta stare în relatiile internationale a capatat denumirea de
Razboi Rece (1947- 1991). Trebuie subliniat faptul ca divizarea politica a Europei se face pe
fondul acestor relatii tensionate si le concretizeaza.
8
În Europa Occidentala, teama de comunism si impulsurile venite din SUA îl fac pe Jean
Monnet (1888-1979) sa puna bazele unificarii viitoare a puterilor occidentale, Europa Mica,
nucleul actualei Uniuni Europene. Divizarea politica a Europei era o realitate. Proiectul uniunii
pan-europene. Originar din fostul Imperiu Austro-Ungar, Richard de Coudenhove-Kalergi s-a
afirmat în perioada interbelica prin eforturile de a promova ideea unitatii europene. Conceptiile
sale au fost publicate în 1922 (Pan-Europa, un proiect) si în 1923 (manifestul Pan-Europa).
Scopul urmarit de Coudenhove era de a transforma Europa într-o putere mondiala, pentru a face
fata concurentei reprezentate în epoca de SUA, URSS si M.B.
Proiectul uniunii pan-europene se baza pe reconcilierea franco-germana, care ar fi urmat
sa devina nucleul noii structuri politico-teritoriale. Totodata, în cadrul uniunii, toate statele
membre aveau sa se bucure de aceleasi drepturi, într-o egalitate deplina. Primul congres al
uniunii pan-europene preconizate de Kalergi a avut loc la Viena, în 1924, la acest eveniment
participând peste 2000 de invitati, din 24 de state de pe continent. Declansarea celui de-Al Doilea
Razboi Mondial a dus la întreruperea acestui plan.
Planul uniunii federale europene. La 5 septembrie 1929 (cu ocazia celei de-a X-a
Adunari a Societatii Natiunilor), ministrul de externe francez, Aristide Briand, si-a prezentat la
Geneva intentiile privind crearea unei uniuni regionale europene – limitata initial la cooperarea
economica dintre statele membre si extinsa apoi în domeniul politic, social, cultural. Uniunea
propusa de Briand urma sa cuprinda întregul spatiu european, pâna la frontierele URSS si sa se
bazeze pe respectarea suveranitatii fiecarui stat membru. Ideea a fost sustinuta si de Gustav
Stresemann, ministrul de Externe german, adept, ca si Briand, al reconcilierii franco-germane. În
anul urmator, el a prezentat în Adunarea Generala a Societatii Natiunilor un Memorandum
(Memorandumul Léger-Briand) al guvernului francez, privind o noua constructie europeana. A
fost adoptata chiar o rezolutie, care prevedea constituirea Uniunii Federale Europene.
La 19 septembrie 1946, W.Churchill a lansat la Zürich ideea crearii unei familii
europene sub denumirea de Statele Unite ale Europei.
DE LA PIATA COMUNA LA U.E.
Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial derularea Planului Marshall, înfiintarea
Organizatiei Europene pentru Cooperare Economica (OECE) si constituirea NATO au
asigurat cadrul reconstructiei Europei Occidentale si al înfaptuirii unitatii sale. La 5 mai 1949,
zece state vest-europene (Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda, Norvegia, Suedia) au pus bazele Consiliului Europei, cu sediul la Londra.3 Activitatea
Consiliului Europei a fost coordonata de doua organisme: Consiliul de Ministri, alcatuit din
reprezentanti ai guvernelor tarilor membre si Adunarea Parlamentara, cu sediul la Strasbourg,
organ consultativ cu atributii care vizau apararea drepturilor omului, dezvoltarea democratiei,
cresterea calitatii vietii, apararea pacii prin cooperare etc. Oamenii politici ai vremii au socotit ca
faurirea unitatii europene este posibila mai întâi prin integrare economica. Initiatorii acestei
integrari au fost francezii Jean Monnet si Robert Schuman.
La 9 mai 1950, a fost lansata Declaratia Schuman, pe baza careia a fost semnat Tratatul
de la Paris (18 aprilie 1951), prin care s-a constituit Comunitatea Economica a Carbunelui si
Otelului (CECO).
Declaratia Schuman a reprezentat piatra fundamentala a noii constructii europene si a avut
la baza 4 principii fundamentale:
- asigurarea pacii politice si a reconstructiei economice;
9
- actiuni comune ale Frantei si Germaniei, care sa conduca spre o reconciliere istorica;
- asigurarea cooperarii între natiunile europene;
- convergenta intereselor popoarelor europene.
CECO a fost condusa de o Înalta Autoritate, al carei presedinte a devenit Jean Monnet.
La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, s-au pus bazele Comunitatii Economice
Europene (CEE) sau Piata Comuna, statele fondatoare fiind: Franta, Germania Federala, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg. Ea îsi propunea:
- realizarea liberei circulatii a fortei de munca si a capitalurilor;
- adoptarea unui tarif vamal extern comun;
- înfiintarea unei banci europene pentru investitii;
- stabilirea unor poitici comune în domenii strategice precum agricultura, comertul,
transporturile, concurenta etc.
Procesul de consolidare a cooperarii europene s-a amplificat prin înfiintarea Comunitatii
Europene pentru Energie Atomica (EURATOM), în baza unui tratat semnat în aceeasi zi si tot la
Roma.
În 1967, cele trei comunitati europene (CECO, CEE si EURATOM) au fuzionat într-o
singura agentie: Comunitatea Europeana.
Începând cu 1 ianuarie 1993, orice cetatean al unei tari membre a CE avea dreptul de a se stabili,
munci, cumpara sau vinde marfuri în orice alta tara membra, fara un permis special sau alte
restrictii.
Parteneriatul franco-german s-a pronuntat tot mai transant pentru federalizarea
continentului în formula SUE. O influenta deosebita în acest sens a fost exercitata de Jacques
Delors, în calitate de presedinte al Comisiei Europene, care propunea o uniune social-politica si
mai strânsa. Drumul spre realizarea acestui proiect nu a fost lipsit de dificultati. Marea Britanie,
prin primul-ministru, Margaret Thatcher, a manifestat serioase rezerve, aceasta atitudine
constituind unul dintre motivele pentru care a trebuit sa cedeze locul lui John Major.
Consolidarea pietei comune prin semnarea Actului Unic European a fost continuata prin
semnarea Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie 1992, prin care se facea trecerea de la
Comunitatea Europeana la Uniunea Europeana (tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).
El directioneaza, pe lânga uniunea monetara, noile politici comune: cetatenia europeana, politica
externa si de securitate comuna.
INTEGRAREA EUROPEANA
Extinderea Europei unite s-a realizat în mai multe valuri. Astfel, la 1 ianuarie 1973, celor
sase tari (Belgia, Franta, Germania Federala, Italia, Luxemburg si Olanda) se alatura Marea
Britanie, Irlanda si Danemarca. La 1 ianuarie 1981, Grecia devine cel de-al zecelea membru al
Comunitatii Europene, urmata apoi la 1 ianuarie 1986 de Spania si Portugalia, iar în ultimul
deceniu al secolului XX, de Austria, Finlanda si Suedia. Penultimul val de aderare (1 mai 2004) a
fost si cel mai spectaculos, pe de o parte datorita numarului mare de state acceptate (zece), iar pe
de alta parte, datorita prezentei în acest grup – alaturi de Malta si Cipru – a primelor state foste
membre ale „blocului comunist” – Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia, Letonia
si Lituania. Prin ultimul val de aderare (1 ianuarie 2007) s-a asigurat integrarea în Europa unita a
României si Bulgariei, doua state foste comuniste.
Integrarea Europei Centrale si de Est – „o ocazie istorica” si „o provocare”
Prabusirea comunismului în Europa (1989-1991) a avut asupra Europei si asupra lumii un
impact comparabil cu acela produs de victoria bolsevicilor în Revolutia rusa din 1917. Pentru
tarile europene foste comuniste s-a deschis posibilitatea optiunii pentru integrarea lor în UE. Din
10
perspectiva unor personalitati ale UE, cuprinderea Europei Centrale si de Est a fost apreciata
drept „o ocazie istorica” si „o provocare”.
Provocarea este data de multele dificultati care trebuie depasite nu numai de statele
candidate, ci de UE însasi. Trebuie gestionata o crestere rapida si substantiala, care s-ar
concretiza în sporirea suprafetei cultivate cu 50%, a fortei de munca cu 100% si a populatiei cu
În drumul lor spre integrarea europeana, statele foste comuniste nu au un model; fiecare
trebuie sa-si gaseasca propriul drum, un drum atent si ferm monitorizat de la nivelul conducerii
UE. Aceste state aspira la regimuri democratice stabile si sunt atrase de prosperitatea UE.
Procesul integrarii este unul de durata si presupune rabdare, vointa politica, claritatea si
stabilitatea scopurilor si capacitatea de a le face întelese si acceptate de populatia statului
aspirant.
Problema „absorbirii” statelor foste comuniste a fost pusa în 1995, când UE avea 15
membri. Exista riscul ca dupa aderarea acestor state sa apara un fenomen al dezintegrarii prin
disfunctionalitate a UE, adica era necesar sa se defineasca mai precis ceea ce urmeaza a fi UE si
care sunt mijloacele atenuarii efectului „crizei de crestere”.
Pe rând, nazuinta autoritatilor Uniunii Europene în legatura cu aceste state a fost
realizarea unui spatiu de liber schimb, a unei uniuni vamale, a unei convergente economice
multiple, pâna la atingerea parametrilor de spatiu economic performant si competitiv; a unei
convergente politice, etc. Dificultatea rezida în faptul ca UE nu poate fi conceputa ca un stat
national (în acceptia secolului XX) gigantic, ci trebuie cautat raportul potrivit între centralism si
democratie (între centralizare si descentralizare), compatibil cu realizarea „unitatii în diversitate”,
unul dintre secretele vialitatii europene.
Instrumente ale extinderii
În 1979, a fost elaborat Sistemul Monetar European (SME) al carui obiectiv a fost de a
echilibra economiile si devizele tarilor Comunitatii Europene, facându-le mai putin sensibile la
fluctuatii si crize. Doua masuri importante urmau a fi luate de acest organism: introducerea
monedei unice europene (ECU), care avea sa suplimenteze, fara însa a înlocui, devizele nationale
existente si adoptarea unui Mecanism de Schimb Valutar (ERM) prin care guvernele acceptau sasi
mentina valoarea propriilor monede în cadrul unor limite fixe.Au fost create instrumentele
necesare operatiei complexe de cuprindere a tarilor esteuropene.
La 12 mai 1990, a fost creata Banca Europeana pentru Reconstrunctie Europeana în
Europa de Est, cu sediul la Londra. S-au creat si instrumente regionale care sa gestioneze
procesul complex si de durata al integrarii: Consiliul Balticii (mai 1990), Comitetul Marii Negre
(iunie 1992), Grupul de la Visegrad (decembrie 1992, cuprinzând Ungaria, Polonia si
Cehoslovacia). În 1994 a fost creat Institutul Monetar European. Între aceste structuri, cele cu
profil financiar au un rol foarte important în asigurarea costurilor statelor aspirante prin programe
care sa le stimuleze efortul, imaginatia si performanta (exemplu: programul PHARE). Pregatirea
temeinica a aderarii statelor foste comuniste se concretizeaza si în stabilirea criteriilor de aderare
(„criteriile de la Copenhaga”, iunie 1993), iar Consiliul European de la Essen (decembrie
1994) stabileste strategia de pre-aderare.
În 16 iulie 1997, apare Agenda 2000 pentru o uniune mai puternica si mai extinsa
Conferinta se întruneste prima data la Londra (12 martie 1998). Tarile europene foste
comuniste nu se prezinta ca un bloc omogen; exista diferente la nivel economic de dezvoltare si
de experienta în privinta constructiei institutiilor si a mentalitatilor democratice. Consiliul
European de la Copenhaga (iunie 1993) a stabilit principiul egalitatii de tratament, dar ordinea
începerii negocierilor nu poate sa nu tina seama de aceste diferente.
11
Impactul reunificarii Germaniei (3 octombrie 1990), eveniment cu ample urmari asupra
istoriei Europei, produce impulsul necesar pentru crearea monedei unice europene (EURO –
botezata la 16 decembrie 1995), si în general, pentru cea mai ampla reforma a Uniunii Europene,
aceea care primeste statele foste comuniste. Un raspuns al Europei la provocarile globalizarii este
Consiliul European de la Lisabona, din 2002, care a lansat o strategie de dezvoltare pe 10 ani A
stabilit criteriile de aderare a noi state: criteriul democratic (pluralism politic, separarea puterilor,
alegeri libere, respectarea drepturilor cetatenesti, statutul minoritatilor etc.), criteriul economic
(economie de piata functionala), asumarea obligatiilor privind implementarea legislatiei
europene, crearea unui cadru administrativ si juridic adecvat. transformarea Europei din punct de
vedere economic în cea mai dinamica si mai competitiva economie a lumii. Cunoscuta sub
numele de „Procesul Lisabona”, strategia reprezinta unul dintre cele mai îndraznete proiecte de
dezvoltare din lumea contemporana, implicând o crestere economica durabila, locuri de munca si
cresterea coeziunii sociale.
INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE
Parlamentul European (PE) este singura institutie a Uniunii Europene a carei
componenta este stabilita prin alegeri libere si ale carei sedinte si deliberari sunt publice. Prezinta
interesele populatiei statelor membre; este ales o data la 5 ani. Membrii PE sunt alesi prin
sistemul reprezentarii proportionale, fiind grupati în functie de partidele politice (doua mari
grupuri parlamentare: popular – partidele democrat-crestine si conservatoare si cel socialist) si nu
dupa nationalitate. Numarul de locuri care revine fiecarui stat este stabilit în functie de populatie.
Rolul Parlamentului se evidentiaza în examinarea si adoptarea legislatiei comunitare, aprobarea si
monitorizarea bugetului UE, exercitarea functiei de control asupra altor institutii comunitare,
aprobarea acordurilor internatioanale majore, cum ar fi cele de aderare de noi membri etc. Sediul
Parlamentului este la Strasbourg.
Consiliul Uniunii Europene se mai numeste si Consiliul de Ministri fiind compus din
reprezentanti ai guvernelor statelor membre si reprezinta interesele acestora. Presedintia
Consiliului este detinuta, prin rotatie, de fiecare stat membru, timp de 6 luni. Principalele
responsabilitati ale Consiliului UE sunt pe probleme de cooperare interguvernamentala în
domeniile politicii externe, de securitate, justitie si afaceri interne. Procedura de vot este cea a
unanimitatii, iar în anumite situatii cea a majoritatii calificate.
Consiliul European nu are, propriu-zis, statut de institutie a UE însa are un rol esential în
trasarea prioritatilor si definirea orientarilor politice generale ale Uniunii. Este constituit din sefii
de stat sau de guvern ai statelor membre.
Comisia Europeana reprezinta interesele UE, este organul executiv al acesteia, având
urmatoarele competente:
- de control, supraveghind respectarea Tratatului UE si implementarea legislatiei
comunitare;
- de initiativa în politici comunitare;
- de executie, având rolul unui guvern la nivel comunitar;
- de reprezentare, primind scrisori de acreditare a ambasadorilor tarilor din afara spatiului
comunitar si numeste delegati (cu rang de ambasadori) în statele candidate sau din afara Uniunii.
Comisia Europeana este constituita din comisari reprezentând interesele Uniunii si nu ale statelor
membre din care provin. Sediul Comisiei este la Bruxelles.
Alte institutii europene sunt:
Curtea Europeana de Justitie având rolul de a asigura uniformitatea interpretarii si aplicarii
dreptului comunitar si solutionarea litigiilor care implica statele membre, institutii sau persoane
fizice din spatiul comunitar. Sediul: Luxemburg.
12
Curtea Europeana de Conturi verifica legalitatea operatiunilor bugetului comunitar.
Comitetul Economic si Social este un organ consultativ care reflecta necesitatea participarii
societatii civile la actul decizional. Ofera consultanta Parlamentului, Consiliului si Comisiei în
procesul de luare a deciziei; promoveaza dialogul social; contribuie la întarirea rolului
organizatiilor si asociatiilor societatii civile în tarile ne-membre.
Comitetul Regiunilor este un organ consultativ în domenii care interfereaza cu interesele locale
si regionale.
Banca Europeana de Investitii – finanteaza proiecte care duc la realizarea obiectivelor Uniunii.
Banca Centrala Europeana este responsabila de politica monetara a UE.

1
ISTORIE
clasa a X-a
frecvenţă redusă
prof. Diaconiţă Adina
2
ILUMINISMUL
 Ideologie a secolului al XVIII-lea, urmăreşte transformarea societăţii condusă raţional , dreaptă şi tolerantă ,
cetăţenii să se bucure de drepturi şi libertăţi .
Definiţia: Iluminismul este o ideologie a secolului al XVIII-lea care urmăreşte transformarea societăţii astfel încât
aceasta să se conducă raţional, pentru a îndeplini idealurile de dreptate şi toleranţă, asigurând drepturi şi libertăţi
tuturor.Ideologie – totalitatea ideilor şi conceptelor specifice unei perioade sau unui grup de oameni . Raţional –
logic, bine chibzuit
Caracteristicile iluminismului:
1. Raţional: logic – iluminiştii explicau lumea cu ajutorul raţiunii
2. Antibisericesc – împotriva bisericii ca instituţie, se pronunţă pentru toleranţă religioasă.
3. Antiabsolutist – împotriva absolutismului monarhic
ILUMINISMUL este ideologia dominantă a sec. al XVIII-lea care are ca valoare centrală RAŢIUNEA.
IDEI CENTRALE:
 Optimismul gnoseologic;
 Afirmarea personalităţii umane;
 Libertatea şi demnitatea individului.
IMPLICAŢII PRACTICE:
 Control mărit al omului asupra mediului natural;
 Necesitatea organizării raţionale a societăţii umane.
FACTORII DETERMINANŢI AI ILUMINISMULUI
• Transformările produse în societatea umană, pe multiple planuri, în perioada Renaşterii. Umanismul.
• Ascensiunea economico-socială a burgheziei
• Modelele politice oferite de state precum Provinciile Unite (Olanda) sau Anglia, ca urmare a revoluţiilor
burgheze desfăşurate pe cuprinsul lor.
• Progresele înregistrate în gândirea ştiinţifică de-a lungul secolelor XVII – XVIII, menite să pună în evidenţă
forţa raţiunii.
 REPREZENTANŢI AI ILUMINISMULUI
CHARLES DE MONTESQUIEU (1689 – 1755)
 OPERA : “Scrisori persane” , “Spiritul legilor”
 CONŢINUT:
– Atitudine critică la adresa instituţiilor şi moravurilor franceze, impregnate încă de mentalitatea
feudală.
– Atitudine critică la adresa absolutismului monarchic şi intoleranţei religioase.
3
– Promovează principiul separării puterii în stat.
“SPIRITUL LEGILOR” “Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de dregători se află întrunite
puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate… Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea
judecătorească nu este separată de puterea executivă…” Ch. De Montesquieu
VOLTAIRE (François Marie Arouet) ( 1604 – 1778)
 OPERA: “Tratatul despre toleranţă” , “Candide” , “Scrisori filosofice”
 CONŢINUT:
– Atitudine critică faţă de fanatismul religios.
– Critică la adresa moravurilor şi instituţiilor “vechiului regim”.
– Promovarea unor valori liberale şi a modelului politic al monarhului luminat.
ENCICLOPEDIŞTII
– D. DIDEROT (1713 – 1784)
– J. R. d’ALEMBERT ( 1717-1783 )
 OPERA:
• “Enciclopedia” sau “Dicţionarul raţional al ştiinţelor, artelor şi meseriilor”
• Lucrare cuprinzând 28 de volume şi semnată de 130 de autori.
 CONŢINUT:
• Promovează valorile ştiinţifice, tehnice rezultate din progresele înregistrate pe plan cultural în sec. XVII –
XVIII.
• Critică obscurantismul, superstiţiile, mentalităţile şi instituţiile vechiului regim.
• Caracterul său contestatar a făcut ca publicarea să fie oprită în mai multe rânduri (1752, 1759, 1781).
• J. J. ROUSSEAU (1712 – 1778)
 OPERĂ: “Noua Eloiză” , “Emil” , “Contractul social”
 CONŢINUT:
– Dubla natură a fiinţei umane: raţională şi afectivă.
– Noi principii în educaţia copilului.
– Critica întregului sistem social al vechiului regim.
– Promovarea ideilor de libertate şi de egalitate a căror aplicabilitate se poate realiza numai în baza
unui contract social, încheiat între membrii societăţii cu drepturi egale.
– Principiul suveranităţii naţionale.
– Propune ca formă de guvernământ, republica.
ILUMINISMUL ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
 ŞCOALA ARDELEANĂ - Mişcare culturală de emancipare civică şi politică a românilor transilvăneni.
4
REPREZENTANŢI AI ŞCOLII ARDELENE
 ION BUDAI DELEANU (1760-1820) , SAMUIL MICU (1745-1806) , PETRU MAIOR (1756-1821)
IMPACTUL POLITIC AL ŞCOLII ARDELENE - SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM - Memoriul înaintat în anul 1791 Curţii
de la Viena, în cadrul mişcării de emancipare a românilor transilvăneni
Revoluţia industrială
 Revoluţia industrială este procesul tehnic complex prin care munca manuală este înlocuită cu maşinismul. În
acest proces muncitorului îi revenea rolul de supraveghere, reglare şi alimentare a maşinii.
Apariţia revoluţiei industriale a avut ca efect:
 creşterea producţiei,
 dezvoltarea oraşelor şi a ştiinţei.
Începută în Anglia, după 1750, revoluţia industrială s-a extins la proporţii planetare abia în cea de a doua jumătate a
veacului următor,când a schimbat faţa lumii, dându-i ,în linii mari, desigur, înfăţişarea de astăzi.
Prima revoluţie industrială: civilizaţia maşinilor
• Anglia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea a fost locul în care s-a produs schimbarea, iar maşina
cu aburi a fost factorul declanşator. Pentru prima data în istoria umanităţii, o maşină putea funcţiona de
sine stătător, fără intervenţia directă a omului.
Industria textilă - noi utilaje
• "Suveica zburătoare" a lui John Kay (1733) a făcut procesul de ţesere mai rapid
• "spinning jenny" (1767), roata de tors creată de James Hargreaves, a îmbunătăţit procesul de tors.
• sistemul lui Arkwright (1769) de menţinere a umidităţii în procesul de fabricaţie; în acţionare se foloseau
caii, apa sau forţa aburilor.
• Războiul de ţesut electric inventat de Edmund Cartwright (1785) a dezvoltat procesul de ţesere.
James Watt - 1736-1819
• Originar din Scoţia, autodidact, a inventat în 1769 maşina cu abur: a creat un condensator capabil să menţină
constantă temperatura în cilindrul principal, transformă forţa liniară a aburului într-una circulară.
• A pornit de la cercetări anterioare aparţinând lui Denis Papin şi Thomas Newcomen.
• în anul 1815, George Stephenson adaugă civilizaţiei industriale un nou simbol: Locomotiva. Construirea
primei căi ferate între Manchester şi Liverpool - primul pas spre crearea unei reţele de transport feroviar ce a
acoperit în scurt timp întreaga Europă şi America de Nord
• prima cale ferată publică – de la Stockton la Darlington – a fost dată în funcţiune în 1825
Avându-şi rădăcinile în Anglia, noua civilizaţie industrială bazată pe maşina-unealtă s-a răspândit ulterior în Franţa,
Belgia, Elveţia, apoi în SUA şi în spaţiul german.
5
FIERUL
• simbol important al revoluţiei industriale din Marea Britanie
• procesul de obţinere (topire pe baza cărbunelui) era ineficient şi distrugea pădurile
• în 1709, Abraham Darby descoperă în cocs o metodă eficientă de topire a fierului
A doua revolutie industriala
 Secolul al XIX-lea a înregistrat un remarcabil progres în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Noi savanţi se adaugă
listei celor ale căror descoperiri au marcat istoria lumii. De asemenea ,se impun noi surse de energie, precum
petrolul, gazul natural si energia electrica.
OŢELUL
• Adevãratul pãrinte al otelului a fost Henry Bessemer, a cãrui inventie, realizatã în 1856, a constituit o
adevãratã revolutie în metalurgie
• în 1851 realizeazã prima sa inventie prin îmbunãtãtirea fontei
• în 1858 obtine otelul maleabil suflând aer printr-un tub de argilã în cuptorul de argilã care contine fontã
topitã
BICICLETA
• Idea a două roţi ce sunt în linie provine de la un domn francez cu numele de Sivrac, din jurul anului 1690.
• Un secol mai târziu, germanul Karl von Drais, a construit un vehicul bazat pe aceleaşi principii, fiind
propulsată de picioare, dar el a montat pe vehicul un ghidon la roata din faţă, iar acest lucru a făcut posibilă
circulaţia pe străzile oraşelor
• În 1839 scoţianul K. Macmillan a perfecţionat bicicleta adăugând pedalele.
• În 1870 au fost introduse spiţele de oţel (W. A. Cowper).
• Este completată în 1888 cu cauciucul gonflabil de către scoţianul J. B. Dunlop
Mendeleev: cunoscut prin contribuţii importante în studiul atomului.
Volta şi Ampere, deveniţi celebri în domeniul electricităţii.
Graham Bell: Inventatorul telefonului
 Toate aceste descoperiri vor conduce către cea de a doua revoluţie industriala. Oţelul înlocuieşte fierul
în construcţia căilor ferate, a vapoarelor sau în domeniul construcţiilor.
După 1900 ,industria atomobilului va deveni una dintre cele mai dinamice din lume.
Efecte ale revolutiei industriale
• Introducerea in productie a masinilor-unelte, aparitia fabricii, diversificarea surselor de energie, aparitia si
dezvoltarea cailor feratre si a automobilului,transport la distanta a energiei electrice au determinat
schimbari fundamentale in organizarea productiei , dar si in aspectul habitatului uman, in structura sociala si
demografie, in modul de viata si in mentalitatile oamenilor.
Impactul revoluţiei industriale
• Trecerea de la meşteşug la industrie şi de la atelier la fabrică
6
• Creşterea producţiei industriale
• Dezvoltarea comerţului
• Afirmarea economiei de piaţă
• Schimbări de natură socială – apare o nouă clasă – muncitorii industriali
REVOLUTIA GLORIOASA DIN ANGLIA
Razboiul civil dintre rege si Parlament
Anglia- 1603- dinastia Stuart, rege Carol I
Cauze: - interesele economice ale noii burghezii parlamentare
 - conflict intre burghezie si monarhul cu puteri nelimitate
 - conflictul dintre protestanti si catolici
PETITIA DREPTURILOR
 … regele sau urmasii sai nu pot impune sau percepe impozite fara consimtamintul arhiepiscopilor,
episcopilor, contilor, baronilor, cavalerilor, burgheziei si a altor oameni liberi din comunele acestui regat
 … in acest caz va rugam cu umilinta pe maiestatea Voastra ca, in viitor, sa nu mai fie nimeni constrins la vreo
donatie, nici sa se plateasca vreo taxa sau impozit in afara celor stabilite de Parlament si nimeni sa nu fie
arestat sau molestat daca va refuza sa plateasca.
1641- Carol I Stuart- mustrarea cea mare
- Izbucneste conflictul rege – Parlament
Carol I – paraseste Londra
- Puterea preluata de Oliver Cromwell
- 1649 – Carol I – judecat si condamnat la moarte
Oliver Cromwell (1599 – 1658) a fost una dintre marile personalităţi ale istoriei Angliei,paricipant direct la
evenimentele din timpul Revoluţiei şi figura centrală a Protectoratului.
- Născut la Huntington, lângă Cambridge, într-o familie din noua nobilime, Cromwell a urmat studii de drep;
de confesiune puritană, el a fost ales mereu deputat în Parlament, graţie popularităţii şi caracterului său
energic.
- El a manevrat şi armata, obţinând titlul de Lord-Protector, funcţie pe care a îndeplinit-o din 1653 până la
moarte. În această calitate, Cromwell avea prerogative care le depăşeau pe cele ale unor suverani din
Europa.
- El a manevrat şi armata, obţinând titlul de Lord-Protector, funcţie pe care a îndeplinit-o din 1653 până la
moarte. În această calitate, Cromwell avea prerogative care le depăşeau pe cele ale unor suverani din
Europa.
7
PROTECTORATUL lui Cromwell
 Dictatura militara- putere detinuta de un lord protector
 Parlamentul – puterea legislativa
 Consiliul de Stat – puterea executiva
 Burghezia preia puterea politica . Cromwell – cucereste – Scotia, Irlanda . 1651 - Actele de
navigatie- suprematia engleza pe mare
 20 aprilie 1653 – dictatura lui Cromwell
Restauratia Stuartilor
 1658 – Cromwell – moare
 Carol al II- lea Stuart ( 1660 – 1685 )– regele Angliei – raporturi bune cu Parlamentul
 -1673- TEST ACT – excluderea romano- catolicilor din orice functie de stat
 - 1679- HABEAS CORPUS ACT
 Orientări politice- WHIG- supremaţia parlamentară - TORRY- regalişti
 Iacob al II –lea ( 1685 – 1688 ) – conflict cu Parlamentul - inlaturat
HABEAS CORPUS ACT
 Se declară că... de fiecare dată când cineva va prezenta în scris o cerere de Habeas Corpus unuia dintre
ofiţerii sau dintre şerifii închisorilor ...pentru o persoană aflată în detenţie preventivă.... Ofiţerul sau şeriful
va trebui, conform legii prezente, să elibereze acest prizonier.. În cele trei zile care vor urma prezentării
acestui înscris....
REVOLUŢIA GLORIOASĂ
 1688 – alungarea Stuarţilor de pe tronul Angliei
 Whilhelm de Orania şi soţia sa Maria – Stathuderul Olandei
 Victoria Parlamentului
 1689- DECLARAŢIA DREPTURILOR
 BILL OF RIGHTS
ANGLIA - MONARHIE CONSTITUŢIONALĂ
 Suveranitatea naţiunii
 Parlament - Camera Comunelor
 - Camera Lorzilor
 - vota legile
 - aproba bugetul
 Regele
8
1689- ACTUL DE TOLERANŢĂ- libertate cultelor
1701- ACTUL DE INSTALARE – succesiunea la tron
1707- ACTUL DE UNIRE- Regatul Unit al Marii Britanii
 1801- Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei
BILL OF RIGHTS
,, Lorzii ecleziastici, cei laici şi Comunele... declară mai întâi, pentru a-şi asigura vechile lor libertăţi:
 Că puterea de a suspenda executarea legilor de către autoritatea regală, fără consimţământul Parlamentului
este împotriva legilor.
 Că orice încasare de bani în folosul Coroanei fără ca ea să fie acordată de Parlament este împotriva legii
 Că a recruta şi a întreţine armată în Regat, pe timp de pace fără aprobarea Parlamentului e un fapt potrivnic
legii
 Alegerile de deputaţi în Parlament trebuie să fie libere.
 1714- dinastia de Hanovra- George I
 Au existat tensiuni- rege – cabinet- Parlament
Anglia model al libertăţilor şi parlamentarismului, respectul legilor
 Sec.XVIII- Anglia – monarhie constituţională
Anglia în sec. XVIII
 Prima revoluţie industrială din lume
 Conflict militar şi diplomatic cu Franţa (1689 – 1815 )
 Principala putere maritima
 Cel mai întins imperiu colonial
 Revoluţia culturală- John Locke
 - Isaac Newton
Concluzii:
 În planul gândirii politicii universale, revoluţia engleză a proclamat principiul că nimeni nu este mai presus de
legi şi nu se poate sustrage efectelor lor, anticipându-l şi pe acela că participarea la viaţa şi decizia politică este in
drept cuvenit tuturor cetăţenilor.
REVOLUŢIA AMERICANĂ (1774-1783)
FORMAREA S.U.A.
9
SITUAŢIA COLONIILOR AMERICANE
• În perioada 1584-1733, pe coasta răsăriteană a Americii de Nord s-au intemeiat 13 colonii populate cu
europeni proveniţi din vestul Europei. Treptat, toate aceste colonii intră sub stăpânire engleză.
CAUZELE COLONIZĂRII
• Situaţia economică precară a imigranţilor;
• Persecuţiile politice sau religioase.
RAPORTURILE DINTRE COLONIŞTI ŞI AMERINDIENI
• Populaţia amerindiană avea un mod de viaţă primitiv.
• Coloniştii europeni au profitat de superioritatea lor economică şi militară:
• Le-au confiscate pământurile;
• Au aplicat un veritabil program de exterminare;
• Prezenţa europenilor a produs şi răspândirea unor boli care au crescut rata mortalităţii în rândul
amerindienilor.
EVOLUŢIA COLONIILOR PÂNĂ LA MIJLOCUL SEC. XVIII
 SITUAŢIA ECONOMICĂ
• Se înregistrează o dezvoltare economică rapidă, însoţită de un proces de urbanizare remarcabil (Boston, New
York, Philadelphia) .
 Factori:
• Resursele economice abundente din America de Nord;
• Experienţa burgheză a imigranţilor colonişti.
• Dezvoltarea economică rapidă transformă coloniile în veritabile concurente ale Angliei.
CAUZELE REVOLUŢIEI AMERICANE
• CAUZE ECONOMICE
– Interdicţia extinderii coloniştilor dincolo de Munţii Alleghany;
– Restricţiile în ceea ce priveşte înfiinţarea unr noi stabilimente industriale;
– Limitarea severă a libertăţii comerciale a coloniilor americane;
– Introducerea unor taxe şi impozite împovărătoare, mai ales după războiul Angliei cu Franţa. (Ex.:
taxa pe timbru, taxa pe zahăr, taxa pe ceai)
- Răspândirea ideilor iluministe în America de Nord.
EXPONENŢI AI ILUMINISMULUI AMERICAN
BENJAMIN FRANKLIN, THOMAS JEFFERSON, PATRICK HENRY, THOMAS PAINE
10
PROLOGUL RĂZBOIULUI DE INDEPENDENŢĂ
• Reacţii faţă de politica fiscală excesivă şi, mai ales, faţă de taxa pe ceai.
• Refuzul americanilor de a cumpăra ceai de la reprezentanţii companiilor engleze;
• Contrabanda;
• “Partida de ceai” de la Boston (16 decembrie 1773).
• Anglia reacţionează:
• Adoptă împotriva coloniştilor “Legile inadmisibile”;
• Trimite forţe militare în America pentru a reprima starea de revoltă.
DECLANŞAREA STĂRII DE RĂZBOI
• În anul 1774, la Philadelphia, se reuneşte primul Congres Continental.
• Sunt declarate nule “Legile inadmisibile” şi este negat dreptul Angliei de a se amesteca în problemele interne
ale coloniiilor americane.
• Populaţia americană se grupează în functie de poziţia avută faţă de idea rupturii de metropolă:Partizanii
independeţei coloniilor americane; Indecişii; Loialiştii.
ÎNCEPUTUL CONFLICTULUI ARMAT
• Coloniştii americani încep pregătirile de război. Aceste pregătiri sunt susţinute de o intensă proagandă
pentru crearea unui tot mai puternic curent de opinie antienglez.
• În aprilie 1775 au loc bătăliile de la Concord şi Lexington.
• Armatele engleze sunt nevoite să se retragă.
• În iunie 1775 are loc bătălia de la Bunker Hill.
• Armatele engleze obţin o victorie “à la Pyrrus”. Ulterior, situaţia militară evoluează defavorabil pentru
americani.
DESFĂŞURAREA RĂZBOIULUI
• Bătălia pentru Boston (1775) se încheie cu victoria Angliei.
• În anul 1776, în urma unor grele bătălii americanii pierd New York-ul.
CAUZELE EŞECURILOR MILITARE
Lipsa de experienţă şi coeziunea insuficientă a armatei americane;
Acţiunile grupării loialiste;
Atacurile amerindie-nilor întărâtaţi de englezi;
DESFĂŞURAREA RĂZBOIULUI
• În paralel cu operaţiile militare se desfăşoară unele demersuri diplomatice. Reprezentanţi ai Congresului
încearcă să ajungă la o înţelegere cu George al III-lea. Acesta respinge orice compromis, ceea ce stârneşte un
nou val de ură împotriva englezilor.
11
• Se fac eforturi diplomatice pentru atragerea în războiul contra Angliei a Franţei şi a altor state europene.
Pentru moment solicitările de alianţă sunt respinse.
DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ
• În asemenea momente critice, pentru a redresa moralul scăzut al armatei americane, reprezentanţii celor 13
colonii se reunesc într-un nou congres la Phiadelphia. La 4 iulie 1776 este adoptată “Declaraţia de
independenţă”.
DESFĂŞURAREA RĂZBOIULUI
• Declaraţia a avut un impact pozitiv asupra armatei americane dar efectele nu s-au resimţit imediat. În
perioada următoare “Declaraţiei de independenţă” armatele engleze reuşesc să ocupe Philadelphia.
• Răsturnările de situaţie apar abia în 1777, la Saratoga.Batălia desfăşurată aici se încheie cu o răsunătoare
victorie a armatei americane.
• Între 1778-1780 intră în război, alături de americani, Franţa, Spania şi Olanda. Contribuţia franceză a fost
remarcabilă.
• În 1781, în bătălia de la Yorktown, armatele americane şi franceze obţin o victorie decisivă.
• Până în 1783 s-au mai desfăşurat operaţii militare pe mare.
• Acestea nu au schimbat situaţia critică a Angliei, care este nevoită să-şi declare înfrângerea.
SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI
• În 1783 s-a încheiat tratatul de pace de la Versailles, prin care Anglia recunoaşte independenţa fostelor
colonii.
ORGANIZAREA S.U.A. DUPĂ RĂZBOI
• Între fostele colonii au apărut unele disensiuni, privind forma lor de organizare. S-au conturat trei orientări:
• Organizarea fiecărei foste colonii ca stat independent;
• Unirea tuturor coloniilor într-un singur stat;
• Organizarea fostelor colonii într-o confederaţie.
• A fost adoptată ultima soluţie: organizarea S.U.A. ca stat federal.
CONSTITUŢIA S.U.A.
• Un moment important al noului stat a fost adoptarea Constituţiei. Redactarea ei a fost realizată de
reprezentanţii de frunte ai Congresului.
• În 1787 se adoptă Constituţia S.U.A.
ASPECTE DE CONŢINUT
• Aplicarea principiului separării puterii în stat.
– Puterea legislativă este deţinută de Congres, compus din: Senat şi Camera Reprezentanţilor.
Atribuţii:votarea legilor, stabilirea taxelor, emiterea de monedă, declararea războiului.
– Puterea judecătorească aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
12
• Constituţia adoptată în 1787 a intrat în vigoare în anul 1789, fiind valabilă şi astăzi. De-a lungul timpului a
fost supusă unor amendamente.
S.U.A. PÂNĂ ÎN SECOLUL XIX
• După independenţă, S.U.A. şi-au extins teritoriile de la ţărmurile Atlanticului, la cele ale Pacificului, devenind
o mare putere economică, politică , militară şi un reper în organizarea democratică a celorlalte state ale
lumii.
 REVOLUTIA FRANCEZA 1789-1799
Revolutie=inceputul unei schimbari a societatii
 Renuntarea la absolutismul monarhic
 modernizare a sistemului politic
 o noua intemeiere a natiunii franceze sub influenta Iluminismului
 emanciparea individului, transformarea lui din supus in cetatean
Cauze
 Opozitia sistemului politic francez fata de ideile iluministe
 Contradictia dintre incercarea de uniformizare intreprinsa de stat si existenta societatii de ranguri
 Burghezia nu participa la viata publica
 Criza financiara (scaderea preturilor agricole)
 Somajul A
Etape
INCEPUT: regele Ludovic al XVI-lea convoaca Adunarea Starilor Generale - 5 mai 1789-
- reprezentantii starii a III-a se declara Adunare Nationala Constituanta
- regele a mobilizat armata pentru a dizolva Adunarea, dar populatia Parisului se opune, ridicandu-se la lupta si
formand Garda Nationala
 14 IULIE 1789 –caderea BASTILIEI, inchisoarea politica a Frantei (astazi este Ziua Nationala a Frantei)
1. Monarhia constitutionala
26 august 1789 –se adopta “Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului”
Regele accepta Declaratia drept Constitutie
2. Republica
-Adunarea Constituanta devine Adunare Legislativa
13
-Franta intra in razboi cu Rusia si Prusia --se declansaza o criza (regele a mobilizat pe cale diplomatica
armatele celor doua tari pentru a intra in Franta si a instaura Vechiul Regim)
-regele incearca sa fuga din tara, dar este prins, arestata, suspendat din functie si executat
 3. Conventia Nationala
-Adunarea Legislativa devine Conventie Nationala si aceasta proclama REPUBLICA
- Are 2 orientari:
• Girondinii –moderatii- 1792-1793
• Iacobinii -radicalii- 1793-1794
 -condusi de Robespierre;au instaurat teroarea ca forma de guvernare, obtin succese militare , sunt
inlaturati la 27 iulie 1794 (ghilotinarea lui Robespierre)
 In 9 noiembrie 1799, Napoleon preia puterea printr-o lovitura de stat. El doreste sa apere principiile
revolutiei si elaboreaza o noua constitutie cu caracter conservator.
Principalele momente ale Revolutiei franceze
 1789
5 mai –Adunarea Starilor Generale(se proclama Adunare Constintuanta la 9 iulie)
14 iulie –Paris cucerirea Bastilia
26 august – Declaratia Drepturilor Omului si ale cetateanului
 1791
21 iunie: Fuga regelui. Prinderea sa la Varennes
3 septembrie : adunarea Constintuanta adopta constitutia
 1792
20 aprilie Franta declara razboi Austriei
20 septembrie : Victoria Franceza de la Valmy
21 septembrie: Proclamarea Republici Franceze
 1793
21 ianuaie: Executarea Regelui
6 aprilie : Infiinterea Comitetului Salvarii Publice
2 iunie: Inlaturarea Inlaturarea girondinilor de catre iacobini
24 iunie: constitutia anului 2 (neaplicata)
 1794
27 iulia inlaturarea lui Robespierre si a iacobinilor
 1795
August : Constitutia anului 3.Instituirea Directoratului
1774-1792 1789 1790 1791 1792

 Domnia Declansarea Constitutia Franta devine Proclamarea
 Regelui Revolutiei civila monarhie primei Republici
 Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului proclamata la 26 august 1789 este unul dintre cele mai
importante documentele ale lumii.
14
Ea stabilea in mod solemn, sub forma de organizare a societatii democratice:
Legalitatea oamenilor in drepturi
Recunoasterea natiunii ca izvor al suveranitatii
Stabilirea celor mai importante drepturi ale omului: libertatea, dreptul la proprietate, rezistenta la
opresiune
Proclamarea libertatii de cunostinta si de expresie.
Prevederile Decalaratiei stau la baza democratiei moderne si a sistemelor politice de astazi
1792-1795 1795-1799 1796-1797 1798-1799 1799-1804
 Perioada Perioada Campania Campania Perioada
Conventiei Directoratului franceza franceza Consulatului
Nationale din Italia. din Egipt.

 EPOCA NAPOLEONIANA(1799 – 1815)
CONSULATUL (1799 – 1804)
 Intors din Egipt, profitând de criza Directoratului, la 18 brumar 1799 Napoleon recurge la lovitura de stat
care îl propulsează în fruntea statului francez.
 În anul 1802 Napoleon se proclamă prim consul pe viaţă.
 Regimul politic instituit de Napoleon, în calitatea sa de prim consul, este unul de dictatură militară şi pregăteşte
terenul pentru « cariera » sa imperială.
In lovitura de stat din 9-10 noiembrie 1799, impreuna cu colegii sai au preluat puterea si au stabilit un nou regim,
Consulatul. Bonaparte, primul consul, avea aproape puteri dictatoriale. Constitutia a fost refacuta, in 1802 facandu-l
pe Napoleon consul pe viata iar in 1804 facandu-l imparat.
IMPERIUL (1804-1815)
Legea Franceza a fost standardizata sub forma Codului Napoleonian sau codul civil si inca alte sase coduri. Acestea
garantau drepturile de libertate castigate in Revolutie, incluzand egalitatea in fata legii si libertatea religiei.
In 1810 imperiul a atins cea mai mare expansiune.
In anul 1814 Napoleon a fost exilat pe insula Elba din Marea Mediterana.
In 1815 a evadat de pe insula Elaba, a ajuns in Franta si s-a indreptat catre Paris, invingand trupele care venisera sa-l
capturezae. Napoleon a cerut pace aliatilor, dar ei l-au renegat si el s-a decis sa loveasca primul. Rezultatul a fost
Campania din Belgia care s-a sfarsit prin infrangerea in batalia de la Waterloo, la 18 iunie 1815.
In Paris multimea l-a rugat sa continuie lupta dar politicienii i-au retras ajutorul. Napoleon a fugit catre Rochefort,
unde s-a predat capitanului navei Britanice, Bellerophon. El a fost apoi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic
unde a ramas pana la moartea sa, la 5 mai 1821.
Influenta Napoleoniana in Franta mai este evidenta inca si astazi. Pentru comemorarea victoriilor sale, s-a construit
Arcul de Triumf, in centrul Parisului. Astazi impactul Codului Napoleonian este simtit in legile tuturor tarilor Europei.
15
Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfarsit, niciodata sigur si niciodata satisfacut.
Napoleon a fost un dictator, dar a crezut in conducerea oamenilor prin ordine. Putin sunt aceia care nu recunosc ca a
fost un geniu militar. El a spus “Waterloo va sterge memoriile victoriilor mele”, dar bineinteles ca se insela deoarece
este recunoscut ca general si nu ca guvernator.
 RELATIILE INTERNATIONALE IN SECOLUL AL XIX-LEA
CONGRESUL DE LA VIENA
 (1814 – 1815)
• Organizat după înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, cu scopul de a reorganiza Europa
• PRINCIPIUL LEGITIMITĂŢII care viza restabilirea monarhiei de drept divin.
• Menţinerea statu quo-ului european
• PRINCIPIUL ECHILIBRULUI EUROPEAN care consta în stabilirea unui asemenea raport de forţe între statele
europene, încât să nu se permită instalarea hegemoniei unei puteri, în defavoarea celorlalte.
• Forma definitivă a negocierilor s-a concretizat în « Actul final » adoptat la 9 iunie 1815.
• State semnatare:Anglia, Austria, Prusia, Rusia, Franţa, Portugalia şi Suedia.
SCOPURILE CONGRESULUI DE LA VIENA
• Izolarea politică a Franţei ;
• Împiedicarea răspândirii ideilor revoluţiei franceze.
PREVEDERI
 FRANŢA :
• Este readusă la graniţele ei din 1789 ;
• Este nevoită să plătească importante despăgubiri de război ;
• Suportă trupe de ocupaţie.
 CONFEDERAŢIA GERMANĂ, recunoscută la 8 iunie 1815 (38 state), este menţinută pentru a împiedica
expansiunea Franţei spre răsărit şi trece sub hegemonia Austriei.
 Instituţiile sale sunt :
Dieta federativă – for legislativ ;
Consiliul intern – organ executiv.
• PROVINCIILE UNITE (OLANDA) şi BELGIA alcătuiesc REGATUL ŢĂRILOR DE JOS. Înfiinţarea lui are acelaşi scop
al blocării tentativelor expansioniste ale Franţei.
• ITALIA păstrează fărâmiţarea statală. Regatul lombardo-veneţian din N şi NE intră sub stăpânirea Austriei.
• PRUSIA mai anexează Westfalia, Renania, Saxonia.
• RUSIA mai anexează Finlanda şi i se recunoaşte stăpânirea asupra Basarabiei.
• ANGLIA primeşte din spaţiul european : Insula Malta, Insulele Ionice şi Gibraltarul.
16
Prevederile « Actului final » contraveneau aspiraţiilor de libertate şi independenţă împărtăşite de naţiunile
europene.
SFÂNTA ALIANŢĂ
• La 26 septembrie 1815, la Paris, Rusia, Austria şi Prusia pun bazele Sfintei Alianţe.
SCOPURILE SFINTEI ALIANŢE
• Menţinerea statu-quo-ului ;
• Combaterea oricăror idei şi mişcări revoluţionare
• Anglia a aderat la SFÂNTA ALIANŢĂ
• Franţa-1818- Congresul de la Aachen



1

ISTORIE
clasa a XII-a
frecvenŃă redusă
prof. DiaconiŃă Adina
2
A.POPOARE ŞI SPAłII ISTORICE
1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
1. A. Etnogeneza românească
 Geto-dacii şi lumea romană în secolele I î. Hr. – al II-lea d.Hr.
� Popor de origine indo-europeană, daco-geŃii au reprezentat ramura nordică a tracilor, diferenŃiindu-se de aceştia
în perioada Epocii Fierului.
� Erau numiŃi geŃi în izvoarele scrise greceşti şi daci în cele romane. Până în secolul I î.H., când şi-au constituit un
stat propriu, au fost organizaŃi în triburi şi uniuni de triburi care :
� aveau denumiri specifice (apulli, burii, carpii, costobocii etc.);
� erau conduse de şefi militari (basilei);
� aveau centrul în cetăŃi fortificate de tip “dava” (Argedava, Buridava, Piroboridava etc.).
� Istoria politico-militară timpurie a daco-geŃilor este cunoscută din izvoarele scrise externe, cele mai vechi
însemnări fiind cuprinse în opera istoricului grec Herodot (sec.V î.H.).
� Geto-dacii au intrat contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii materiale şi spirituale ale acesteia,
încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană (faza preliminară a romanizării geto-dacilor).
� AmeninŃarea romană directă a început să se manifeste din timpul regelui Burebista, întemeietorul statului dac
(82-44 î.Hr.).
� Burebista (82-44 î.H.) – a fost conducătorul get care a unit pentru prima dată toate triburile daco-geŃilor sub o
singură autoritate politică, punând astfel bazele statului dac.
� CondiŃiile care au favorizat întemeierea statului în secolul I î.H.au fost:
 � unitatea etnică, lingvistică şi religioasă a daco-geŃilor;
 � dezvoltarea organizării sociale şi apariŃia aristocraŃiei tribale (tarabostes, pilleati);
 � ameninŃările externe ( în special din partea celŃilor din vest şi a romanilor care, în
expansiunea lor, se apropiaseră de zona Dunării).
� Unificarea triburilor geto-dace a fost realizată atât pe cale paşnică cât şi prin forŃa armelor. Burebista a beneficiat
de sprijinul direct acordat de marele preot al cultului zalmoxian, Deceneu.
� Ca organizare, statul condus de Burebista era o monarhie cu pronunŃat caracter militar. Hotarele sale se întindeau
în nord până în CarpaŃii Păduroşi, înspre răsărit până la gurile Bugului, în vest până în Slovacia de azi, iar spre sud
până la MunŃii Balcani.
Romanizarea geto-dacilor
 Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane au
fost:
– armata romană adusă în provincia Dacia şi cantonată în castre;
– veteranii (soldaŃi romani lăsaŃi la vatră, stabiliŃi în Dacia);
– administraŃia şi justiŃia romană;
– coloniştii latinofoni, aduşi masiv, din toate provinciile imperiului şi prezenŃi în toate domeniile vieŃii socialeconomice
a provinciei;
– învăŃământul în limba latină;
– religia romană. Au fost onoraŃi în special zeii romani Jupiter, Junona, Minerva. S-au manifestat următoarele
fenomene religioase: sincretismul (amestecul atributelor unor zei diferiŃi, inclusiv ale celor locali, într-un singur
cult) şi interpretatio romana (adorarea unor zeităŃi dacice sub nume romane).
� Principalul rezultat al romanizării a fost formarea unui nou popor – daco-roman.
� Atunci când împăratul Aurelian a decis retragerea armatei şi administraŃiei din provincia imperială Dacia, din
raŃiuni strategice, în anul 271 d.Hr., majoritatea populaŃiei nu a părăsit acest teritoriu şi a
3
continuat să trăiască la nord de Dunăre.
� În urma procesului de romanizare, s-a format populaŃia daco-romană. Aceasta vorbea limba latină populară
(vulgară), dar a mai păstrat şi cuvinte din limba dacică. După abandonarea provinciei Dacia de către romani,
procesul de romanizare a continuat. Atunci s-a desfăşurat etapa postromană a romanizării, când şi dacii liberi,
care nu făcuseră parte din provincia Dacia, intrând în contact cu daco-romanii, s-au romanizat.
� Deoarece la nord de Dunăre a continuat să trăiască o numeroasă populaŃie daco-romană, vorbitoare de limbă
latină, statul roman nu a întrerupt legăturile cu locuitorii de pe acest teritoriu.
� Creştinismul a avut, la rândul său, o contribuŃie importantă în procesul de romanizare a autohtonilor, noua
credinŃă fiind răspândită în limba latină de misionarii veniŃi din imperiu.
� Dobrogea de astăzi a făcut parte din Imperiul Roman de Răsărit până în anul 602.
Etnogeneza românească. Continuitatea de locuire pe teritoriul românesc
 Etnogeneza românească a fost un proces complex, care a avut loc de-a lungul mai multor secole.
� Chiar dacă, în primul mileniu creştin, în zona nord-dunăreană s-au perindat numeroase populaŃii migratoare
(huni, vizigoŃi, gepizi, avari, slavi, bulgari etc.), populaŃia daco-romană a continuat să trăiască pe acest teritoriu,
dovadă fiind numeroasele descoperiri arheologice, dar şi o serie de mărturii scrise.
� Etnogeneza românească a fost un proces complex, desfăşurat de-a lungul mai multor secole, al cărui rezultat a
fost apariŃia unui popor neolatin (înrudit, prin aceasta cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii), singurul
moştenitor al romanităŃii orientale.
� Principalele etape ale formării poporului român au fost:
 � perioada stăpânirii romane (sec. II-III), când asupra dacilor şi-au exercitat influenŃa romanizatoare
armata, coloniştii, veteranii, administraŃia romană, constituindu-se astfel poporul dacoroman;
 � perioada migraŃiilor, ulterioară retragerii aureliene, când fenomenul romanizării s-a extins şi asupra
dacilor liberi.
Totodată, a continuat să existe o populaŃie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a daco-geŃilor şi moesilor din
provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuŃi cu numele de vlahi, vor fi
vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, megleno-român, istro-român. Până la sfârşitul secolului al VIII-lea, în
timpul desfăşurării invaziei migratorilor, populaŃia daco-romană se transformă în populaŃie românească, asimilând
influenŃe din partea migratorilor germanici şi mai ales a slavilor.
Din secolul al IX-lea, izvoarele istorice scrise vorbesc despre români ca fiind populaŃia autohtonă din zona Dunării
de Jos, ceea ce arată încheierea etnogenezei româneşti până în acel moment.
Limba română
 Face parte din familia limbilor neolatine, cu care este asemănătoare în privinŃa stratului fundamental latin
şi a etapelor de formare, corespunzătoare etnogenezei româneşti. Se formează până în secolul al VIII-lea, când se
poate vorbi de o limbă proto- sau străromânească. Astfel, limba română prezintă o structură compusă din:
 – substratul traco-dacic (circa 10% din fondul lexical de bază);
 – stratul fundamental latin (60 % din vocabular);
 – adstratul slav (în jur de 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în limba română
începând cu secolul al IX-lea, când procesul etnogenezei era deja încheiat).
1.B. Istoricii, despre romanitatea românilor
Românii în sursele medievale timpurii
4
� Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei creştine, care îi menŃionează pe români, sunt relativ
puŃine, dar sunt suplinite de numeroasele descoperiri arheologice efectuate pe teritoriul actual al
României.
� Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada secolelor al VII-lea – al XI-lea, din cadrul culturilor
arheologice Ipoteşti-Cândeşti şi Dridu, diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparŃinând
comunităŃilor autohtone fiind descoperite în aşezări precum Brateiu (judeŃul Sibiu), Poian (judeŃul Covasna), Alba
Iulia sau Izvoru (judeŃul Giurgiu). Acestea dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei sau
format.
� Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie menŃionaŃi în izvoarele documentare ale vremii ca un
popor romanic distinct constituit.
� Printre acestea s-au numărat tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VIIlea,
lucrarea Despre administrarea imperiului, a împăratului bizantin Constantin al VII-lea
Porfirogenetul (secolul al X-lea), corespondenŃa împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (secolele al Xlea
– al XI-lea). AlŃi autori bizantini, armeni, arabi, germani etc. au scris despre prezenŃa
românilor pe acest teritoriu.
� Din secolele al XI-lea – al XII-lea, dovezile scrise despre strămoşii noştri sunt din ce în ce mai numeroase, ei
fiind numiŃi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români .
 Preocupări ale cronicarilor şi învăŃaŃilor din secolele al XV-lea – al XVIIIlea privind
originea românilor
� Din secolul al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din Europa, călători străini sau cronicari români, au
manifestat un interes deosebit faŃă de trecutul poporului român. Nicolaus Olahus sau Grigore Ureche, în secolul al
XVI-lea, Miron Costin, un secol mai târziu, au afirmat originea latină a românilor şi unitatea lor de neam.
� În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, cărturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii
Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu), au pus
în evidenŃă originea latină a limbii române şi continuitatea românilor în spaŃiul nord-dunărean.
 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din secolele al XVIII-lea – al XX-lea
� La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea au fost formulate o serie de teorii istoriografice
referitoare la procesul etnogenezei româneşti, care porneau de la contestarea continuităŃii de locuire a populaŃiei
autohtone la nordul Dunării.
� Disputa în jurul continuităŃii românilor s-a desfăşurat din motive politice, într-o perioadă în care românii
transilvăneni şi-au intensificat lupta pentru obŃinerea de drepturi naŃionale, atât în epoca stăpânirii habsburgice, cât
şi în timpul regimului dualist austro-ungar (după 1867).
� Teoria imigraŃionistă, care îi prezenta pe români ca fiind un popor format la sud de Dunăre, de unde ar fi
imigrat la nord de fluviu abia prin secolul al XIII-lea, a fost susŃinută, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, de Franz
Josef Sulzer, Christian Engel sau de I. C. Eder.
� Aceasta a fost combătută de fruntaşii Şcolii Ardelene, care, în dorinŃa lor de a demonstra vechimea şi
continuitatea de locuire a românilor, au pus accent pe caracterul exclusiv latin al românilor.
� În secolul al XIX-lea, Robert Roesler, a dezvoltat teoria imigraŃionistă, în lucrarea intitulată Studii româneşti
(Viena, 1871). De aceea, teoria imigraŃionistă se mai numeşte şi teorie roesleriană.
� FaŃă de teoria roesleriană au luat poziŃie, între alŃii, istoricii B. P. Hasdeu şi A. D. Xenopol, în secolul al XIXlea,
conturându-se, pe baze ştiinŃifice, teoria continuităŃii românilor în spaŃiul carpato-danubiano-pontic.
� În secolul al XX-lea, ca şi în cele precedente, au fost elaborate lucrări ştiinŃifice, care au demonstrat vechimea şi
continuitatea românilor pe teritoriul de la nord şi de la sud de Dunăre. Dintre acestea, se remarcă lucrarea
istoricului Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român.
2. Secolul XX – Între democraŃie şi totalitarism
5
2.A. Ideologii şi practici politice democratice
 Caracteristici generale ale evoluŃiei regimurilor democratice din Europa
� La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou
constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei.
� Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor
autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.).
� Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea
drepturilor şi libertăŃilor cetăŃeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în Ńările nordice, precum Danemarca, Suedia
sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei.
� Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme principiilor înscrise fie în programele partidelor bazate pe
ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoare, creştin-democrate), fie în acelea ale formaŃiunilor socialiste
sau social-democrate, exponente ale ideologiei de stânga.

 Trăsături specifice ale regimurilor democratice
� În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează, prim-ministrul, şef al
majorităŃii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse.
� Cele mai puternice formaŃiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima
jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru, din
partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în 1951-
1955).
� În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acŃiunile de
consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au
vizat creşterea prestigiului extern al Ńării.
� FranŃa, a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate
guvernamentală (au funcŃionat 42 de guverne).
� După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă ConstituŃie, care instituia un regim parlamentar clasic.
Charles de Gaulle, preşedinte al Ńării din anul 1959, a susŃinut ideea consolidării puterii şefului statului acesta
având dreptul să se pronunŃe asupra liniilor generale ale politicii interne şi externe a Ńării.
� Reforma constituŃională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele FranŃei să fie ales de cetăŃeni prin vot universal,
nu de un colegiu electoral, ca până atunci.
� În timpul preşedintelui Georges Pompidou, a fost continuată politica lui de Gaulle, FranŃa înregistrând progrese
economice importante, dar problemele sociale s-au menŃinut Unul dintre preşedinŃii de stânga a fost François
Mitterand, din partea Partidului Socialist. Datorită flexibilităŃii articolelor ConstituŃiei, în FranŃa a fost posibilă şi
coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite.
Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, preşedintele Mitterand fiind de orientare politică de stânga, iar
prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta.
� În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin ConstituŃia de la Weimar ca o Ńară cu un regim
politic democratic. SituaŃia s-a schimbat însă, din 1933, când puterea a fost preluată de regimul dictatorial naŃionalsocialist
( Adolf Hitler).
� În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiŃi să trăiască în două state separate. În zona de
ocupaŃie militară a aliaŃilor occidentali, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de
guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al ComunităŃii Economice Europene
(Republica Federală Germană). Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth
Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990).
6
2.B. Ideologii şi practici politice totalitare. Fascismul şi nazismul
Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare
 Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor, deoarece mai multe
state (Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri politice dictatoriale.
Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune:
 – existenŃa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului
 – încălcarea de către regim a drepturilor omului
 – cultul personalităŃii
 – controlul absolut al statului asupra societăŃii
 – lichidarea oricărei forme de opoziŃie
 – supravegherea populaŃiei de către poliŃia politică
 - cenzura presei etc.
 Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului
 Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial, încondiŃiile în care Italia se găsea întro
criză profundă.
� Aceasta era susŃinută atât de populaŃia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulŃi industriaşi şi bancheri,
care sperau ca noua formaŃiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile
comuniste propagate în Ńară.
� Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul asupra Romei, 1922). În aceste condiŃii, prim-ministrul
Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile cuprinse în programul Partidului NaŃional Fascist.
� Printr-o lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite.
� Acesta a interzis orice formă de opoziŃie, ca şi toate organizaŃiile care nu erau fasciste (partide, sindicate etc.).
� InstituŃiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic. Partidul NaŃional Fascist a devenit formaŃiune
politică unică. Regimul fascist era susŃinut de poliŃia politică (OVRA) şi de organizaŃiile
paramilitare Cămăşile negre şi Ballila.
� Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităŃi, proclamându-se Il Duce (Conducător).
� Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesele individului, ci
ale „corporaŃiei” din care acesta făcea parte. Îndoctrinarea cetăŃenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite
organizaŃii fasciste.
 NaŃional-socialismul german, ideologie şi practici politice
� Ideologia naŃional-socialistă a fost ultranaŃionalistă, rasistă şi antisemită, fiind expusă de Adolf Hitler în lucrarea
sa, Mein Kampf.
� Potrivit acestei ideologii, rasa germană a arienilor ar fi superioară, motiv pentru care ar trebui să conducă lumea,
iar celelalte, considerate inferioare (precum evreii), trebuia să fie exterminate.
� Pentru că rasa germană ar fi avut nevoie de spaŃiul vital, naŃionalsocialismul susŃinea necesitatea cuceririi
acestuia prin război.
� Prin propagandă abilă, valorificând nemulŃumirile populaŃiei faŃă de greutăŃile din timpul Marii Crize
economice, Partidul NaŃional-Socialist al Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile pentru
Reichstag (Parlamentul german), din anul 1933.
� În cadrul regimului naŃional-socialist, Hitler, instalat în funcŃia de cancelar, a fost învestit cu puteri speciale,
devenind Führer (conducător).
� ToŃi germanii au fost înregimentaŃi în organizaŃii controlate de Partidul NaŃional-Socialist al Muncitorilor
Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele sau Hitlerjügend (Tineretul hitlerist).
� Orice formă de opoziŃie a fost distrusă, chiar şi în interiorul partidului. Presa a fost cenzurată, iar propaganda
regimului prin publicaŃii, radio, cinematografe s-a intensificat.
� Temuta poliŃie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Regimul naŃional-socialist a
transformat antisemitismul în politică de stat, în numele aşa zisei purificări a rasei ariene.
7
� Astfel, a început discriminarea evreilor, care au fost înlăturaŃi din slujbe, au fost supuşi legilor rasiale (legile de
la Nürnberg) şi cărora leau fost interzise drepturile politice şi civile.
� În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluŃia finală
împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului, până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6
milioane de evrei, dar şi romi proveniŃi atât din Germania, cât şi din Ńările ocupate de armatele hitleriste, în lagăre
de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.
2.C. Ideologii şi practici politice totalitare. Comunismul
 AcŃiuni pentru instaurarea comuniştilor la putere în Rusia
� În luna februarie a anului 1917, Rusia se transformase într-un colos cu picioare de lut, din cauza sărăciei
generalizate şi a înfrângerilor de pe front.
� În aceste condiŃii, a izbucnit, la Petrograd, revoluŃia condusă de Partidul ConstituŃional Democrat (al burgheziei
liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern
provizoriu la 16 februarie/1 martie 1917, iar a doua zi, Ńarul a abdicat.
� Însă bolşevicii (comuniştii) au profitat de anarhia din Rusia, sporindu-şi popularitatea în rândul muncitorilor, al
sovietelor (comitetelor) acestora, pe fondul grevelor tot mai numeroase.
� Conduşi de V.I. Lenin, bolşevicii au declanşat acŃiunile în forŃă pentru preluarea puterii, realizată prin lovitura de
stat de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, de la Petrograd . Denumită RevoluŃia din Octombrie, aceasta este
considerată actul de naştere al statului sovietic.
 Ideologie şi practică politică în statele comuniste
� În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi
Transcaucazia, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepŃiei lui Lenin, expuse în Tezele din
Aprilie 1917.
� Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat.
� Orice formă de opoziŃie a fost desfiinŃată, fiind interzisă funcŃionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist
(bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
� A fost creată, în anul 1917, poliŃia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile C.E.K.A., N.K.V.D. apoi
K.G.B.
� ViaŃa religioasă a fost obstrucŃionată. Statul şi-a impus controlul în economie, prin naŃionalizarea
întreprinderilor.
� Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă.
� Teroarea asupra populaŃiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflat la conducere Iosif Visarionovici Stalin
(1924-1953).
� Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid.
� Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forŃată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de Ńărani ce nu
vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forŃată şi
planificarea producŃiei prin planurile cincinale.
� OpozanŃii politici fie au fost executaŃi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau
în lagărele de muncă forŃată din Ńară, care formau GULAG-ul.
� Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul
tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei. În acelaşi timp, cultul personalităŃii lui
Stalin a căpătat proporŃii fără precedent, presa era cenzurată sever, iar întreaga creaŃie culturală se găsea în slujba
intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al dictatorului.
� Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi în primii ani
postbelici, când regimul comunist a fost impus şi în alte state europene.
� După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime
comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităŃii acestuia, fără ca esenŃa regimului
8
să fie modificată.
� Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o
mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăŃilor asupra pământului în
Polonia, naŃionalismul şi interzicerea vieŃii religioase în Albania etc.
� Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček în Cehoslovacia, în 1968, dar
sovieticii au înăbuşit prin intervenŃia armată această mişcare.
� Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniŃiat politica perestroika ;i
glaznosti (reconstrucŃie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului
sovietic.
� Anul 1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale din majoritatea statelor europene foste comuniste.
Criza în care se zbătea Uniunea Sovietică nu a putut fi depăşită, comunismul s-a prăbuşit, iar statul s-a destrămat
(1991).
2.D. Ideologii şi practici politice în România
 Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918
� Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit ConstituŃiei României din
anul 1866.
� România era o monarhie constituŃională, bazată pe principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I (1866 –
1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieŃii politice.
� În condiŃiile exercitării votului censitar (doar de către bărbaŃi), în primii ani ai secolului al XX-lea, cele două
formaŃiuni care au dominat viaŃa politică, Partidul NaŃional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ
(potrivit principiului rotativei guvernamentale, practică introdusă în 1895).
� Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluŃia României:
– Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I. C. Brătianu (preşedinte al P.N.L. din 1909), se
pronunŃa pentru dezvoltarea rapidă a Ńării, după model occidental, pe baza capitalului autohton.
– Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh. Gr. Cantacuzino (conducător al Partidului Conservator între
anii 1899
– 1907), dorea o dezvoltare organică a statului, prin crearea instituŃiilor moderne pe măsură ce societatea simŃea
nevoia apariŃiei lor.
 Ideologii şi practici politice după Primul Război Mondial
� Din anul 1918, a fost introdus în România votul universal, pentru bărbaŃii de peste 21 de ani, cu excepŃia
magistraŃilor şi cadrelor militare .
� În aceste condiŃii, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reuşit să ajungă la guvernare a sporit, iar
cele de orientare conservatoare au dispărut de pe scena politică.
� altă lege electorală, cea din anul 1926, a adus schimbări în privinŃa vieŃii parlamentare.
� În perioada interbelică, în viaŃa politică românească, adepŃi numeroşi au avut ideologii politice democratice,
precum neoliberalismul, reprezentat, în esenŃă, de Partidul NaŃional Liberal, şi Ńărănismul, având ca exponent
principal Partidul NaŃional łărănesc. Aceste formaŃiuni politice s-au aflat şi cele mai lungi perioade la guvernare.
� În condiŃiile afirmării în Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi de
dreapta (legionarismul) s-au manifestat şi în viaŃa politică românească, începând din deceniul al
treilea al secolului al XX-lea.
� Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcŃionării sistemului politic din România, bazat pe
prevederile ConstituŃiei din anul 1923.
� Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea Unire, Ferdinand I (1914 – 1927), nu a încălcat principiile vieŃii
politice democratice.
� Un aspect specific al vieŃii politice a fost acela că regele îl numea pe prim-ministru, după care guvernul organiza
alegerile, pe care, de cele mai multe ori, le şi câştiga.
� EvoluŃia monarhiei a marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din decembrie 1925, când prinŃul Carol
a renunŃat la moştenirea tronului, a fost rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, când
9
moştenitor al tronului a fost proclamat Mihai.
� După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus Ńara tutelat de o RegenŃă, fiind minor.
� Dar, după ce a revenit în Ńară, în anul 1930, şi a fost proclamat rege de Parlament în locul lui Mihai I, Carol al IIlea
a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în care monarhul să aibă puteri sporite.
� Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în timpul căruia singura formaŃiune care a funcŃionat a
fost cea care îl susŃinea pe rege, Frontul Renaşterii NaŃionale, denumită, din 1940, Partidul
NaŃiunii.
� În condiŃiile pierderilor teritoriale din anul 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea (septembrie 1940) şi
după ce Mihai I a revenit pe tron, puterea reală în stat a fost deŃinută de generalul Ion Antonescu, preşedinte al
Consiliului de Miniştri.
� Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături de legionari. NeînŃelegerile cu legionarii, care doreau să obŃină
întreaga putere în stat, au determinat înlăturarea lor, după rebeliunea din 21 – 23 ianuarie 1941.
� Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în fruntea unui regim militar până la 23 august 1944, în condiŃiile participării
României la războiul antisovietic.
� După înlăturarea regimului democratic, cetăŃenilor români le-au fost restrânse drepturile, iar începând din anul
1940, asupra celor de origine evreiască au fost aplicate măsuri antisemite (deportări, pogromuri, muncă forŃată în
Transnistria etc.).

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki