Fandom

Coman Wiki

Sclavie

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Sclavia, a fost parte a societatii umane inca de la inceput si continua sa prospere si azi. Sa aruncam o privire prin istorie si sa vedem cum s-a creeat, dezvoltat si supravietuit in timp.

Sclavia – a luat nastere in Virginia, SUA Edit

Nasterea-sclaviei.gif


Sclavia isi are oficial inceputul in Virginia in anul 1654 cand Anthony Johnson, un om de culoare, a reusit sa convinga instanta ca servitorul sau (de asemenea, tot negru), John Casor este al lui pe viata. Johnson insusi a fost adus in Virginia cativa ani mai devreme tot ca servitor (in urma unei datorii pe care o avea si pe care nu putea sa si-o achite. Mai sus este prezentat actul prin care acesta a fost “inrobit” din cauza datoriei. Johnson a reusit sa stranga banii necesari sa isi plateasca datoria, atat a lui cat si a sotiei lui). Instanta a decis in favoarea lui Johnson si a astfel a luat nastere, pentru prima oara, oficial sclavia in Virginia. Intre timp, Johnson a devenit foarte bogat si a inceput importul de sclavi, propriul sau popor “negru” din Africa, sclavi pentru care a garantat cu 250 de acri (la acea perioada, orice persoana care importa un sclav trebuia sa garanteze cu 50 de acri/sclav). In cele din urma, poate repercursiuni ale faptelor sale, pamantul si averea i-au fost confiscate si date unui barbat alb, pe motiv ca Johnson ” a fost un negru si prin urmare un strain”.

Inventiile dezastruoase Edit

Cotton-gin-harpers.jpg


In a doua parte a secolului al XVIII-lea, sclavia a inceput usor usor sa dispara din Statele Unite dupa ce fermierii ce detineau plantatii au inceput sa aiba tot mai putin nevoie de lucrul manual. Multi proprietari de sclavi i-au eliberat pe acestia si astfel se credea ca sclavia va disparea. Si lucrurile s-au schimbat. In 1793, Eli Whitney a inventat masina de egrenat bumbacul (un dispozitiv pentru procesarea bumbacului brut). Aceasta inventie insemna ca un om putea procesa de pana la 50 de ori mai mult bumbac pe zi decat pana atunci. Acest lucru a dus la inmultirea numarului de culturi de bumbac iar sclavia a inceput iarasi sa fie “pe ordinea de zi” fiind nevoie de tot mai multa mana de lucru in aceasta industrie a tesaturilor de bumac in plina dezvoltare.

Cuvantul ! Edit

Sclav1.jpg


Cuvantul “sclav” , vine din Grecia Bizantina “sklabos”, nume dat popoarelor slave. Vikingii de obicei capturau slavi si ii vindeau mai departe romanilor ca sclavi. Termenul dateaza de prin jurul anului 580 D.H. de la cuvantul din latina “servus” utilizat pe atunci pentru a desemna tot felul se servitori – inrobiti sau nu .

Biblia si sclavia Edit

Piata-de-sclavi.jpg


Biblia nu accepta sau interzice in mod expres sclavia. In Noul Testament, Iisus vindeca un sclav iar stapanul sau il felicita pentru credinta sa. Iisus nu condamna proprietarii de sclavi si nu ne este sugerat in nici un fel cum ca sclavia ar fi gresita. Apostolul Pavel nu se ocupa direct cu institutia sclaviei, foarte importanta in societatea vremurilor sale, decat numai in perspectiva sacramentala si eshatologica. “Iar voi, stapanilor, faceti tot asa fata de ei, lasand la o parte amenintarea, stiind ca Domnul lor si al vostru este in ceruri si ca la El nu incape partinire” (Efeseni 6, 9). Vechiul Testament insa merge putin mai departe si le aminteste oamenilor sa trateze sclavii lor ca pe semenii lor. Motivul cel mai probabil pentru aceasta discrepanta morala este ca la acel moment sclavia nu numai ca era peste tot, dar era considerata normala si morala si astfel nu a existat nici un motiv de mentionare sau cum majoritatea oamenilor din ziua de azi ar considera o serioasa problema de gandire si valoare. Sclavii la momentul respectiv, de asemenea, erau in general mult mai bine tratati decat sclavii “moderni” si de obicei, dupa ce isi indeplineau datoriile si daca strangeau banii sa isi plateasca rascupararea erau liberi.

Tara Libertatii Edit

Tara-libertatii.jpg

Liberia este o tara mica de pe coasta de vest a Africii, inconjurata de Sierra Leone, Coasta de Fildes, Guineea si Oceanul Atlantic. In anul 1822, Liberia a fost fondata ca o colonie de sclavi americani ce fusesera eliberati. Atat de recunoscatori au fost sclavii eliberati pentru eforturile depuse de Presedintele James Monroe ca a reusit sa cladeasca o “tara libera” incat au numit capitala statului Liberia chiar dupa numele acestuia (Monrovia) . In 1847, sclavii eliberati si-au declarat independeta si astfel o noua natiune s-a nascut oficial . In primii sai 133 de ani, tara a fost condusa de un singur partid de americano-liberieni. In mod ironic, doar copii acestor americano-liberieni care faceau parte din partid au fost considerati cetateni cu drept de vot . Liberia este in prima si singura (pana acum) natiune africana care a ales ca presedinte o femeie (Ellen Johnson-Sirleaf). Engleza liberiana (limba oficiala a tarii) este de fapt limba engleza vorbita de sclavii afro-americani in secolul al 19-lea. Sclavii eliberati si care formeaza acum poporul liberian, au transformat aceasta tara in replica oraselor pe care le-au parasit din Statele Unite.

O marca de onoare Edit

Copil-africa-sclav.jpg

In Africa, inaiante de sosirea comerciantilor europeni de sclavi, sclavia era parte normala a vietii. Lucrul care a facut-o sa se diferentieze de “stilul european” era faptul ca proprietarul de sclavi avea reputatie si onoare daca se purta cu sclavii lui cu respect si bunatate. Cu cat isi tratau sclavii mai bine, cu atat era considerat mai onorabil. A-ti agresa un sclav ( cum des aveau obiceiul europenii a o face) era considerat lipsit de etica, iar reputatia iti era pusa in joc daca nu iti hraneai sclavii bine .

Charles Lynch Edit

Charles-Lynch.png


Charles Lynch a fost un fermier si revolutionar american in Virginia. In timpul Revolutiei Americane, el a condus o instanta care a incercat sa pedepseasca suporterii britanicilor. Sentintele pronuntate au fost, in marea majoritate, confiscarea bunurilor, flagelare sau serviciu militar obligatoriu. Dupa revolutie, Lynch a devenit membru al Senatului Virginia. El a devenit faimos datorita tenenului “lynching” (linsas). Linsarea sclavilor a inceput initial cu flagelarile, dar intr-o perioada scurta de timp acest lucru a evoluat in executari (de obicei prin spanzurare) .

După revoluţie, Lynch a devenit membru al Senatului Virginia. El este, desigur, acum celebru pentru termenul de “linşaj” sau un mob “Lynch”. Linşaj de sclavi initial a inceput ca flagelare, dar într-o perioadă scurtă de timp, acest lucru a progresat la executarea rezumat (de obicei prin spânzurare). Lynchburg în Virginia este numit pentru fratele lui Ioan. Orasul Lynchburg in Virginia a fost numit dupa acesta.

Practici stravechi Edit

Hammur.jpg


Sclavia este o practica straveche, ea este mentionata inca din cele mai vechi timpuri, cum ar fi in Codul lui Hammurabi (1760 î.Hr., fotografia de mai sus), cel mai vechi cod de legi conoscut – din Babilon. Este mentionata si in Biblie, iar unele dintre filosofii antici (inclusiv Aristotel) credeau ca unii oameni s-au nascut intr-o stare naturala de sclavie. Sclavia din acele zile a fost de multe ori pedeapsa pentru datorii , odata ce datoria era rambursata, sclavul era eliberat.

Permisia Papala si interzicerea Edit

Papa-nicolau-acompaniat-de-sase-cardinali.jpg

In timp ce Biserica Catolica a condamnat in mod repetat ideea de sclavie, a existat o scurta perioada de timp intre secolele XV-XVI, cand sclavia era permisia doar de papalitate. Papa, care a dat permisiunea a fost Papa Nicolae al V-lea (foto mai sus), in 1452, cand a emis un edict papal special ( o scrisoare oficiala trimisa de Papa), ce permitea Regelui Afonso V al Portugaliei sa subjuge paganii capturati in timpul razboaielor. Textul continut este urmatorul : “Va acordam [Regilor Spaniei si Portugaliei] prin prezentele documente, cu Autoritatea noastra Apostolica, permisiunea deplina si libertatea de a invada, cauta, captura si subjuga sarazinii si paganii, precum si alti necredinciosi si dusmani ai lui Hristos oricare ar fi acestia, la fel si pe regii lor, ducii, principii si altii [...] si transformarea acestor persoane in sclavii personali.”

In 1537, Papa Paul al III-a a revenit la punctul de vedere traditional anti-sclavie a Bisericii.

Sclavia in Tarile Romane Edit

Sclavi-Tiganesti.jpg

Pana in secolul al XVI-lea, termenii de „rob” si „tigan” erau sinonimi cu „sclav”. Sclavii se puteau casatori doar cu consimțamantul stapanului. Dacă cei doi soti aveau stapani diferiți, consimțamantul ambilor stapani era necesar, in caz contrar ei erau desparțiți si copiii lor impartiti intre stapani. Abia in secolul al XVIII-lea, casatoria a fost declarata indisolubila, dar acest fapt era pur teoretic. In cazuri excepționale un rob putea fi eliberat de stapanul sau, devenind roman sau om liber.

Primele atestari ale prezentei rromilor in principatele romanești Moldova (1414) si Muntenia (1385) sunt documente in care ei sunt enumerați ca bunuri ale unor manastiri. Dupa infrangerile suferite in fata Imperiului Otoman, viata sociala si economica s-a schimbat, societatea oraseneasca s-a divizat în bresle mestesugaresti iar numarul sclavilor de etnie rroma a crescut prin transformarea taranilor in iobagi. Rromii erau priviti ca mestesugari priceputi in prelucrarea lemnului si aveau o mare valoare economica. In functie de mai multe criterii, tiganii se imparteau in tigani de casa sau de ogor si, respectiv, domnesti, boieresti sau manastiresti.

Legile promulgate in acea perioada faceau sclavia si mai cruda; pedeapsa cu moartea era tot mai des intalnita. Conform unei legi din 1652 „un sclav care viola o femeie trebuia condamnat sa fie ars de viu“. Legislatia era menita sa impiedice comertul cu sclavi. Singurul drept al unui sclav era cel la viata, stapanul fiind deci obligat sa-l tina in viata.

Odata introdusa economia de piata in anii 1800, sclavii sunt exploatati si mai mult ca inainte. Felul cum erau tratati varia mult si in general ei erau la voia celui care ii avea în proprietate. Importanta unui boier crestea odata cu numarul de sclavi pe care ii detinea. Codul penal muntenesc din 1818 continea articolul „Toti tiganii sunt nascuti robi” si „tiganii fara stapan sunt proprietatea statului”.

Existau bineințeles si cazuri rare in care robii erau tratati omeneste de stapanii lor. Un numar mic de boieri, simtind vremurile in schimbare, chiar si-au eliberat robii.

Sclavia in timpurile noastre Edit

Cersetor-mic-copil-sclav.jpg

In ciuda intrarii in vigoare a Conventiei cu privire la sclavie si a interzicerii oficiale in aproape toate tarile, sclavia continua sa existe pe scala mare, atat in forma sa traditionala, cat si in forma sa moderna. Conform unui studiu publicat in anul 2000 s-ar putea sa mai existe, inca, 27 de milioane de sclavi in toata lumea. Guvernul Mauritaniei a fost acuzat in mod repetat ca nu promoveaza o politica suficient de ferma pentru a desfiinta sclavia pe teritoriul sau. Sudanul este o alta tara, care pe fondul conflictului interetnic si interreligios de pe linia de fractura care desparte, pe de-o parte, populația negroida, din sud de cea araba, din nord, și pe de cealalta populatia de religie islamica de aceea crestina sau animista, a fost acuzat ca permite sclavia. Un fenomen similar este inregistrat si in Haiti, unde nici pana astazi, forma locala de sclavie („restavec”, forma de sclavie acceptata cultural de catre populația tarii) nu a fost eliminata.

Surse :

  • Arborele Lumii, „Sclavia”, Istorie Universală 63, p.193, publicat la Eduitura Marshall Cavendish Partworks Ltd, 1995
  • Cerceteaza.com

Despre sclavie


Sclavia este de multe feluri – deşi este o condiţie universală – iar suferinţa are nenumărate forme, a căror descriere cu ajutorul acestei imagini sau a acestei metafore nu e necesară. Dacă medităm asupra modalităţilor de eliberare, atunci prima sarcină e să identificăm simptomele sclaviei. Am putea să credem că aceste simptome sunt evidente. Dar nu. Asumpţia culturii dominante e aceea că oamenii sunt cu adevărat liberi, iar sclavia este patologică: câteodată se bazează pe liber consimţământ. Există situaţii în care – aparent – oamenii se supun voluntar altora sau autorităţilor impersonale. Devin membrii unor secte cu ierarhii rigide sau intră în organizaţii militare, întreţin relaţii sexuale masochiste, devin parte a unei relaţii maestru-discipol, se angajează în prietenii inegale. Uneori se naşte impresia că pentru unii s-a transformat într-o profundă nevoie interioară. Alteori acordul tacit asociat sclaviei (sau plăcerea perversă intrinsecă) este descris drept o trăsătură culturală, ca şi cum revendicarea libertăţii şi bucuria libertăţii nu ar fi universale. (Un stereotip răspândit în Europa de Est e acela că oamenii s-ar fi obişnuit cu subordonarea, cu supunerea faţă de autoritate în regimul anterior şi îşi doresc asta şi acum, când aparent „nu ar mai fi nevoie”.) Sclavia în forma ei antică a constituit timp de mii de ani destinul comun al majorităţii umanităţii. Şi în Europa cei aflaţi în poziţii inferioare erau bătuţi până în secolul 20: zilierii, argaţii, servitorii. Sergentul bătea soldatul, învăţătorul elevul, soţul soţia, tatăl copilul, poliţistul suspectul. Mii de ani umanitatea a îngenuncheat în faţa superiorilor ei, în faţa zeilor săi, a sărutat mâna care o apăsa. Suspinând, gemând, plângând, umanitatea a cerut cu umilinţă iertare stăpânilor săi chiar atunci când nu încălcase nici un fel de reguli. Torturarea prizonierilor este şi azi o practică răspândită în rândul tuturor regimurilor cunoscute. În antichitate acest lucru era prezentat victorios şi festiv: în Roma căpeteniile „barbare” învinse erau plimbate în lanţuri, bătaia se termina cu moartea, soţiile duşmanilor învinşi erau împărţite între soldaţi. Cel învins devenea sclav, era liber să îngenuncheze în faţa noului său stăpân. Erau mutilaţi, erau stigmatizaţi. Despre creştinism, care pentru prima dată a condamnat aceste practici neechivoc, se mai spune şi azi – pe urmele lui Nietzsche – că este o „morală a sclavilor”, deoarece a postulat egalitatea oamenilor şi a îndrăznit să declare „iubeşte-ţi duşmanul.” Chiar şi azi, două mii de ani mai târziu, aceasta rămâne una din declaraţiile cele mai revoluţionare. Pentru a-i înţelege consecinţele morale şi azi avem nevoie de o mare putere de imaginaţie. Supuşii până nu atât de demult trebuiau să cedeze cea mai mare parte a bunurilor produse de către ei stăpânului, lucrau pentru acesta gratis, trebuiau să fie mereu la dispoziţia sa, în cazul unor activităţi economice întâmplătoare (ţinutul unei cârciume, tăiatul porcului) trebuiau să îi plătească lui, la ei erau adăpostite trupele, chiar şi pentru luni de zile gratis, doar ei plăteau impozite, trebuiau să îndeplinească serviciu militar îndelungat, nu aveau drept de vot şi, în special, nici simpla strămutare fizică nu le era permisă. Politic stăpânul îi reprezenta, iar juridic îi domina. Oamenii stăpânului îi abuzau frecvent. Soţiile şi fiicele lor trebuiau să satisfacă nevoile sexuale ale mai-marilor, fără să scâncească. Dacă era nevoie, bunurile sărăcăcioase le erau confiscate dincolo de orice, peste recoltele lor treceau în tropot vânătorii călare, în timp ce, ca gonaci, aceştia trebuiau să stârnească vânatul. Plângerile erau întâmpinate cu palma sau biciul. Aşa trăiau strămoşii noştri, acestea sunt acele tradiţii milenare nobile pe care conservatorii le rememorează cu emoţie. Publicistica istorică maghiară (cea oficială) mai deplângea până şi în anii 30 eliberarea iobagilor. Acela a fost începutul declinului – scriau colegii dezbinaţi. Înainte de capitalism supuşii plăteau stăpânului. În capitalism proprietarul mijloacelor de producţie plăteşte proletarul. Pentru a produce şi a supravieţui, separat fiind de mijloacele de producţie, proletarul trebuie să-şi vândă forţa de muncă. Iobagul nu-şi vindea forţa de muncă şi timpul, aceasta era oricum proprietatea stăpânului. Proletarul nu este supusul, sclavul personal al capitalistului, relaţia lor este mediată de bani. Această relaţie nu e personală. În plus este reglementată: respectarea obligaţiilor prevăzute prin contractul de muncă poate fi impusă prin lege. Aceste obligaţii sunt rezultatul negocierilor: şansele proletarului în negocieri sunt mai slabe decât cele ale capitalistului, dar proletarul are şanse dacă se organizează, dacă intră în grevă. Starea de subordonare (impersonală) a proletarului o decid principalele două instrumente ale societăţii burgheze – banii şi legea. Proletarul ca cetăţean şi consumator egal pe piaţa de consum ÎN TIMPUL SĂU LIBER nu este subordonat, nu e sclav. Este subordonat în mod egal – înţelegerea nuanţată şi complexă a acestui fapt este unul din principalele merite ale lui Marx –, dar aici şi impulsul egalităţii este real şi relevant. Însă şi această societate este ierarhică, iar natura ierarhiei (a rangurilor inegale) este, se pare, aceea de a se extinde, de a acapara totul. Muncitorul nu este defel liber la locul de muncă. În mod evident, interesele pieţei capitaliste decid cât şi cum să producă, cât timp lucrează, natura muncii sale este dictată de cea mai „avansată” tehnologie achiziţionabilă. Intensitatea, ritmul muncii sunt accelerate constant. Acest lucru este monitorizat de personal specializat. Îndrumările tehnice, parametrii trebuie respectaţi cu stricteţe. Disciplina muncii este din ce în ce mai constrângătoare (în ciuda a ceea se zvoneşte, rolul liniei de producţie abia dacă a scăzut). Timpul liber ca articol de consum În timpul liber – scriam mai sus – muncitorul este liber şi egal. Dar acest lucru se schimbă. Consumul este considerabil direcţionat, în noile zone rezidenţiale planificate (de vreo 70 de ani, să zicem) cei mai mulţi sunt constrânşi la folosirea automobilului şi o dată cu acesta la un stil de viaţă conex – acest fenomen este intensificat de extinderea în afara oraşelor a centrelor comerciale. Timpul liber este umplut de către televiziune şi de către entertainmentul digital interactiv, care aparent este gratuit, dar datorită publicităţii este integrat pieţei de consum din ce în ce mai uniforme. În modelul de muncă precarizat, angajaţii cu jumătate de normă în aşteptarea sarcinilor sunt „mereu conectaţi” prin intermediul reţelelor mobile (întotdeauna „on”, niciodată „off”), timpul de lucru şi timpul liber se contopesc. Timpul liber ca articol de consum ne „ţine în priză” pe toţi. Pe tramvai, autobuz, tren, toată lumea are căştile în urechi, răsună muzica, hiturile răsună din fiecare maşină, în fiecare loc de distracţie, în orice spaţiu public. Până şi în sălile de aşteptare de la medic ecranele sunt peste tot, ruleaza reclamele, răsună muzica comercială din faţa căreia nu există scăpare. Informaţiile politice ce privesc cetăţenii sunt aparent accesibile, dar spaţiul problematicilor şi al dezbaterilor raţionale se restrânge în mod vizibil din ce în ce mai mult, mizerabilele ziare de scandal şi radiourile comerciale, lipsa de noimă şi platitudinile, prostiile repetitive ale televiziunii acoperă totul, răspândind prin cultul superficial şi grotesc al succesului etica competiţiei. Astfel umplu timpul liber cu simularea condiţiilor pieţei, acel timp care se presupune că ar trebui să fie liber de competiţie, de muncă, de teroarea moale a marilor forţe impersonale. Cei ce au căzut deja în afara dihotomiei timp de muncă / timp liber nu au ieşit şi din sfera reglementării – şi dacă totuşi au ieşit, atunci vai de ei. Cei fără loc de muncă sunt constrânşi din ce în ce mai mult să participe în programe de reconversie şi servicii comunitare lipsite de sens şi de perspective, care servesc ordinii şi liniştii publice şi nu reinserţiei lor pe piaţa de muncă. Cei care nu sunt capabili de acestea sunt prinşi în cădere în plasă: de către legea penală, sistemul penitenciar, instituţiile psihiatrice, spitale, clinici de dezintoxicare, serviciul de imigrări, „serviciul social”, „protecţia copilului,” care solicită în schimb conformism deplin şi supunere absolută. Cel care cade şi de aici moare de foame, dacă nu ucide sau jefuieşte. Dar desigur nici aşa nu trăieşte mult. Cei care nu au intrat în câmpul muncii (sau cei care nu şi-au început încă viaţa precară de şomer) se înghesuie în număr tot mai mare în instituţii. Sistemul care constrânge mamele tinere (şi taţii!) să aibă un loc de muncă împinge copiii în creşe (grădiniţe etc.) la vârste din ce în ce mai fragede, iar o dată cu destrămarea generalizată a învăţământului superior aceştia petrec din ce în ce mai mult timp în instituţii de învăţământ din ce în ce mai lipsite de rost şi mai antiintelectuale – în Occident, în sute de mii de cazuri această perioadă se prelungeşte până la 30 de ani. Ideologia dominantă este din ce în ce mai agresivă. Conceptele în jurul cărora se constituie sunt juridic OBLIGAŢIA, economic MUNCA, politic NAŢIUNEA. Pură concepţie a ordinii, un plan de reglementare. Fiecare serveşte suprimării opoziţiei individuale şi colective. Ordinii, această sfântă trinitate conceptuală nu îi serveşte ca alinare. Surogatul consolării oferit prin mijloacele de comunicare în masă – mitul pueril al „succesului de piaţă” al celor care nu deţin capital (cf. concursuri de cultură generală, jokuri de noroc, competiţii de talent, iar în primul rând sportul profesionist) nu este suficient de puternic. Esenţa puterii Ideologia duală a regimurilor „premoderne”, pre-capitaliste – pe de-o parte cea a sistemului, adică a sistemului de castă, pe de altă parte cea a evangheliei opusă în mod direct acesteia – era mult mai adecvată acestui scop. Biserica cu propria ei organizare monarhică, cu catedralele ei ogivale impunând simbolismul puterii – era totodată ambivalentă: umilinţa predicată prin intermediul ei (sărăcie, castitate, supunere) intra în conflict cu elitele ecleziastice, oferea portiţe ocolitoare revoltei. În regimul actual, rolul constrângerii fizice directe şi al dependenţei personale este mai restrâns, dar puterea este mult mai cuprinzătoare prin caracterul ei impersonal (capitalul e abstract: puterea politică a burgheziei este mediată, iar dealtfel este redusă: abstracţia capitalului este cea care guvernează, nu burghezia). Simptomele sclaviei sunt afirmate de către media şi de către aparatele ideologice asociate statului, însă esenţa puterii este ascunsă şi abstractă, nu este perceptibilă fără examinare ştiinţifică. Cu toţii simţim că nu suntem – în cazul fericit – nu suntem complet liberi, dar puterea (stăpânul) este incomprehensibilă. Revolta efectivă – în cazul în care e posibilă – ar fi neobişnuit de dificilă. Instrumentele revoltei au fost îndepărtate cu blândeţe din mâinile supuşilor. Traducere de NATALIA BUIER Text preluat din revista Cultura

Sursa: Gandeste.org[[Categorie:]]

Also on Fandom

Random Wiki