Fandom

Coman Wiki

România în al Doilea Război Mondial

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Această pagină se poate vedea mai bine în format MonoBook.

AnimatieGraniteRomania 1859-2010.gif

Animaţie cu schimbările graniţelor României între 1859-2010

Prevestiri sumbre Edit

În vara anului 1937, bucureşteanul grăbit şi prins de problemele zilnice sau dornic să se relaxeze în oraşul potopit de căldură, nu se gândea şi nu se aştepta la ceea ce avea să se întâmple doar peste doi ani: intrarea Europei şi lumii întregi în cel mai sângeros conflict de până atunci, în care România avea să plătească un tribut greu din toate punctele de vedere.

Fără să idealizăm epoca interbelică, românii treceau printr-una dintre cele mai prospere perioade ale istoriei lor. Capitala se înnoia cu imobile moderne, inspirate de arhitectura de peste Ocean. Se găseau de toate, mai ieftine sau mai scumpe. Cafenelele de pe Calea Victoriei gemeau de lume, criza economică fusese uitată. Politicienii îşi vedeau de ale lor, omul obişnuit de-ale lui, râzând şi făcând haz de necaz de schimbările de guvern şi de intrigile de la palatul regal.

Situaţia din Europa nu era însă nicidecum atât de liniştită cum îi părea omului de pe străzile Bucureştiului şi deja se adunau treptat norii furtunii ce avea să vină. Pentru a înţelege ce s-a întâmplat în Europa în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, trebuie să ne întoarcem în anii 1919 - 1920. Atunci Conferinţa de Pace de la Versailles îşi făcuse iluzie că pune definitv capăt conflictelor din Europa şi din lume. În cei patru ani de război, omenirea plătise un tribut de peste şase milioane de victime. Americanii puseseră prima oară piciorul pe vechiul continent şi cele 19 puncte ale preşedintelui Wilson doreau să creeze o Europă nouă. Din păcate, în mare parte deciziile de la Versailles nu s-au dovedit a fi decât un castel de cărţi de joc, ce a început să se dărâme treptat la scurt timp după ce a fost ridicat. Tratatele de pace semnate de puterile beligerante în cochetele orăşele din jurul Parisului făcuseră ce-i drept un indiscutabil act de dreptate. Pe ruinele fostului Imperiu Austro-Ungar, dezmembrat în urma înfrângerii din război şi ale celui rus prăbuşit din interior se clădiseră statele naţionale ale noi Europe, între care România Mare. Ele erau însă ameninţate în permanenţă de cei care plecaseră nemulţumiţi de la masa tratativelor, fie că se aflau în tabăra învinşilor, fie în cea a învingătorilor. La doar doi ani de la încheierea păcii, în Italia se instalează la putere Benito Mussolini, şeful mişcării fasciste, fost militant socialist, ce avusese ocazia să îl cunoască personal pe Lenin, care îi lăsase o impresie profundă. În acel moment, ce-i drept, viitorul dictator avea 21 de ani, iar viitorul conducător al Revoluţiei bolşevice 34. În Germania, frustrată de înfrângerea în război, experienţa democratică a Republicii de la Weimar a eşuat în doar 12 ani. În 1933 preşedintele Hindenburg îl chema, în urma alegerilor, la conducerea guvernului pe Adolf Hitler, şeful Partidului Naţional-Socialist care va deveni după un an führer-ul, stăpânul absolut al Germaniei.

Nu putem însă să nu recunoaştem că totuşi, pe fondul crizei economice şi şomajului, cel puţin până la începutul războiului, majoritatea populaţiei germane a crezut în el şi în partidul său.

În nord-vestul României, la Budapesta, amiralul Horthy, deşi venise la putere cu sprijinul armatei regale române privea cu jind la Transilvania, intrând în tabăra marilor nemulţumiţi ai tratatelor de la Versailles.

Deşi România a rămas fidelă alianţelor tradiţionale din Primul Război Mondial, Franţa şi Anglia, din păcate aceştia au fost actorii care i-au jucat soarta în ajunul şi după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Şi a mai existat un factor esenţial: Rusia Sovietică. Bolşevicii, care acaparaseră puterea absolută în octombrie 1917 nu se consolau prea uşor cu ideea că fuseseră nevoiţi să renunţe la o bună parte din fostul imperiu al ţarilor. Numai în Europa, Polonia, Finlanda şi Ţările Baltice deveniseră state naţionale, iar Basarabia se unise cu România. Acesta a fost principalul subiect de litigiu între ţara noastră şi URSS. Colosul de la răsărit era perceput în anii '20-'30 de către ţările occidentale ca nepericulos pentru democraţia europeană. Pe acest cont, au început discuţiile între Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, comisarul pentru afaceri externe al Uniunii Sovietice. Titulescu spera să obţină recunoaşterea de către URSS unirii Basarabiei cu România. Indiscutabil unul dintre cei mai mari diplomaţi români, ministrul de externe s-a lăsat însă păcălit de omologul său sovietic care, ca orice reprezentant al unui regim totalitar, tergiversa, promitea şi nu se ţinea de cuvânt. Cei doi au semnat un gentlemen's agreement în 1934, prin care URSS se angaja să nu mai ridice problema Basarabiei. Doi ani mai târziu, în tratatul de asistenţă mutuală se menţiona doar că trupele sovietice pot trece Nistrul în cazul în care România ar fi atacată, urmând să se retragă după încheierea operaţiunilor militare. Stranie şi absolut nesigură formulare pentru un stat totalitar. Titulescu, care se bucura de un prestigiu imens, a crezut că în problema recunoaşterii uniunii Basarabiei cu România era rezolvată. Din nefericire, se înşela amarnic. Între timp la 7 martie 1936, trupele germane au ocupat zona demilitarizată a Rhenaniei, stabilită prin tratatele de la Versailles. Ofiţerii germani aveau totuşi ordin să se retragă la prima ripostă a francezilor, dar ea nu a venit. Hitler făcuse o cacealma care i-a reuşit de minune. Remilitarizarea Renaniei a provocat un şoc celor care mai sperau în eficienţa politicii de securitate colectivă. Iritat de iniţiativele ministrului său de externe, care acţiona deja pe cont propriu, regele Carol al II-lea l-a demis pe Nicolae Titulescu în august 1936. Oricum, suveranul se pregătea treptat să instaureze un regim de autoritate personală. Inteligent şi cultivat, a ştiut să-i manipuleze pe oamenii politici susţinându-i cu abilitate, când pe unii, când pe alţii şi schimbând guvernele în primii opt ani de domnie pentru a-şi atinge scopul final.

Wilfried H. Lang, observator economic.png

Wilfried H. Lang

"În timpul regimului sau a domniei regelui Carol al II-lea, deci în anii '30, în acei zece ani, s-au schimbat în România 24 de guverne, deci în medie la nici şase luni alt guvern. Şi aceşti oameni lipsiţi de răspundere şi care nu aveau altceva de gând decât să-şi umple buzunarele, desigur că au şi dăunat, economiei, dezvoltării economice în România."

Wilfried H. Lang, observator economic

În februarie 1938, regele demite guvernul condus de Octavian Goga şi instaurează un regim de dictatură personală, cu un executiv condus de patriarhul Miron Cristea. La sfârşitul aceleiaşi luni, suveranul promulgă o nouă constituţie aprobată prin referendum. Aceast prelua aproape în totalitate textul celei din 1923, cu excepţia unui singur articol nou introdus, care stipula că: Regele este capul statului.

În epoca interbelică, regimurile de autoritate monarhică au fost frecvente în Europa, din Spania până în Iugoslavia, unde domnise autoritar Alexandru Karagheorghevici, însuşi cumnatul lui Carol al II-lea, care a fost asasinat la Marsilia în 1934. Acest tip de regim nu era aşadar o noutate,a fost însă o dictatură în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum o caracterizează majoritatea istoricilor români.

"Eu am trăit în timpul acela şi nu am simţit absolut nimic, niciun efect dictatorial şi nici părinţii mei şi cunoştinţele noastre nu au folosit această expresie - dictatură - nu era niciun fel de dictatură. Pentru populaţia României, pentru omul de rând nu se schimbase absolut nimic. Alta era situaţia cu aşa-zisa clasă politică, care desigur era nemulţumită de acest regim ce-i drept autoritar impus de regele Carol al II-lea."

Wilfried H. Lang, observator economic

Dincolo de gustul suveranului pentru uniforme pompoase, parăzi şi poezii laudative, anul 1938 a fost în general considerat ca cel mai prosper al României interbelice. Nivelul de trai era ridicat comparativ cu cel al statelor din sud-estul Europei. Bucureştiul continua să se schimbe pe zi ce trece cu clădiri şi bulevarde moderne, simbolul puterii fiind noul palat regal, complet transformat, la cererea lui Carol, într-un stil neoclasic, sobru, ce amintea de arhitectura contemporană a Italiei lui Mussolini.

"Trebuie ştiut că România atunci avea o economie înfloritoare. Era supranumită bujorul Balcanilor. Şi nu era numai petrolul, au fost de asemenea şi cerealele. Au fost locomotive Malaxa. A fost industria pielăriei, Mociorniţă, a fost industria textilă, stofe dintre cele mai fine, Kammgarn, care se exporta la Londra, de la Fabrica Scherg din Braşov şi nu trebuie să uităm că România avea o fabrică de avioane şi fabrica avioane proprii, nu cu nişte licenţe americane, ci dezvoltări făcute în România, Industria Aeronautică Română din Braşov, doar motoarele erau cumpărate din Belgia sau din Germania. România la ora aceea exporta 70% din produsele sale, deci produsul extern brut era mult mai mare decât produsul intern brut. Şi leul românesc, leul de aur era valută forte la ora aceea, când alte monezi occidentale nu erau cotate la bursa din Londra sau New York, leul românesc era cotat. Te duceai în străinătate, puneai la Paris sau la Berlin lei pe tejghea, ăia scoteau pălăria."

Wilfried H. Lang, observator economic

Dacă regele ajunsese la un modus vivendi cu majoritatea oamenilor politici, lucrul s-a dovedit imposibil cu Garda de Fier. Conducătorul legionarilor, Corneliu Zelea-Codreanu, avea indiscutabil o personalitate puternică şi o carismă care atrăsese adepţi din toate straturile societăţii. În atmosfera de politicianism a anilor '30, mulţi români, între care intelectuali de marcă, şi-au pus speranţele în doctrina purificatoare a legionarilor, neînţelegând pe moment pericolul pe care îl reprezenta pentru democraţie. Pe de altă parte, Garda de Fier era încurajată de succesele Germaniei. La 13 martie 1938, Hitler anexează Austria, aşa-numitul Anschluss. Nu era decât începutul unei serii de anexiuni care aveau să ducă la izbucnirea războiului mondial un an şi jumătate mai târziu. Imediat după anexarea Austriei, Corneliu Zelea-Codreanu i-a transmis o telegramă lui Hitler prin care saluta victoria adevărului şi declara că führerul este purtătorul unei lumini pe care nicio putere nu va putea vreodată să o înfrângă. Îngrijorat de situaţia creată, regele Carol al II-lea s-a hotărât împreună cu Armand Călinescu să lichideze definitiv Garda de Fier. Pretextul l-a oferit Codreanu însuşi care, la 26 martie 1938 i-a scris o scrisoare jignitoare lui Nicolae Iorga, devenit consilier regal. Două zile mai târziu, Iorga s-a adresat justiţiei şi şeful legionar a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru ofensă adusă unui demnitar al statului. După un rechizitoriu redactat de însuşi Armand Călinescu, pedeapsa a fost schimbată la 10 ani de muncă silnică. Mişcarea legionară fusese decapitată.

La începutul toamnei anului 1938, politica de conciliere a puterilor occidentale faţă de Germania a culminat cu acordul de la München, prin care lui Hitler i se dădea mână liberă să ocupe regiunea sudetă a Cehoslovaciei. Primul ministru britanic, Sir Neville Chamberlain şi cel francez, Édouard Daladier, credeau că au salvat pacea. Nu era de fapt decât începutul sfârşitului.

În octombrie - noiembrie, regele Carol al II-lea a făcut un turneu în Anglia, Franţa şi Germania pentru a lua pulsul evenimentelor. A fost primit cu răceală şi singurul care i-a dat oarecare speranţa a fost Hitler. Condiţiile führerului erau însă destul de dure.

"Hitler l-a primit foarte distant. Totuşi i-a promis armament în schimbul petrolului bineînţeles. Şi regele Carol nu a avut ce alege şi a trebuit să facă pasul acesta. Ceea ce la ora aceea era deja hotărât a fost pierderea Transilvaniei de Nord. Şi aici trebuie spus un lucru, iar s-a făcut o greşeală esenţială. Singurul care ar fi putut salva a fost - pe atunci general - Antonescu, care însă a fost trimis cu domiciliul forţat la Bistriţa."

Wilfried H. Lang, observator economic

În scurt timp după întoarcerea în ţară, Carol a ordonat execuţia lui Corneliu Zelea-Codreanu. Şeful Gărzii de Fier a fost practic asasinat la 30 noiembrie 1938 sub pretextul fugii de sub escortă, în timpul transferului între două închisori. Ce l-a determinat oare pe Carol să ordone acest asasinat? Putem presupune că teama ca legionarii să fie impuşi la putere de Germania, căreia democraţiile occidentale îi dăduseră mână liberă prin Acordul de la München. Regele dorea să rămână singurul interlocutor posibil al führerului în problemele româneşti. Pe de altă parte, atitudinea Gărzii de Fier împotriva Elenei Lupescu îl deranjase profund. Dispariţia lui Corneliu Zelea-Codreanu îi convenea aşadar lui Carol din toate punctele de vedere. Prima reacţie a lui Hitler a fost de maximă iritare. Erau însă la mijloc interese economice importante şi führerul nu era tocmai un sentimental. Pentru Germania, România era un excelent furnizor de cereale şi în special de petrol. Decis să dezlănţuie un război, Hitler avea nevoie stringentă de resurse pe care Reich-ul nu le avea. Deşi inginerii germani obţinuseră rezultate remarcabile în privinţa carburanţilor sintetici, producţia nu era suficientă pentru susţinerea unui război fulger. Petrolul românesc devenise aşadar indispensabil pentru nevoile Reich-ului. În februarie 1939, au început la Bucureşti negocieri pentru încheierea unui tratat economic româno-german.

"Tratatul economic româno-german a fot de fapt o necesitate care pornea din Germania, Germania care pe de o parte cunoscuse o creştere industrială enormă, în special în sectorul producţiei de armament. Şi Hitler ştia foarte bine că toate planurile lui nu pot fi realizate, fără carburanţi, deci fără petrol. Cine avea petrol în Europa? România. România era chiar destul de apropiată deci nu trebuiau vapoare sau căi de comunicaţii complicate şi de aceea a încercat să cumpere acţiuni ale societăţilor de petrol româneşti, ceea ce nu a reuşit, pentru că cele mai multe societăţi de petrol româneşti erau în mâini engleze, olandeze şi americane şi aceştia nu aveau niciun interes să vândă nemţilor produse petroliere. Şi atunci a căutat, Hitler încă cu regele Carol al II-lea, să intre în negocieri care însă a cerut ca la rândul lui Germania să livreze arme României - armament modern. Şi în felul acesta a început acest "schimb de mărfuri" între Germania şi România. După începerea războiului desigur mareşalul Antonescu nu a fost aşa cum afirmă unii istorici un vasal al lui Hitler, asta nu este adevărat şi dovadă este că nemţii au trebuit să plătească în aur fiecare litru de benzină sau de motorină pe care l-au primit din România. Şi pentru asta există o dovadă foarte clară prin faptul că la începutul războiului sau chiar înainte de începutul războiului, România avea circa 11 vagoane de aur, un vagon de aur fiind considerat 10.000 de kg. La 23 august 1944 când a fost arestat Antonescu, tezaurul României conţinea 24 de vagoane de aur, deci nicidecum nu se făcuseră nemţilor concesii de ordin pecuniar. "

Wilfried H. Lang, observator economic

În timp ce la Bucureşti se negocia tratatul economic româno-german, la 15 martie 1939 Hitler a dat lovitura de la Praga. Trupele germane au intrat în capitala Cehoslovaciei, iar Cehia, adică Boemia şi Moravia au fost încorporate la Reich sub forma unui protectorat. Cu o zi înainte, liderii de la Bratislava proclamaseră autonomia Slovaciei, condusă de un guvern pro-hitlerist. Era evident faptul că Hitler nu avea să se oprească în graniţele istorice ale fostului Imperiu Roman de naţiune germană, cum este numit primul Reich german. Norii războiului erau însă din ce în ce mai ameninţători, chiar liderii puterilor occiddentale credeau în continuare că au câştigat pacea.

România ciopârţită Edit

În istoria oricărui popor, există date fatidice care, la intervale de ani sau chiar de secole îi marchează existenţa. Pentru români, o astfel de dată este 23 august. La apusul Evului Mediu, în 1595, Mihai Viteazul câştiga o strălucită victorie împotriva turcilor la Călugăreni. În 1944, regele Mihai şi liderii politici au dat practic o lovitură de stat, care, după cum vom vedea mai departe, avea să salveze România de la un posibil dezastru. Cel mai nefericit 23 august pentru români a fost însă cel din anul 1939. În acea zi, s-a semnat la Moscova pactul de neagresiune sovieto-german sau pactul Molotov-Ribbentrop, după numele celor doi miniştri de externe. Pactul era însoţit de un protocol adiţional secret, al cărui articol III stipula:

"În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia, partea germană declară total dezinteres politic pentru aceste regiuni."

Ce-i drept, după izbucnirea războiului în septembrie, când Ribbentrop a făcut o a doua vizită la Moscova, Stalin l-a informat pe ministru de externe german că Uniunea Sovietică nu intenţionează să întreprindă ceva împotriva României. Nu era decât o amânare. Prin acelaşi pact, nemţii îi dăduseră mână liberă dictatorului de la Kremlin asupra Finlandei, a unei părţi din Polonia şi asupra Ţărilor Baltice, cu excepţia Lituaniei. Pentru Stalin, în primul moment, aceste zone erau mai interesante. URSS îşi făcea iluzia că putea rămâne în afara conflictului ce se contura din ce în ce mai pregnant între ţările capitaliste, urmând să culeagă apoi doar roadele. Pe de altă parte, Hitler avea mână liberă să înceapă războiul în faţa unei Europe derutate şi nepregătite pentru un astfel de eveniment. La 1 septembrie 1939, trupele germane invadează Polonia. După două zile, Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei, fără a întreprinde vreo acţiune concretă. România, lipsită de aliaţii săi tradiţionali, şi prinsă în cleştele a două mari puteri, era complet izolată. La Bucureşti, guvernul şi regele Carol al II-lea hotărăsc rămânerea ţării în neutralitate. Un comunicat oficial afirma dorinţa României de a păstra mai departe atitudinea paşnică de până acum, urmărind buna înţelegere cu toţi vecinii ţării şi hotărârea de a veghea la siguranţa intereselor naţionale şi a face faţă apărării fruntariilor. Formulările erau foarte oficiale şi liniştitoare pentru populaţie într-o situaţie absolut nesigură. Practic, toţi vecinii României erau fie ostili, fie pe punctul de a se prăbuşi. La 17 septembrie, trupele sovietice au intrat şi ele în Polonia, în urma celor stipulate în tratatul Molotov-Ribbentrop. Nefericita noastră vecină de la nord era împărţită între marile puteri pentru a patra oară. Practic, România care acordase garanţii Poloniei, ar fi trebuit să iasă din neutralitate, dar ar fi fost fără îndoială o imensă imprudenţă. Stalin însuşi îi declara lui Ribbentrop, în acele zile cu satisfacţie că României şi Ţărilor Baltice le-a intrat frica în oase, ceea ce era adevărat. Guvernul de la Bucureşti şi regele Carol al II-lea au făcut totuşi tot ce mai puteau face pentru nefericita Polonie. Cele mai înalte autorităţi ale statului polonez, guvernul, preşedintele şi comandantul-şef al armatei s-au refugiat la Bucureşti. În acelaşi timp, rezervele de aur ale Poloniei, în valoare de 45 de milioane de dolari, au fost tranzitate pe teritoriul României şi îmbarcate la Constanţa pe un vapor englez pentru a fi puse la adăpost în Marea Britanie. Mai mult nu se putea face. La scurt timp după invadarea Poloniei, la Bucureşti a avut loc un eveniment dramatic: la 21 septembrie 1939, primul minstru Armand Călinescu, unul din oamenii de încredere ai regelui Carol al II-lea, era asasinat de un comando al Mişcării Legionare. Crima a avut loc la prânz, în cartierul Cotroceni, unde maşina primului ministru se deplasa fără escortă. Era a doua oară când legionarii asasinau un şef al guvernului în doar şase ani. La sfârşitul anului 1933, îl uciseseră cu sânge rece pe I.G. Duca în gara de la Sinaia, acum pe Armand Călinescu. Dacă în cazul lui Duca, atitudinea regelui Carol al II-lea a fost oarecum ambiguă, pentru că dispariţia liderului liberal îi convenea, în cazul lui Armand Călinescu suveranul era furibund. Indiscutabilă personalitate politică, primul-ministru era unul din principalii susţinători ai regelui şi pierderea era de neînlocuit. Chiar în seara asasinatului, Carol al II-lea nota în jurnalul său:

"Această stare de lucruri nu se poate tolera. Ar trebui luate nişte măsuri drastice care să curme această chestie. Lupta s-a deschis din nou. E o luptă pe viaţă şi pe moarte. Este momentul de a hotărî cine pe cine.

Au avut loc represalii masive, practic fără respectarea legii. Cei 9 asasini ai lui Armand Călinescu au fost executaţi chiar în locul unde comiseseră atentatul, corpurile lor fiind lăsate trei zile în stradă pentru a fi văzute de trecători. În noaptea de 21 spre 22 septembrie au fost lichidaţi, tot fără judecată 251 de fruntaşi legionari, deţinuţi în închisori şi lagăre. Unii fuseseră arestaţi în aceeaşi noapte în toată ţara, în medie câte trei în fiecare judeţ. După un guvern interimar prezidat de generalul Gheorghe Argeşanu, poreclit de legionari Ghiţă sângerosul, Carol îl numeşte prim-ministru pe Constantin Argetoianu.

Între timp, în vestul Europei se purta un război ciudat, practic nicio mişcare, nici din partea Franţei, care se credea perfect apărată de linia fortificată Marginot, nici din partea Germaniei. Hitler nu făcea de fapt decât pregătiri pentru lovitura cea avea să vină în primăvara anului următor. La 30 noiembrie 1939, având şi aici mâinile libere din partea Germaniei, Stalin invadează Finlanda. Se aştepta la un război fulger, dar n-a fost să fie aşa: Finlandezii au opus o rezistenţă, impunând sovieticilor un război ce avea să dureze mai mult de trei luni. În final, Finlanda a fost obligată să cedeze un teritoriu de 40.000 de km2, dar nu era desfiinţată ca stat. Până la încetarea ostilităţilor cu mica ţară din nord, Stalin nu a pus problema Basarabiei. Ea a fost repusă pe tapet de Molotov în faţa Sovietului Suprem la 29 martie 1940. Atunci, ministru de externe sovietic a dat un avertisment clar României în privinţa interesului URSS de retrocedare a teritoriului dintre Prut şi Nistru. La scurt timp, în vest, Hitler dezlănţuia războiul fulger. Au fost oupate pe rând Danemarca şi Norvegia. La începutul lunii mai, a venit rândul Olandei, Belgiei, Luxemburgului şi în sfârşit Franţei. La 21 iunie 1940, bătrânul mareşal Pétain era obligat să semneze capitularea Franţei la Retan(?), chiar în vagonul de tren în care Germania semnase capitularea din 1918. Ţara era împărţită într-o zonă ocupată şi una liberă, dar vasală Germaniei. Conducerea rezistenţei franceze se muta dincolo de Canalul Mânecii, la Londra, unde era condusă de tânărul general Charles de Gaulle. Principalul şi cel mai vechi aliat de pe continent al României se prăbuşise. Singura putere europeană care mai avea mâinile libere să lupte împotriva Germaniei rămăsese Marea Britanie. Englezii reuşiseră să-şi salveze printr-un miracol trupele debarcate pe continent la Dunkerque în mai - iunie 1940. Londra începuse însă să fie terorizată de bombardamentele germane.

În aceste condiţii, asupra României s-a produs primul rapt teritorial din vara anului 1940: pierderea Basarabiei şi Bucovinei de nord. Având mâinile libere după încheierea războiului cu Finlanda, guvernul sovietic a dat guvernului român un ultimatum în care României i se cerea să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia, să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit unei hărţi anexate. Trebuie menţionat că în Pactul Molotov-Ribbentrop nordul Bucovinei nu era menţionat, mai ales că acest teritoriu nu aparţinuse niciodată Rusiei. Răspunsul de la Bucureşti era aşteptat în decursul zilei de 27 iunie 1940. Legăturile telefonice cu Moscova s-au întrerupt, ceea ce a scurtat şi mai mult termenul. În ziua de 27 iunie, regele Carol al II-lea convoacă un consiliu de coroană la orele 12:00. Din primul moment s-au confruntat partizanii apărării cu orice preţ a teritoriului naţional cu cei ai cedării. 11 voturi au fost împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru acceptare, 5 pentru discuţii şi unul rezervat. În urma refuzului categoric al Kremlinului de a negocia, s-a ţinut un al doilea consiliu de coroană la orele 21:00. Atunci, partizanii cedării au fost deja în majoritate absolută: 19 contra 6. Regele Carol al II-lea era în continuare adeptul rezistenţei armate cu orice risc. În aceeaşi zi, nota în jurnalul său, se face o foarte mare greşeală de a ceda, fără nicio rezistenţă, aproape un sfert de ţară, dar mă văd copleşit de avizul marei majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul.

Printre cei care totuşi îl susţinuseră era desigur Nicolae Iorga care exclamase:

"Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem."

Există şi opinii că o rezistenţă, fie şi scurtă şi urmată de o înfrângere, ar fi schimbat soarta României. Ar fi fost ea oare posibilă?

Colonel doctor Petre Otu, istoric.png

Col. dr. Petre Otu

"Cele mai multe opinii converg către ideea că o rezistenţă de lungă durată nu ar fi fost posibilă pentru apărarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Deşi armata română avea principalele efective pe frontul de est, raportul de forţe era însă disproporţionat. Specialiştii şi analiştii militari apreciază că rezistenţa noastră ar fi durat circa 2-3 săptămâni, deci din punct de vedere al rezultatului confruntării militare, învingătorul era cunoscut. El nu putea fi decât Armata Roşie care avea o superioritate netă asupra armatei române. Dar problema poate fi examinată şi din punct de vedere moral şi cred că, din punct de vedere moral, această rezistenţă era de preferat unei cedări în modul şi condiţiile în care au fost realizate în vara anului 1940. Desigur, se poate glosa foarte mult asupra ideii "ce s-ar fi întâmplat dacă..." Este menţionat şi această idee foarte importantă că Germania era foarte interesată de petrolul românesc, iar factorii politici de la Bucureşti nu au utilizat, în această criză de la sfârşitul lunii iunie 1940, această armă, care ar fi fost petrolul. Multe opinii converg către ideea că Germania nu ne-ar fi lăsat să fim bătuţi de către sovietici, nu ar fi lăsat ca sovieticii să ocupe Moldova până la Carpaţi datorită importanţei deosebite pe care o aveau rezervele petrolifere."

colonel doctor Petre Otu, istoric

La 28 iunie, Gheorghe Davidescu, ambasadorul României la Moscova, i-a comunicat lui Molotov acceptarea ultimatumului de către guvernul român. Ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei, care de altfel nu era cuprinsă în protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost însoţită de ocuparea abuzivă a Ţinutului Herţa, care era parte integrantă a Vechiului Regat. Retragerea trupelor române s-a făcut în condiţii deosebit de grele.

"În ceea ce priveşte armata română, ea avea dizlocate, în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, două armate: Armata 3 şi 4 Română. Cele două armate au fost puse într-o situaţie foarte dificilă la sfârşitul lunii iunie de inconsecvenţele factorilor politici de la Bucureşti. Iniţial, după primirea ultimatumului sovietic, cele două armate române au primit ordin să intre în dispozitiv de luptă şi s-a declanşat mobilizarea generală. Ulterior, pe baza primirii ultimatumului sovietic, s-a decis retragerea armatei române şi a autorităţilor din Basarabia şi nordul Bucovinei. Schimbarea misiunii în mai puţin de 24 de ore, lipsa măsurilor anterioare în ceea ce priveşte retragerea armatei, a forţelor din Basarabia au pus armata română într-un dintre cele mai dificile situaţii pe care le-a trăit în secolul al XX-lea. Situaţiile au fost de aşa natură, încât retragerea nu s-a putut face în mod ordonat, ea pe alocuri câteodată o fugă dezordonată, s-a adăugat faptul că multe divizii erau compus din ostaşti proveniţi din Basarabia; la auzul retragerii, aceştia au părăsit unităţile, au lăsat armamentul şi practic armata română a fost nevoită se retragă în condiţii deosebit de dificile la vest de Prut."

colonel doctor Petre Otu, istoric

Berlinul, deşi agasat de faptul că Stalin încălcase limitele protocolului secret al pactului, la insistenţele Bucureştiului care spera un ajutor, a răspuns: Cedaţi. România nu era practic izolată, ci începuse să fie ciopârţită. Actul de forţă al Uniunii Sovietice a încurajat Ungaria şi Bulgaria să-şi prezinte şi ele revendicările teritoriale. La Budapesta, ideea revendicării Transilvaniei mocnea de la începutul anului. După ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei, în Ungaria s-a declanşat o adevărată isterie războinică. Un război între cele două ţări ar fi antrenat însă întreruperea livrărilor de petrol românesc către Germania.

"După cum se ştie, Stalin a cerut întreaga Bucovină, negocierile care au precedat cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ceea ce l-a indispus foarte mult pe Hitler, care avea o dovadă despre lipsa de bună credinţă a sovietelor. Şi, ca atare, a protestat pe lângă aliatul sovietic faţă de această cerinţă care nu era prevăzută, în anexa numărul 3 (secretă) a Acordului Ribbentrop-Molotov. Această cerere a lui Stalin a stat la baza planului iniţial de atacare a Uniunii Sovietice. La sfârşitul lunii august, Hitler a fost pus într-o mare dilemă: pe de-o parte era presiunea sovietelor spre a reglementa situaţia din Balcani, de asemenea era presiunea deosebită a Ungariei şi Bulgariei care fuseseră aliate fidele ale Reich-ului şi Hitler nu vedea cu ochi buni perspectiva unui război româno-ungar, ceea ce ar fi antrenat şi intervenţia Rusiei sovietice în război şi l-ar fi obligat la o nouă înţelegere pe seama României cu sovietele."

colonel doctor Petre Otu, istoric

Sub presiunea germană, au început convorbiri româno-ungare la Turnu Severin, care au eşuat. Acest eşec putea duce la un conflict armat. Pentru a-l evita, Hitler a impus arbitrajul de la Viena. A fost de fapt un dictat impus României de Italia şi Germania, semnat la Palatul Belvedere la 30 august 1940. Se pare că ministrul de externe al Italiei, contele Ciano(?), s-a răzbunat atunci pe afrontul pe care România îl făcuse ţării sale prin vocea lui Nicolae Titulescu, care îl condamnase ferm pe Mussolini în momentul ocupării Abissiniei. Prin dictatul de la Viena, România a pierdut un teritoriu de aproape 44.000 km2, cu o populaţie de peste două milioane şi jumătate de locuitori, dintre care mai mult de 50% români.

"După cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, Carol într-o scrisoare către Adolf Hitler, i-a cerut acestuia să-i acorde sprijinul pentru păstrarea unităţii teritoriale a României. Însă Hitler a replicat de o manieră foarte dură; la 15 iulie 1940, a trimis o scrisoare regelui Carol al II-lea în care îi cerea intempestiv rezolvarea problemelor teritoriale cu Ungaria, dar şi cu Bulgaria, în caz contrar urmând represalii dure la adresa României. A fost ca un duş rece pentru Carol al II-lea, care a sesizat că nu se mai poate bizui pe factorul German pentru păstrarea integrităţii teritoriale a României. Ulterior, la 19 august au început la Craiova tratativele dintre delegaţiile română şi bulgară şi ele s-au încheiat cu încheierea la 7 septembrie a tratatului de la Craiova. Delegaţia română era condusă de Alexandru Creţeanu, care era funcţionar superior în Ministerul Afacerilor Externe."

colonel doctor Petre Otu, istoric

La 7 septembrie 1940, s-a semnat la Craiova Tratatul româno-bulgar, care prevedea cedarea Cadrilaterului, adică a judeţelor Durostor şi Caliacra. Balcicul, atât de drag pictorilor români şi reginei Maria, care îşi clădise aici reşedinţa favorită, nu mai era teritoriu românesc. Practic, România Mare încetase să existe.

Regele, generalul şi legiunea Edit

Pe 6 septembrie ora 6, Carol al II-lea a dat un manifest către ţară în care menţiona:

"Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur, trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi grelele sarcini ale domniei."

Nu putem să nu remarcăm că în acest caz cuvântul "abdicare" lipsea cu desăvârşire. Carol a părăsit ţara peste câteva zile, însoţit de Elena Lupescu şi de câţiva fideli, într-un exil în care avea să moară în 1953 în Portugalia. În aceeaşi dimineaţă de 6 septembrie, la ora opt, Mihai I depunea jurământul ca rege al României. Nu împlinise încă 18 ani. Decamdată avea un rol strict decorativ, generalul Antonescu fiind preşedintele Consiliului de Miniştri şi conducătorul statului. Titlul era identic cu acela de führer al lui Hitler sau de duce al lui Mussolini.

La scurt timp după întronarea lui Mihai ca rege, revenea în ţară din exil mama sa, regina Elena. Era una din puţinele bucurii pe care generalul conducător i-o făcea foarte tânărului monarh. Mihai fusese practic despărţit de mama sa, de care Carol al II-lea divorţase, timp de zece ani. Pregătit să moştenească tronul, fusese autorizat de tatăl său să-şi vadă mama doar în scurte vacanţe la Florenţa unde era exilată. Acum lucrurile păreau să revină la normal. Pe străzile Bucureştiului, mulţimea îl aclama pe tânărul rege alături de regina mamă într-un strălucitor cortegiu, care străbătea Capitala de la Gara Băneasa la Mitropolie. Problemele însă de-abia începeau. Singur forţă politică la care Antonescu putea apela pentru guvernarea ţării erau legionarii. Partidele, care se opuseseră regimului autoritar al lui Carol al II-lea, nu se puteau ralia. Unui nou sistem dictatorial. Generalul a făcut aşadar apel la legionari. Documentele epocii sunt pline de fraze patetice care preamareau pe conducătorul statului şi tineretul Gărzii de Fier:

"El (adică Antonescu) este convins că numai acest tineret care a suferit, a sângerat şi s-a sacrificat pentru credinţă şi dreptate, pentru iubire şi legalitate, odată chemat la posturile de conducere ale statului, va fi cel mai aprig apărător al cauzei dreptăţii, legalităţii şi corectitudinii pentru salvarea şi ridicarea neamului."

La 14 septembrie 1940, România era proclamată "stat naţional legionar". Cât de vajnici apărători ai dreptăţii şi legalităţii aveau să fie legionarii se va vedea mai departe


"Mişcarea legionară devenea pentru prima dată forţă politică de guvernământ, avea o serie de portofolii guvernmentale, iar Horia Sima, liderul acestei mişcări, era vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Dar Ion Antonescu a păstrat cel mai importante ministere, am în vedere Ministerul Apărării Naţionale, le-a păstrat pentru sine însuşi şi pentru oamenii şi colaboratorii săi. La 14 septembrie s-a creat o dualitate a puterii. Pe de o parte, Mişcarea Legionară îşi revendica întâietatea în stat datorită sacrificiilor pe care le făcuse împotriva fostului regim carlist. Pe de altă parte, Ion Antonescu era deranjat de excesele Gărzii de Fier în toamna anului 1940, care prin măsurile sale a destabilizat viaţa economică şi socială a ţării, astfel că între cei doi parteneri de guvernare, după o lună în care relaţiile au fost normale şi Ion Antonescu a îmbrăcat cămaşa verde, contradicţiile au început să se facă simţite, ajungându-se la discuţii violente în Guvern, la scrisori adresate de Horia Sima lui Antonescu şi de Antonescu liderului Mişcării Legionare, la incriminări reciproce, astfel că Ion Antonescu se simţea deranjat de acţiunile Gărzii de Fier, iar Garda de Fier se simţea limitată în acţiunile sale de autoritatea generalului Ion Antonescu. Conflictul a crescut în intensitate în lunile octombrie, noiembrie, decembrie, pentru a atinge apogeul în ianuarie 1941."

colonel doctor Petre Otu, istoric

La 6 octombrie 1940, generalul şi Horia Sima serbau în Piaţa Unirii, rebotezată acum "Piaţa 6 Septembrie", o lună de la abdicarea lui Carol al II-lea. În toată această perioadă, nu conteniseră declaraţiile şi proclamaţiile care însemnau la muncă şi ordine.

"Va fi considerat duşman al neamului oricine dispreţuieşte munca, oricine părăseşte cinstea, oricine nu urmăreşte dreptatea în toate faptele lui, oricine risipeşte zăcămintele morale sau materiale ale neamului."

Fisurile în această aparent bună convieţuire aveau să apară curând. Orgolios, Ion Antonescu credea că poate conduce regimul cu mână forte, ţinându-i pe legionari sub ascultare. În toate declaraţiile, vorbea despre sine la persoana a treia, obicei pe care îl avea şi viitorul preşedinte al Franţei, generalul de Gaulle. Horia Sima, care devenise conducătorul de facto al Legiunii, dorea în fond toată puterea pentru sine. Pe de altă parte, legionarii nu acceptau o structură economică liberală, care continua să funcţioneze în România. "Lupta între fraţi", după cum se exprima generalul, nu numai că nu încetase, ci dimpotrivă de-abia începea. Cele două puteri, care conduceau la Bucureşti, erau susţinute la Berlin de două tabere diferite.


"Această dispută dintre legionari şi Ion Antonescu din România îşi avea corespondenţe la Berlin, deoarece Ion Antonescu era preferat de Wehrmacht şi, după cum vom vedea, şi de către Hitler, iar Horia Sima şi Mişcarea Legionară beneficia de sprijinul Partidului Nazist. Cum în Germania Partidul Nazist şi Armata se găseau într-o competiţie nu deschisă dar evidentă, aceste lucruri se petreceau şi la Bucureşti. Nu întâmplător la 14 ianuarie 1941, Antonescu şi Horia Sima sunt chemaţi în Germania pentru consultări pentru aplanarea divergenţelor, dar Horia Sima refuză să se deplaseze la Berlin, ceea ce l-a deranjat foarte mult pe Hitler. De altfel, în întâlnirea pe care au avut-o cu Hitler, Ion Antonescu a căpătat într-un fel mână liberă pentru a rezolva această problemă a dualităţii puterii în România."

colonel doctor Petre Otu, istoric

La 27 septembrie, Germania, Italia şi Japonia semnează Pactul Tripartit. Se consolida alianţa dintre cele două mari puteri dictatoriale europene şi Ţara Soarelui Răsare, care dezlănţuise încă din 1937 un teribil în Asia prin ocuparea Manciuriei. Împăratul şi guvernul de la Tokio credeau în crearea unui mare imperiu japonez. În Europa, Hitler era stăpân în vest, iar Mussolini ocupase Albania şi se pregătea să atace Grecia. Războiul devenea încetul cu încetul mondial.

La 12 octombrie, soseşte la Bucureşti misiunea militară germană în baza garanţiilor date de Reich României în momentul impunerii Dictatului de la Viena. Antonescu avea nevoie de sprijinul lui Hitler deşi încă în acel moment nu era aliatul oficial al Germaniei. Ungaria continua încă să fie nemulţumită de teritoriul pe care îl smulsese României şi în zona ocupată începuseră persecuţiile împotriva populaţiei româneşti.

După preluarea puterii la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu a reînnoit cererea regelui Carol al II-lea, Hitler a fost de acord cu această solicitare, a trimis un general la Bucureşti şi s-au discutat detaliile privind componenţa numerică, organizarea, dotarea, hrănirea, cazarea; este vorba de generalul von Himperskisch(?), care a discutat la 17 septembrie toate aceste amănunte cu Ion Antonescu. Venirea misiunii militare germane în România desigur era foarte importantă din perspectiva raporturilor dintre Germania şi Uniunea Sovietică. Germania, prin prezenţa militară proprie pe teritoriul românesc îşi asigura rezervele petrolifere româneşti şi prezenţa acestei misiuni militare germane reprezenta o materializare a garantării frontierelor României dată de Dictatul de la Viena de la 30 august 1940, iar în perspectiva unui război cu Uniunea Sovietică, România reprezenta o poziţie strategică foarte importantă. De altfel, instruirea armatei române, aşa cum dovedesc documentele germane date publicităţii în anii din urmă era doar un obiectiv subsidiar al misiunii militare în România.

În scurt timp, în România s-a produs un eveniment dramatic care nu avea nicio legătură cu războiul. În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940, la ora 4 şi 39 de minute s-a produs un cutremur de pământ cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter. Seismul s-a simţit în estul Europei pe o arie de aproape două milioane de km2, din nordul Rusiei până în Turcia şi Grecia. La noi, efectele cele mai grave au fost în Moldova şi Subcarpaţii Munteniei. La Bucureşti s-a dărâmat unul dintre cele mai înalte şi moderne imobile din centru: Blocul Carlton de pe Bulevard, în faţa actualului Hotel Intercontinental. Populaţia Capitalei era terorizată, foarte multe blocuri au fost afectate, nemaivorbind de miile de locuinţe mici care s-au prăbuşit în Bucureşti sau în provincie. În urma cutremurului, autorităţile au iniţiat, pentru prima dată la noi, elaborarea unor norme de construcţii antiseismice, care nu au fost însă întotdeauna respectate. Numărul exact al victimelor cutremurului nu se cunoaşte, dar este apreciat ca circa o mie de morţi şi 4.000 de răniţi. La scurt timp după catastrofa de la Bucureşti, la începutul primei decade a lunii noiembrie, generalul Antonescu a plecat într-un turneu la Roma şi Berlin, pentru a discuta cu Mussolini şi Hitler pentru prima oară personal la nivel de şefi de state. În capitala Italiei, primirea a fost călduroasă. Printre depuneri de coroane de flori şi alte ceremonii pompoase pe care ducele le adora, Antonescu a ţinut să-i amintească lui Mussolini că abuzurile şi atrocităţile comise de unguri în partea ocupată a Transilvaniei erau de-a dreptul un act de ofensă adusă Axei şi că partea maghiară nu respecta obligaţiile şi le asumase în nenorocitul Arbitraj de la Viena. La Berlin, ministrul de externe Joachim von Ribbentrop l-a primit pe conducătorul României cu sarcasm şi ironie.

Pentru ca România să ajungă la noi a trebuit să ocupăm Parisul, i-a spus lui Antonescu. Întrevederea cu Hitler a fost însă mult mai caldă decât se aştepta generalul după o astfel de întâmpinare, deşi nu au lipsit momentele dificile.

Hitler şi Antonescu s-au întâlnit de mai multe ori. La prima întâlnire în 1940, care a avut loc în cancelaria Reichului, o clădire somptuoasă, uriaşă, pentru a impresiona vizitatorii, la intrarea lui Antonescu, Hitler s-a ridicat în picioare şi s-a dus să îl întâmpine, ceea ce în mod normal nu făcea. S-a pus întrebarea de ce a făcut acest gest de respect absolut şi probabilitatea este că Hitler fusese caporal şi Antonescu general şi de aici s-a născut acest respect deosebit pe care i-l purta Hitler lui Antonescu.

Führerului, sinceritatea şi fermitatea generalului i-au produs o impresie bună şi între s-a stabilit atunci raporturi personale care aveau să dureze până la sfârşit. La 23 noiembrie, România adera la Pactul Tripartit, cu speranţa că acest lucru avea să o ajute la reîntregirea graniţelor.

Abia întors la Bucureşti, generalul Antonescu avea să se confrunte cu un nou act de forţă al legionarilor: o serie dintre cele mai odioase asasinate politice din istoria românilor. Din momentul în care veniseră la putere, legionarii se hotărâseră să se răzbune pe cei vinovaţi de uciderea lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a altor şefi ai Gărzii de Fier în timpul regimului regelui Carol al II-lea. Demnitarii carlişti erau anchetaţi din septembrie de o comisie de anchetă criminală şi încarceraţi la Jilava. Printre ei se aflau generalii George Marinescu şi Gheorghe Argeşanu, fostul ministru al Justiţiei, Victor Iamandi, şi mulţi alţii, în total 64 de deţinuţi. Profitând de deshumarea osemintelor lui Codreanu, căruia i se pregătea funeralii naţionale, un grup de legionari, conduşi de Dumitru Groza, au pătruns în închisoare în noaptea de 26 spre 27 noiembrie, au deschis uşile celulelor şi i-au împuşcat cu sânge rece pe prizonieri. Se temeau, se pare, că Antonescu îi va elibera. A doua zi, au fost asasinaţi de echipe legionare marele economist Virgil Madgearu şi savantul Nicolae Iorga. Profesorul Iorga, speriat de cutremurul care zguduise Capitala, se afla la casa de la Sinaia. Echipa de legionari a sosit acolo la ora 5:30 după-amiaza şi a pretextat că doreşte să-l ducă pe marele istoric la Bucureşti pentru un interogatoriu. Profesorul şi familia, soţia şi fiica sa erau consternaţi. Legionarii l-au luat cu de-a sila şi l-au urcat în maşină. A doua zi, trupul unuia dintre cei mai mari savanţi români care au existat vreodată, a fost găsit împuşcat şi batjocorit pe câmpul de lângă comuna Strejnic. În aceeaşi zi, la prânz, a fost ridicat de la locuinţa sa din strada Vasile Conta, profesorul Virgil Madgearu. Pretextul era acelaşi: un interogatoriu la prefectura poliţiei. Unul dintre cei şase legionari s-a legitimat spunând că face parte din Poliţia Legionară. Profesorul Madgearu, totuşi neîncrezător, i-a urmat. A fost dus în pădurea Snagov, la locul numit Coada Lungă şi a fost împuşcat cu şase gloanţe în spate. După cum se menţionează în documentele oficiale ale regimului Antonescu, legionarii mai pregăteau exterminarea a câtorva mii de persoane, foşti demnitari care jucaseră chiar şi roluri minore în timpul regelui Carol al II-lea. Divorţul dintre general şi Legiune începuse.

Ruptură între fraţi Edit

În conflictul dintre Antonescu şi legionari, au existat doi poli opuşi de susţinere: Partidul Naţional Socialist şi SS-ul îl sprijineau pe Horia Sima, liderul legionar. Ministerul de Externe şi Wehrmachtul pe Antonescu. Primul curent de susţinere era determinat de unirea unităţii ideologice dintre legionarism şi naţional-socialism, cel de-al doilea avea în centru figura lui Antonescu care era văzut ca principalul garant al menţinerii stabilităţii politice în România, atât de necesară în condiţiile în care nemţii pregăteau operaţiunile militare din Balcani şi URSS.

Să nu uităm că la 18 decembrie 1940 Hitler semnase directiva numărul 21, cunoscută şi sub numele de Operaţiunea Barbarossa privind următoarea campanie împotriva URSS, la care era prevăzută şi participarea României, fără ca ea să fie consultată în prealabil. Din această perspectivă era de înţeles încrederea de care generalul Antonescu se bucura din partea conducerii armatei germane. Se pare că însuşi führerul îl prefera în locul legionarilor.

La întrevederea din 14 ianuarie 1941, Hitler îl avertizase pe Antonescu că:

"În România nu era posibil un guvern împotriva Gărzii de Fier. Cu timpul, ar trebui ca Antonescu să devină în acelaşi timp şi conducătorul Gărzii de Fier. Şi ar fi cel mai bine dacă această dorinţa ar veni chiar din rândurile Gărzii de Fier. El - Führerul - este de părere ca Antonescu este unicul care poate conduce destinele unei Românii."

Motivele pentru susţinerea lui Ion Antonescu de către Hitler au fost cele de ordin pragmatic, dacă putem să le spunem în termeni militar-operativi "strategic". Războiul cu Uniunea Sovietică bătea la uşă şi generalul Ion Antonescu era de preferat unei formaţiuni politice care se dovedise total inadecvată pentru guvernare.

Ce a determinat însă ruptura între fraţi? Care au fost contradicţiile care au măcinat coeziunea regimului naţional-legionar. Disensiunile dintre conducătorul statului, pe de o parte, şi mişcarea legionară, pe de altă parte, apăruseră la scurtă vreme de la preluarea puterii şi s-au manifestat atât în plan politic, cât şi în plan economic. Acestea s-au intensificat pe parcurs, fiind alimentate şi de abuzurile provocate de legionari. Legiunea era nemulţumită de poziţia pe care o deţinea în cadrul guvernului şi dorea de fapt cucerirea monopolului politic total în stat, precum şi înfăptuirea aşa-numitei "revoluţii legionare". Mărul discordiei îl constituia însuşi Ministerul de Interne. În momentul constituirii guvernului, Legiunea insistase în mod deosebit pentru obţinerea acestui departament. Cum era şi lesne de înţeles, Antonescu că omul legionarilor, Constantin Petrovicescu, titularul ministerului nu putea fi de încredere, drept urmare a avut prevederea de a-l dubla cu un om de-al său, locotenent-colonelul Alexandru Lioşanu, care răspundea de poliţie şi siguranţă. Această măsură s-a dovedit eficace, întrucât acesta a reuşit să zădărnicească multe din planurile nefaste ale legionarilor. La rândul lor, aceştia erau profund nemulţumiţi. Ca să-şi păstreze avantajul de putere, ei au iniţiat o serie de schimbări în cadrul Ministerului de Interne, prin care urmăreau înlocuirea personalului pus de Antonescu cu membri al Mişcării. În această situaţie, colonelul Cameniţă este nevoit să-şi dea demisia din funcţia de director general al poliţiei, fiind înlocuit cu legionarul Alexandru Ghica. Prefectura poliţiei Capitalei devine şi ea un adevărat fief al Legiunii. În schimb, în teritoriu situaţia era în avantajul Legiunii, aceasta având o superioritate incontestabilă în ceea ce priveşte numărul de prefecţi. Astfel, din totalul de 45 din câţi au fost numiţi în septembrie 1940, unul singur era militar activ, ceilalţi fiind membri simpatizanţi ai Gărzii de Fier. Această coabitare dintre formula militaristă şi cea legionar-extremistă este întâlnită în istoriografia marxistă sub sintagma, de altfel greşit folosită, de "dictatura militaro-fascistă" sau "dictatura fascistă". Dacă această formulă de coabitare a fost sau nu viabilă a dovedit-o succesiunea evenimentelor care s-au scurs de la formarea guvernului legionar şi până la rebeliunea propriu-zisă. Legionarii nu s-au mulţumit doar cu a-şi implanta oamenii lor în posturile importante, ei au înfiinţat în paralel cu poliţia de stat un corp auxiliar care dispunea de o reţea proprie de agenţi. Susţinută de forţele germane specializate, SS şi Gestapo, lua naştere astfel aşa-numita "poliţie legionară", un fel de hidră cu mii de capete, prin care s-a pus apoi la cale seria de asasinate, descinderi, arestări ilegale, maltratări ale cetăţenilor, jafuri, cu alte cuvinte, acea serie neagră de evenimente, care i-au adus poliţiei legionare o tristă celebritate. Iată cum suna un document întocmit la 15 octombrie 1940 de însărcinatul cu afaceri al Franţei în România:

"Aşa cum era de temut generalul Antonescu, pare din ce în ce mai depăşit de tendinţele şi activitatea dezordonată a elementelor legionare, extremiste, iar autoritatea efectivă a dictatorului apare astăzi mult mai restrânsă decât poate el însuşi să bănuiască. Legionarii, a căror tendinţă anarhică se accentuează pe măsură ce se dezvolta recrutarea forţată a mişcării lor, s-au infiltrat în toate administraţiile şi s-au instalat în întreprinderile private, unde se poartă precum nişte tirani atotputernici. Şi înţeleg să nu dea seamă nimănui. Unele cămăşi verzi jefuiesc proviziile menajerelor, altele insultă pe stradă femeile care poartă mantouri de blană, altele îşi stabilesc domiciliul la vreo victimă şi trăiesc pe cheltuiala acesteia. Bineînţeles, conducătorul ignoră majoritatea exceselor sau actelor de violenţă la care se dedau legionarii şi nu este avertizat decât atunci când ei produc un incident grav sau un scandal deosebit."

Relaţia lui Antonescu cu Hitler rămâne interesantă pe tot parcursul evenimentelor. În ceea ce priveşte, se poate spune că asistăm la un adevărat balet diplomat, executat în funcţie de cât de departe au ajuns legionarii cu excesele lor şi măsura în carea acestea contraveneau sau nu intereselor germane. Iată cum este văzută această relaţie în cadrul aceluiaşi raport:

"Germanii au primit cu multă abilitate venirea la putere a generalului Antonescu. Din clipa în care el a acceptat colaborarea impusă cu Horia Sima, nemţii se folosesc cu multă pricepere de unul împotriva celuilalt şi, datorită unei tactici savante, reuşesc să acopere cu autoritatea morală a generalului, care este mare, măsurile cele mai antinaţionale, pe care le iau cu concursul sau cu aprobarea zgomotoasă a Legiunii adică a Reichului. În acelaşi timp, se construieşte un alt tip de relaţie cameleonică, în funcţie de jocul de interese, cea dintre legionari şi Antonescu. Se ştie că între ei au existat conflicte încă de la început, din septembrie 1940, deşi atât generalul cât şi Horia Sima s-au ferit de ochii presei să arate acest lucru. Horia Sima recunoştea faptul că «Legiunea ajunsese la guvernare prin înţelepciunea conducătorului statului şi şef al regimului legionar, generalul Ion Antonescu». În replică, acesta din urmă solicita legionarilor «recunoştinţă şi credinţă faţă de generalul Antonescu, pentru ca i-a înălţat şi i-a onorat cu participarea la guvernarea ţării.»

În realitate, între cei doi exista o mare diferenţă de viziune politică şi economică, generalul, cu formaţia sa militară, era mai degrabă înclinat spre o tendinţă conservatoare, paternalistă, autoritară, punând accentul pe eficienţă, cinste, muncă, ordine şi linişte. În schimb, tânărul lider legionar, Horia Sima, în vârstă de 35 de ani, era decris ca fiind un gardist fanatic şi sincer cu privirea marcată de tot felul de disensiuni interne. Pentru a-şi menţine neştirbită autoritatea, Horia Sima încercase să pluseze, dacă putem spune aşa, în acţiunile extremiste pe care le întreprindea care încet încet au condus la evenimentele din ianuarie 1941. Să nu uităm aşa-numitul proces de românizare îndreptat împotriva evreilor şi nici crimele politice cărora le-au căzut victimă personalităţi marcante ca Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu şi care au culminat cu crimele odioase de la Jilava. Cu toate că generalul Antonescu ordonase pedepsirea de îndată a făptaşilor, toate aceste orori s-au tot întâmplat din ordinul ministrului de interne Petrovicescu şi a colonelului Zăvoianu. Ţara asista înfricoşată şi cu respiraţia tăiată la toate aceste evenimente care luau o întorsătură cam pe muchie de cuţit. Incidentul declanşător al Rebeliunii l-a constituit asasinarea maiorului german Döring.

Atentatul propriu-zis a fost executat de un grec de origine americană, practicant al luptelor libere. Până la Constanţa a fost adus de un vapor american, fiind însoţit de doi agenţi ai serviciilor secrete americane. De la Constanţa a fost preluat şi adus în Bucureşti de o agentă a serviciului secret britanic. În data de 19 ianuarie, în faţa restaurantului "Amabasador", când maiorul german Döring cobora treptele hotelului, a fost împuşcat de acest agent grec de origine americană. A doua zi, generalul Antonescu a luat măsura de a-l înlocui pe ministrul de Interne, generalul Constantin Petrovicescu, învinuindu-l că nu luase toate măsurile de protecţie a militarilor din misiunea germană. La rândul lor, elementele de vârf ale Mişcării Legionare îl învinuiau pe generalul Antonescu că slăbise măsurile de protecţie ale militarilor germani.

Efectele asasinatului s-au simţit imediat pe plan politic. Antonescu îl demite pe generalul Petrovicescu, pretextând grave neglijenţe în seviciu. La rândul lor, legionarii ripostează în forţă, creând depozite de armament şi instruind formaţiuni paramilitare. Ei pregăteau ample acţiuni ofensive îndreptate împotriva lui Antonescu şi a funcţionarilor de stat, atât în Capitală, cât şi în provincie. Cauzele rebeliunii sunt interesant subliniate în memoriile sale de către generalul Ion Gheorghe, ataşat militar şi amabasador la Berlin în perioada 1940 - 1944

"Pentru Germania, România avea o valoare reală ca aliat numai dacă putea fi mobilizată fără rezerve din punct de vedere economic. Un asemenea rezultat putea fi obţinut numai printr-o restructurare principală a economiei româneşti, în sensul naţional-socialist. De aici insistenţa Gărzii de Fier în direcţia unei reforme a bazei economice şi tocmai în această problemă opunea generalul Antonescu cea mai mare rezistenţă. Cel de-al doilea rol remarcabil în rebeliunea Gărzii de Fier a fost jucat de generalul Hansen. Legionarii sperau să obţină controlul trupelor germane aflate în România, dar generalul Hansen îşi făcuse deja o imagine a situaţiei de aici şi vedea în generalul Antonescu cea mai bună garanţie a ordinii."

Când armata română a trecut evident de partea lui Antonescu, conducătorii legionari s-au dus la Hansen pentru a-l determina să mobilizeze unităţile germane împotriva lui Antonescu. Hansen însă a refuzat, argumentând că Wehrmacht-ul german nu se găseşte în România cu acest scop. Iată ce scria generalul Hans în raportul său din ianuarie 1941:

"Se poate aprecia că prin felul în care a fost executat puciul, nechibzuit, rău condus, aproape pueril, Legiunea este deocamdată zdrobită. În felul acesta au eşuat curând după ce începuseră să se contureze unele rezultate parţiale şi străduinţele misiunii Wehrmacht-ului german, depuse fără încetare la sosire aici, de a unifica treptat armata cu Legiunea."

În ceea ce priveşte vizita pe care Antonescu i-a făcut-o lui Hitler, şi pe care Sima a refuzat să o facă din motive care nu au convins Führerul, acelaşi general Hansen concluzionează:

"Antonescu este o personalitate, Sima nu. Eu cred doar într-o misiune mistică, aparent fără a o avea însă. După părerea mea, în împrejurările date, o conducere exclusiv legionară ar fi dus în scurt timp la un haos general."

Acest haos nu întârzia să se producă. Odată începută rebeliunea, legionarii atacau, incendiau şi jefuiau magazine, în special evreieşti, atât în Capitală, cât şi în oraşele mari.

Revolta a început la 22 ianuarie 1941 în timpul prânzului, când s-au dat lupte de stradă în perimetrul Piaţa Victoriei şi Strada Roma. Locul nu a fost ales întâmplător. Antonescu se afla în actualul Palat Victoria, iar pe Strada Roma se afla sediul principal al Mişcării Legionare. Conform statisticilor, în Capitală au fost 118 morţi şi 254 de răniţi, iar în provincie 117 morţi şi răniţi din rândul rebelilor şi al populaţiei civile. În privinţa evreilor, în Capitală au căzut victime circa 120 de persoane. În noaptea de dinaintea izbucnirii rebeliunii, avuseseră loc tratative între conducătorul statului şi comandantul legionarilor. Generalul Hansen consemnează:

"Tratativele au trebuit să fie întrerupte, de vreme ce Horia Sima, în completa necunoaştere a mijloacelor sale de putere şi a poziţiei Führerului faţă de funesta revoltă, a cerut întreaga putere în stat, inclusiv comanda asupra armatei române."

Raportul lui Hansen şi impresia favorabilă pe care generalul Antonescu o făcuseră la Berlin l-au determinat pe Hitler să ordone ca unităţile germane din România să nu intervină în sprijinul Gărzii de Fier. Prin aceasta a fost pecetluită înfrângerea Gărzii de Fier. Aceasta a căzut pradă nefastului joc dublu al politicii germane.

Horia Sima a remis la ora 5 dimineaţa, în ziua de 23 ianuarie ordinul său legal de suspendare a rezistenţei. Rebeliunea s-a încheiat cu victoria deplină a generalului Antonescu. Aproape toţi conducătorii legionari au căutat adăpost, în măsura în care nu fuseseră arestaţi, în Căminul german de la Bucureşti, unde au fost luaţi sub protecţie germană. Ceva mai târziu, circa 300 dintre ei au fost transportaţi pe ascuns în Germania în trenuri militare, unde au fost internaţi în lagăre şi trataţi destul de bine. Horia Sima nu se găsea însă printre legionarii ascunşi de germani. Ţinta lui fusese Turcia. Nu se ştie încă de ce a preferat să găsească adăpost în această ţară şi nu în Germania.

Eugen Cristescu vorbeşte despre un maior german, Alexander von Stranski, care era omul de legătură cu serviciul special de informaţii şi care în trei rânduri i-a dat informaţii precise unde se ascunde Horia Sima. Prima dată s-a ascuns în Bucureşti, apoi la Constanţa, apoi la Giurgiu, după care pierdut. Sigur, cei care avea misiunea de a-l prinde şi aresta erau oamenii Siguranţei şi Jandarmeriei, care în perioada Rebeliunii au avut multe complicităţi cu legionarii, probabil că nu au dorit să-l prindă.

La Bucureşti se instalase un regim de ordine şi eficienţă în perspectiva aplicării planului Barbarossa. Noul ministru plenipotenţiar german, baronul Manfred von Killinger, şi-a luat în primire postul la data de 24 ianuarie. Acesta sosea la Bucureşti cu două misiuni importante: stabilirea planurilor de implicarea a forurilor germane în România în evenimentele din 21 - 24 ianuarie şi renunţarea colaborării generalului Antonescu cu aşa-zisele "elemente sănătoase" din cadrul Gărzii de Fier. Dacă prima misiune a fost încununată de succes, cea de-a doua a eşuat lamentabil. În noul guvern format la 27 ianuarie 1941, Legiunea nu mai dispunea de niciun reprezentant, cabinetul fiind format din militari şi tehnicieni. Această formulă avea să se menţină în linii generale până la 23 august 1944.

Cristescu obţine date şi despre alţi 700 de legionari participanţi la Rebeliune şi care sunt, cu ajutorul german, îmbarcaţi într-un tren de marfă şi trimis ca efecte de război în Germania. În februarie 1941, statul naţional-legionar a fost abrogat în mod oficial. Serviciul Naţional de Informaţii s-a dovedit foarte loial mareşalului Antonescu şi legăturile pe care şeful SSI, Cristescu, le are cu Iuliu Maniu, faptul că germanii l-au cerut de trei ori pe Maniu ca să îl interneze în Germania şi să îl ancheteze datorită scrisorilor foarte acide pe care le trimitea la cabinetul militar privind continuarea operaţiunilor militare în Răsărit, dar şi complicitatea cu echipa autonomilor, cei trei spioni britanici lansaţi în preajma Crăciunului lui 1943, tocmai cu misiunea de a contacta lideri a opoziţiei democratice în vederea unei soluţii strategice, deci de a scoate România din război, de a înlocui regimul mareşalului şi a găsi condiţii cât mai acceptabile pentru situaţia României, toate au fost făcute cu complicitatea lui Cristescu, dar şi cu aprobarea mareşalului Antonescu.

Regimul Antonescu Edit

După înfrângerea rebeliunii legionare din 21 - 23 ianuarie 1941, Antonescu a vrut un guvern de uniune naţională. Iată ce declara:

"Legionarii au dispărut din viaţa politică. Toţi membrii civili din guvern au fost pentru formarea unui guvern de militari. Pentru ce? Nimeni nu era sigur că rebeliunea se terminase. Legionarii, după ce au fost înfrânţi, au continuat lupta în subteran, au format echipele morţii, în care eu şi domnul Mihai Antonescu eram cei dintâi puşi pe listă, dar nu puteam să las ţara la discreţia străzii."

La 27 ianuarie 1941, Antonescu constituia un guvern militar. Poliţia, jandarmeria şi armata începuseră să reţină persoanele implicate în rebeliune. Învingător în confruntarea cu legionarii, având de partea sa armata, Antonescu va conduce ţara în următorii trei ani cu mână forte. Din puţinele secvenţă de arhivă pe care le avem din acea perioadă, imaginea bucureşteanului obişnuit apare lipsită de grijile războiului. Într-o ţară neînvăţată însă cu disciplina severă, generalul mergea până la detalii care astăzi pot părea nesemnificative sau cel puţin amuzante, cum ar fi interdicţia de a se merge pe stradă în cămaşă în timpul verii.

"Toată acestă atmosferă era dominantă de faptul că regimul era dictatorial. Se simţeau legi mai severe, de exemplu duminica nu aveai voie să mergi cu maşina şi nu puteai să mergi decât cu birja şi pe mine mă lua câteodată Mironescu cu un echipaj care aparţinea fostului mitropolit Mironescu. Antonescu introdusese la un moment dat sensul unic pentru pietoni pe Calea Victoriei. Erau şi nişte reguli destul de aspre; nu puteai să în centrul Capitalei sau în restaurante decât cu cravată, cu cămaşă scrobită, aranjată, adică se cerea o anumită formă de prezenţă care exprima convingerile lui. El nu era perceput ca un om simpatic, era un om dur, un om care nu comunica, decât în sens militar şi lumea îl percepea totuşi ca un dictator, care ţine în umbră monarhia şi îl supranumiseră atunci «câinele roşu»."

Să nu uităm că, în iunie 1941, România intra în război împotriva Uniunii Sovietice. Aşa cum vedem însă în aceste imagini, frontul era departe de Capitala care, în ciuda restricţiilor şi a prezenţei armatei germane, nu părea să-şi fi pierdut optimismul şi aerul de "Micul Paris".

"În Bucureşti era viaţa normală. Calea Victoriei era plină de pietoni care circulau aşa cum era pe atunci, foarte mulţi, foarte denşi. Maşinile mergeau bară în bară, vitrinele erau pline de mărfuri şi veneau mărfuri şi din Germania şi din Franţa pentru că Parisul era în zona ocupată. Teatrele se întreceau, făceau concurenţă cu spectacole de la revistă. Restaurantele erau totdeauna pline, cu muzica respectivă. Duminica erau cursele la Băneasa, la care venea toată protipendada, toată lumea bogată care voia să-şi petreacă o duminică la soare. La Snagov mergea lumea să se scalde, ştrandurile funcţionau, mai ales ştrandul Kiseleff şi era ştrandul pe care îl făcuse Mironescu, ştrandul Bragadiru. Nu se simţe războiul decât în ziare unde apăreau articole despre cum mergea frontul şi cei care lucrau în spitale, într-adevăr primeau răniţii şi acesta era singurul lucru care avea o contingenţă cu războiul. Mai era ceva: Toate doamnele din societate dispăruseră, pentru că plecaseră pe front în spitalele de zonă exterioară, fiindcă boieroaicele românce n-au vrut să stea acasă, s-au dedicat muncii sanitare şi au lucrat ca infirmiere şi ca surori medicale în spitalele de pe front."

academician Constantin Bălăceanu-Stolnici

Interesante sunt şi mişcările de pe scena politică din acea perioadă. Generalul a renunţat conştient la atragerea vechilor partide politice, a căror existenţă legală fusese întreruptă de regele Carol al II-lea. El apela tot mereu la diverşi politicieni cunoscuţi, dar aceştia îl refuzau, fie că nu voiau să renunţe la interesele lor de partid, fie că erau împiedicaţi de partidele respective să colaboreze. Antonescu prefera să se înconjoare de generali, de oameni loiali şi nu de personalităţi mai în vârstă pe care le considera incomode şi dificile în privinţa colaborării. Aceste considerente au stat şi la baza alegerii celui mai apropiat colaborator al său, Mihai Antonescu. Contrar oricăror confuzii datorate coicidenţei de nume, între cei doi nu exista niciun grad de rudenie. Mihai Antonescu nu împlinise încă 40 de ani, când Ion Antonescu îl numise vice-prim-ministru al guvernului şi ministru de Externe. Era avocat, profesor universitar şi simpatizant al Partidului Naţional Liberal. Relaţiile lui cu mareşalul erau mai mult de natură personală. Mihai Antonescu îl apărase pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie intentat de Carol al II-lea. Deşi era cunoscută atitudinea sa anti-germană, Mihai Antonescu considera necesară alianţa cu Germania, pentru ca România să se poată apăra de pericolul sovietic. Din motive numai de el ştiute, mareşalul Antonescu l-a ţinut pe Mihai Antonescu în preajma sa până la sfârşit şi nu s-a despărţit de el nici când Hitler i-a cerut să o facă. Faţă de mareşalul Ion Antonescu, care era foarte concis în exprimare, Mihai Antonescu avea un discurs confuz şi rafinat, care avea darul să te zăpăcească. Victimă a acestui tip de dialog a fost şi noul ambasador german la Bucureşti, Manfred von Killinger, care s-a plâns în câteva rânduri de felul cum decurgeau discuţiile cu minstrul român de Externe.

"Când vorbesc cu generalul - spunea Killinger - îmi sunt de ajuns două minute şi ştiu dacă răspunsul este «da» sau «nu». La Mihai Antonescu, după două ore, ştiu mai puţin decât înainte."

S-a pus deseori întrebarea dacă mareşalul Antonescu a fost sau nu un dictator fascist. Spre deosebire de Hitler şi Mussolini, generalul, devenit apoi mareşal, nu a avut în spate un partid. A avut însă o ideologie proprie, inspirată din naţionalismul autohton, care exalta cu precădere vechimea şi continuitatea poporului român. Pe de altă parte, nu a lipsit nici componenta antisemită a regimului care s-a afirmat treptat, odată cu deteriorarea situaţiei de pe frontul de Est. La sfârşitul anului 1942, mareşalul a înţeles că protejarea evreilor poate constitui un capital politic în negocierile anglo-americane. O altă obsesie, masoneria - generalul a interzis-o prin lege, în condiţiile în care se temea de această societate secretă, încă foarte influentă în România interbelică şi cu relaţii profunde în lumea anglo-saxonă. În 1942 la Bucureşti se organizează o sumbră expoziţie antimasonică, unde camerele de filmat au surprins o vizită oficială a soţiei conducătorului, doamna Maria mareşal Antonescu.

Când a venit la putere Antonescu, a fost considerat de liderii democratici soluţia ideală pentru împrejurările de atunci. Să nu uităm că România trecea printr-o perioadă dificilă şi părea că va fi strivită între Reich şi Uniunea Sovietică. Antonescu însuşi avea să-şi definească poziţia astfel:

"Sunt alături de Germania în conflictul cu ruşii, sunt neutru în conflictul dintre germani şi englezi, sunt de partea americanilor în războiul lor cu japonezii."

Iată ce spunea generalul Ion Gheorghe despre Antonescu:

"Conducătorul credea sincer în rolul şi chemarea sa istorică. Sentimentul propriei sale valori era justificat, chiar dacă nu atât în privinţa intelectuală, cât mai mult în privinţa morală şi dinamică. Încă din tinereţe, Antonescu era plin de un dispreţ aproape suveran pentru conducătorii militari şi politici de atunci. Fără îndoială că el s-a ridicat cu mult deasupra slăbiciunilor acelora. Antonescu a fost un fenomen incontestabil, apărut în mijlocul unei societăţi al cărei caracter consta de fapt în lipsa sa de caracter."

Biografia lui Antonescu seamănă în mod paradoxal cu cea a mareşalului Pétain. Ca şi acesta, luptase împotriva nemţilor în timpul Primului Război Mondial. Ca şi el, a fost convins că se poate salva ţara acum printr-o colaborare cu cel de-Al Treilea Reich. Doar sfârşitul lor a fost diferit. Mareşalul Pétain, condamnat şi el la moarte, a fost însă graţiat şi a murit în detenţie.

Revenim la întrebarea: A fost regimul lui Antonescu un regim de dictatură? Până la ce punct? Se vorbeşte mai degrabă în termenii unui regim de moderaţie a dictaturii. Conform statisticilor din perioada anilor 40 - 44, dictatura lui Antonescu nu a cunoscut formele aberante de represiune din Uniunea Sovietică sau din cel de-Al Treilea Reich. În acea perioadă, au fost anchetate, arestate, condamnate sau amendate sub acuzaţia de activitate politică 10.566 de persoane, dintre care mai bine de jumătate au fost comunişti care acţionau ca agenţi ai Uniunii Sovietice, săvârşind acte de sabotaj şi spionaj. Un caz interesant rămâne cel al comunistului Petre Gheorghe, care a fost executat în anul 1943, ca simplu agent sovietic, deşi era membru al Partidului Comunist Român. Liderii PCR se aflau în lagărul de la Târgu Jiu sau în închisori. Sunt însă fie eliberaţi la sfârşitul pedepsei, cum a fost cazul lui Emil Bodnăraş, fie ţinuţi cu domiciliul forţat, ca Lucreţiu Pătrăşcanu, care a reuşit chiar să scrie în acele condiţii eseurile de istorie şi să aibă legături cu reprezentanţii PNT sau PNL sau chiar cu persoane din apropierea regelui Mihai.

"În aprilie 1944, când Antonescu căuta, atât din partea oamenilor politic români - Maniu, Dinu Brătianu, Titel-Petrescu - a apelat şi la Pătrăşcanu şi în aceste condiţii, cel care îl aduce de la Poiana Ţapului (deci se afla sub protecţia serviciului Special al lui Cristescu) este tocmai Eugen Cristescu, îl aduce de la Poiana Ţapului chiar în Bucureşti şi urma să aibă o întrevedere cu mareşalul Antonescu. Rolul de intermediar l-a realizat generalul Pichi Vasiliu, că se cunoşteau mai demult şi la un moment dat Cristescu spune că mareşalul Antonescu a împărtăşit această idee de a-l trimite pe Lucreţiu Pătrăşcanu la Moscova ca să testeze condiţiile de armistiţiu propuse de sovietici, pentru că prin canalele care veneau de la aliaţi, aici aliaţii au fost foarte clari: «Înţelegeţi-vă cu Moscova.» În aceste condiţii, Pătrăşcanu i-a transmis mareşalului că acceptă această solie, dar cu condiţia să se ducă ca reprezentant al poporului român, la care mareşalul a replicat: «Dar nu se poate aşa ceva, nu are nicio funcţie în guvern, nu pot să accept» şi a fost abandonată această soluţie."

prof. univ. dr. Cristian Troncotă, istoric

Moderaţia dictaturii lui Antonescu este observabilă şi în atitudinea sa faţă de opoziţia democratică, ai cărei lideri au fost lăsaţi în libertate, deşi rapoartele Serviciului Secret de Informaţii îl puneau la curent permanent pe Antonescu cu activitatea lor politică îndreptată împotriva lui. Deşi interzise, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal au continuat să existe prin conducerile centrale şi judeţene, supravegheate permanent de Siguranţă. Conducătorul statului şi liderii celor două partide, Iuliu Maniu (PNŢ) şi Constantin I.C. Brătianu (PNL), au fost permanent în dialog, de fapt în opoziţie. Dialogul a fost purtat în scris. Liderii partidelor tradiţionale criticau uneori în termeni duri politica guvernului. Chiar atunci când Hitler sau alte personalităţi germane au cerut curmarea acestei activităţi opoziţioniste, Antonescu nu a întreprins nimic pentru a limita măcar contactele şi discuţiile din cadrul opoziţiei. El a respectat regula de bază a politicii româneşti prin păstrarea unei echipe de rezervă în caz că împrejurările ar cere aşa ceva. La 1 decembrie 1943 era pentru prima dată când personalităţile politice tradiţionale apăreau în prim plan.

O atitudine diferită o avea Antonescu faţă de Palat. Chiar începând cu 7 septembrie 1940, conducătorul statului defineşte în Consiliul de Miniştri rolul regelui:

"Palatul nu se va amesteca în nicio problemă a statului şi acel ministru sau funcţionar, ce va fi prins de mine, va fi destituit imediat şi sancţionat. Concluzia: Nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol."

Conducătorul a instituit şi o comisie specială pentru a cerceta averea fostului suveran. La 26 noiembrie 1941, instanţa a emis o decizie prin care regele Carol al II-lea era obligat să restituie unele proprietăţi şi să plătească statului peste 11 miliarde de lei despăgubiri. În resentimentele sale faţă de suveranul care abdicase la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu nu a sesizat că autoritatea regelui Mihai nu ar fi putut fi contestată de niciun comandament al armatei şi nici de vreo instituţie civilă. Este un tip de alianţă politică care i-ar fi prins bine lui Antonescu dacă ar fi cultivat-o. În regimul autoritar pe care şi-l constituia, Antonescu nu a avut niciun partid pe care să se sprijine la guvernare, iar Palatul era ţinut într-o izolare care în cele din urmă în august 1944 s-a întors împotriva Conducătorului.

Mareşalul a organizat şi două plebiscite: voia să ştie dacă românul de rând îi aproba acţiunile sau nu. A avut însă prevederea să organizeze în două momente-cheie favorabile guvernării sale: O dată după înfrângerea rebeliunii legionare şi restabilirea ordinii şi a doua oară după eliberarea Basarabiei şi încheierea operaţiunilor în Transnistria. Rezultatele îi erau net favorabile, peste 99,9% în favoarea regimului. Era oare convins mareşalul în sinea lui de acest sprijin aproape unanim din partea populaţiei? Un lucru este cert: Mareşalul avea puteri depline. S-a folosit însă de ele de obicei în limitele stabilite de legislaţia civilă, economico-financiară şi culturală aflată în vigoare până în anul 1940. La acestea s-au adăugat legi şi ordonanţe civile cerute de starea de război. Pe această listă se înscriu următoarele:

  • decretul-lege pentru reprimarea forţelor ce pun în primejdie existenţa şi interesele statului, care reglementa regimul armelor, explozibililor şi muniţiei;
  • decretul-lege pentru activarea producţiei;
  • regimul preţurilor;
  • reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic. Prin acest ultim decret, delictul de crimă de sabotaj se sancţiona cu muncă silnică de la 5 la 20 de ani, plus confiscarea mărfurilor.
  • distrugerea în parte sau în întregime a fabricilor, întreprinderilor sau depozitelor cu intenţia de a se sabota producţia, se sancţiona cu pedeapsa capitală.

Munca devine o datorie; iată cum suna îndemnul lui Antonescu în această privinţă:

"Fiecare locuitor al ţării este obligat să servească interesele generale ale statului român, îndeplinind o muncă în cadrul beneficiilor individuale sau de folos obştesc."

Munca căpăta reglementări variate. Se introduce şi un decret-lege asupra regimului muncii în timp de război prin care încetarea lucrului fără aprobări speciale este calificată drept sabotaj, pedepsită cu închisoare de la 5 la 20 de ani. Mobilizarea agricolă a fost de asemenea legiferată. Persoanele apte de muncă, dar care nu puteau dovedi că lucrează, puteau fi obligate să presteze muncă în folosul obştesc în tabere sau colonii specializate. Antonescu a încercat în acelaşi timp şi o recompensare a muncii prin mărirea salariilor fără să se mărească însă şi plafonul preţurilor.

Presa era şi ea dirijată. Antonescu dorea ca acesta să fie colaboratoarea zilnică a guvernului. "Opinia publică, spunea el trebuie pregătită printr-o propagandă care să fie susţinută de toate jurnalele, presa să termine cu dezmăţul din trecut, cu descrierile de crime care exaltă sentimentele bestiale ale oamenilor, să se termine cu procesele senzaţionale." Acestui tip de propagandă îi opunea o presă care să trateze problemele interne, fără nicio violenţă, o presă decentă ca presa engleză, cum obişnuia Antonescu să o caracterizeze. Punea accent pe problemele legate de graniţele noastre, pe drepturile noastre, pe aspiraţiile poporului român, care trebuie tratate de presa noastră, nu abandonate.

Se ştie că generalul Antonescu şi-a îndreptat mereu atenţia spre armată şi s-a sprijinit pe ea în momentele decisive. Se pune întrebarea: Cât a reuşit Legiunea să pătrundă în Armată? După Rebeliune, anchetele oficiale au dat la iveală un număr redus de militari simpatizanţi ai Legiunii.

Faţă de legionari, SSI-ul a acţionat "clasic", prin infiltrare de agenţi, practic documentele SSI-ului după Rebeliunea din ianuarie demonstrează clar că Mişcarea se scindase în patru grupuri, trei dintre acestea dorind o împăcare, o colaborare cu regimul lui Antonescu. Practic au fost câteva tentative, una în primăvara lui 1942, când mareşalul Antonescu urma să facă un drum spre Sinaia, un grup de legionari intelectuali, chimişti care lucrau la "Astra Română" au pus la cale o tentativă, au minat podul de cale ferată care trecea spre Ploieşti Sud şi fixaseră chiar în conivenţă cu doi generali activi şi cu Petrovicescu care se afla în detenţie la Penitenciarul din Deva, o lovitură se stat să preia conducerea. Toată această afacere a fost din timp urmărită de SSI, chiar i-a lăsat pe aceşti complotişti să aibă o legătură cu Petrovicescu, cum spunea Eugen Cristescu, "ca să prindem toate firele afacerii". Practic i-a avut sub control tot timpul.

Dacă până acum am vorbit despre regimul autoritar, practicat însă cu moderaţie de Antonescu, există şi o excepţie majoră: politica antisemită şi tratamentul impus evreilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, soldată cu 108.000 de morţi în lagărele din Transnistria. Cu toate acestea, faţă de alte regimuri dominate de Reichul nazist, circa 300.000 de evrei din România, supuşi legilor şi discriminărilor rasiale de tot felul, purificărilor etnice, au rămas în viaţă în perioada anilor 1940 - 1944. Este sigur cel mai ridicat număr de supravieţuitori înregistrat într-o singură, ţară într-o Europă controlată de nazişti. Frazeologia comunistă etichetează numirea generalului Ioan Antonescu cu formula "regim" sau "dictatură militaro-fascistă". În realitate, Antonescu a instituit pe cale legală un regim autoritar, concentrând puteri de stat în jurul funcţiei sale de conducător. Stilul său de guvernare a fost mai degrabă paternalist, tradiţionalist, accentuat naţionalist. Bun sau rău, contestat şi astăzi de unii, reabilitat de alţii, regimul impus de Antonescu a funcţionat aşa cum el însuşi spunea, "ca o ultimă carte politică pe care o joacă un stat".

Războiul nostru sfânt Edit

Rămasă în afara înţelegerii dintre Germania şi Uniunea Sovietică, regiunea balcanică a reprezentat în prima parte a anului 1941 locul de confruntare dintre marile puteri: Germania, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie. În acest timp, la Moscova se afla ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României, Grigore Gafencu. Aproape un an, din august 1940 până în iunie 1941, Grigore Gafencu s-a aflat într-un post de luptă şi de grea răspundere. În această perioadă, ilustrul diplomat a putut să-şi facă o imagine completă asupra vieţii politice din Europa, să reanalizeze comportamentul oamenilor de stat cu care a venit în contact de-a lungul carierei sale diplomatice în slujba României. Din Moscova va trimite rapoarte deosebit de realiste privind poziţia Uniunii Sovietice faţă de evenimentele din Balcani. Preocupările sale faţă de destinul şi soarta Europei şi nu în ultimul rând drama prin care trecea România l-au marcat pentru totdeauna. În primăvara anului 1941, Germania a reuşit să atragă în Pactul Tripartit Bulgaria. La 1 martie în prezenţa lui Ribbentrop, în Palatul Belvedere din Viena, a avut loc ceremonia semnării acestei aderări. A doua zi, la două martie, trupele germane aflate în România au trecut la sud de Dunăre. La sfârşitul lunii martie, guvernul iugoslav a fost nevoit să semneze aderarea la Pactul Tripartit. Presa românească a scris pe larg despre acest eveniment.

În zona balcanică s-au manifestat interesele contradictorii ale celor două mari puteri. Uniunea Sovietică dorea baze militare în Bulgaria şi un anumit control al Strâmtorilor pentru protejarea intereselor sale strategice în Marea Neagră. În schimb, Germania nu era dispusă să acorde asemenea facilităţi Uniunii Sovietice. Iugoslavia aderase la Pactul Tripartit, dar un grup care era împotriva acestei orientări a organizat o lovitură de stat şi ca urmare Germania a decis să atace Iugoslavia, concomitent cu Grecia; este planul Mariţa.

Cu tot ajutorul britanic, invazia germană nu a putut fi stăvilită. În doar două săptămâni, la 18 aprilie, armata iugoslavă a capitulat. Peste câteva zile, s-a produs şi capitularea Greciei. La Belgrad şi Atena se instaurează guverne marionetă, care colaborează cu autorităţile de ocupaţie germană. Faţă de conflictul din Balcani, România a adoptat o poziţie de expectativă, ea neintervenind militar împotriva Iugoslaviei, fost aliat din Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică. Orizontul se întunecase pentru România.

Campania armatei germane în Balcani a întârziat ofensiva împotriva Uniunii Sovietice cu circa şase săptămâni, care au fost foarte utile pentru armata sovietică în toamna anului 1941 în timpul contra-ofensivei sovietice.

La 17 martie 1941, la Cannes, se stinge din viaţă Nicolae Titulescu. Noua orientare spre Germania obliga autorităţile să se arate rezervate faţă de dispariţia aceluia care fusese unul dintre cei mai redutabili adversari ai Axei. Anterior, la 10 februarie, Marea Britania a întrerupt relaţiile diplomatice cu România, fapt ce consfinţea încă o dată plasarea României în sfera de influenţă al celui de-al Treilea Reich.

Confruntările dintre armata britanică şi armata italiană în Africa au început încă din iunie 1940 şi au fost decisiv influenţate de evoluţia luptelor din Grecia. Armata britanică a fost lipsită de o parte din efectivele sale pentru a susţine ofensiva împotriva forţelor italiene. Pe frontul african, Hitler trimite un tânăr general, Erwin Rommel, care condusese divizia a şaptea de tancuri în camapania din Franţa. Pe 31 martie 1941, Rommel reuşeşte să ocupe trecătoarea El Agheila, iar trei zile mai târziu, pe 3 aprilie, cu 50 de tancuri învinge, prin mobilitate şi viclenie, forţele britanice care s-au retras în derută evacuând regiunea Benghazi unica brigadă britanică ce a pierdut aproape toate tancurile. A doua zi, comandantul celei de-a doua divizii de blindate, cu o brigadă motorizată proaspăt sosită şi cu alte unităţi a fost încercuit la Mechili şi a trebuit să se predea. Forţa de încercuire a fost amplificată de norii de praf ridicaţi de oamenii lui Rommel cu convoaie de camioane, aceasta pentru a ascunde numărul redus de tancuri. La 11 aprilie, englezii au fost alungaţi din Cirenaica peste graniţa egipteană, cu excepţia unei mici forţe izolate la Tobruk. Ultima rezistenţă a englezilor în Grecia a fost pentru apărarea Cretei, care va fi ocupată de trupele germane în cea de-a treia decadă a lunii mai. Astfel s-au creat condiţiile pentru punerea în practică a planului Barbarossa.

Nevoile economice ale Germaniei pentru susţinerea frontului, în special cu petrol şi alimente, au determinat guvernul român să raţionalizeze distribuirea alimentelor, introducând, la 17 mai 1941, cartele pentru pâine, carne, zahăr, făină şi ulei. Marile uzine trec sub direcţia concernelor germane pentru ca producţia să fie redusă la posibilităţile de procurare a materiilor prime din ţară. Cea mai importantă întreprindere metalurgică, Malaxa-Rogifer, este cedată unui concern german. O atenţie deosebită a avut-o Germania faţă de securitatea zonei petroliere din Valea Prahovei. Un al mijloc de presiune al României era grupul etnic german. Peste 60.000 de tineri germani, din diferite regiuni ale României au fost încorporaţi în Armata Reichului. În atmosfera tensionată de atunci, se bănuiau chiar intenţii ostile la adresa României. Această bănuială a prins temei atunci când s-au descoperit depozite clandestine de arme şi muniţii ale acestei organizaţii, cel mai important fiind cel de la Biserica Neagră din Braşov, acesta fiind luat de misiunea militară germană.

Probabilitatea războiului dintre Germania şi Uniunea Sovietică se transforma în certitudine. Întrebările care se puneau erau numai asupra datei şi împrejurărilor. Un lucru devenea din ce în ce mai evident: participarea României alături de Germania contra URSS. Certitudinea proximităţii marelui eveniment îşi avea izvorul în întâlnirile dintre oamenii de stat, conducătorii Axei, dar mai ales în masivele concentrări de trupe de o parte şi de alta a frontierei dintre România şi URSS. Mari unităţi ale armatei germane erau transportate şi concentrate în Moldova de Nord şi de-a lungul Prutului, ocupând poziţii de luptă alături de propriile noastre trupe.

O problemă delicată o constituie pregătirea armatei române pentru război, capacitatea ei combativă. Era sau nu era pregătită armata română pentru o confruntare planetară aşa cum era cel de-al Doua Conflagraţie Mondială? Răspunsul este mai degrabă negativ: armata română nu era suficient de pregătită pentru tipul de război modern. Guvernele din perioada interbelică, deşi au declarat că armata reprezintă o prioritate pentru activitatea lor, nu au făcut suficient pentru dotarea armatei române, procesul de dotare, de înzestrare a armatei române s-a declanşat târziu, la mijlocul deceniului al patrulea, astfel că, la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi la declanşarea operaţiilor militare în iunie 1941, armata română nu era suficient de pregătită. Lipseau elementele specifice războiului modern, de exemplu tancurile, noi am avut la declanşarea ostilităţilor o brigadă de tancuri, apoi s-a tranformat în divizie, foarte puţin pentru un război modern. De asemenea, nu aveam armament antiaerian suficient, aviaţia avea o stare precară sub raportul dotării, existând un mare număr de tipuri de avioane. De asemenea, nici serviciile nu erau în cea mai bună stare întrucât transporturile erau în general asigurate de căruţe şi nu de mijloace moderne. Existau efective numeroase, aproape 1,2 milioane de oameni erau înscrişi în planurile de mobilizare, dar dotarea era insuficientă. Procesul de înarmare s-a declanşat deci foarte târziu. După intrarea noastră în sfera de influenţă a Germaniei, în octombrie 1940, a sosit în ţară o misiune militară germană. Procesul de instruire a armatei române s-a amplificat în toamna şi iarna anului 1941, dar fără îndoială lipsurile mari nu au putut fi recuperate.

Mişcări ale armatei erau observate şi de cealaltă parte a frontierei. Documentele arătau că la flancul sudic Uniunea Sovietică a concentrat 80 de divizii de infanterie şi blindate. S-au luat măsuri de precauţie, precum mutarea populaţiei civile în zone mai ferite pentru a nu fi expuse eventualelor bombardamente inamice. S-a realizat dispersarea ministerelor şi a altor instituţii. Marele Cartier General la Snagov, Ministerul de Interne la Săftica şi Ministerul Instrucţiunii Publice la Răcari. În Moldova sunt dispuse, în mai multe localităţi, comandamente ale armatelor române, la Piatra Neamţ, Târgul Neamţ şi Iaşi. Războiul plutea în aer.

"La 1 septembrie 1939, prima zi a celui de-al Doilea Război Mondial, am intrat de porţile Şcolii Militare Cotroceni din Bucureşti. Fac parte din promoţia '41, care la 10 mai 1941 am fost înălţat în gradul de sublocotenent. Şcoala a trecut repede făcând pilotajul pe Otopeni, pe urmă mutaţi la Târgu Jiu, fiindcă s-a cedat Basarabia şi terminând cu depunerea jurământului care se făcea la Statuia Aviatorilor pentru pentru toate promoţiile reunite. În acea perioadă, infanteria era regina bătăliei, aşa că şeful promoţiei Infanterie a ţinut discursul: «Maiestate, domnule mareşal suntem gata». Şi într-adevăr am fost gata că o lună şi ceva mai târziu, după faimosul ordin «Vă ordon, treceţi Prutul!», îşi dădea viaţa pentru ţară, se numea Marius Constantinescu. Am terminat şcoala după doi ani. Cotrocenii scoteau promoţii mici de piloţi, 10-15 pe an; promoţia mea a fost de o sută pentru că era nevoie de foarte mulţi de vânătoare în special. Aviaţia făcea trei ani şcoală, celelalte arme numai doi ani. Ca atare, după ce am terminat şcoala în '41, 10 mai, a trebuie să facem specializarea pe arme: vânătorii, bombardierii, informaţia, legătura, toate categoriile de aviaţie pe care am făcut-o la Ghimbav, Braşov."

După încheierea victorioasă a războiului în Balcani, Hitler putea să facă un examen general al situaţiei politico-militare din Europa şi să se întrebe dacă mai era necesară respectarea acordului încheiat cu Uniunea Sovietică. Considera că misiunea sa era aceea de distrugere a bolşevismului şi aprecia că intervenţia sa în Rusia Sovietică reprezenta o cruciadă care să salveze civilizaţia europeană de acest pericol. Ambasadorul german la Moscova, von Schulenburg a încercat să-l oprească pe Hitler în acţiunea sa de atacare a Uniunii Sovietice, susţinând faptul că este greu de stăpânit şi organizat pe noi baze acest stat. Demersul lui von Schulenburg era similar celui din 1812 al ambasadorului Franţei la Moscova, care l-a sfătuit pe Napoleon să nu atace Rusia. Hitler a repetat greşeala lui Napoleon, luptând pe două fronturi.

La 2 iunie 1941, Hitler s-a întâlnit cu Mussolini la Brenner. Întrevederea a durat 5 ore, discutându-se încă o dată despre viitorul Europei. Trei zile mai târziu, la 5 iunie 1941, într-o şedinţă secretă la Marele Stat Major din Bucureşti, la care au luat parte generalul Ion Antonescu, şeful Statului Major, generalul Alexandru Ioaniţiu şi alte câteva înalte personalităţi militare, generalul Erwin Hansen, şeful misiunii militare germane în România, a comunicat hotărârea Germaniei de a ataca Uniunea Sovietică peste două săptămâni, făcând cunoscut celor de faţă şi liniile mari ale Planului Barbarossa. Amănuntele cooperării armatei române în războiul contra Rusiei Sovietice au fost stabilite în întrevederea pe care a avut-o Ion Antonescu la München cu Hitler la 12 iunie 1941. Armatei române îi revenea un rol hotărâtor în noile împrejurări. Noul tip de război aducea în prim-plan mijloace tehnice moderne: avioane, tancuri, vehicule motorizate, aparate de legătură şi transmisiuni. Sub presiunea ameninţărilor, în anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, s-au cheltuit mari sume pentru înzestrarea armatei. S-au realizat lucrări de fortificaţie în zonele considerat ca fiind cele mai expuse invaziilor, la frontiera de est a ţării, spre linia Nistrului şi la poarta Someşului sau pe liniile naturale de apărare din Moldova. Acestea nu au fost terminate din cauza lipsei de timp şi de bani. În al Doilea Război Mondial, aviaţia avea să fie tot atât de importantă ca şi trupele terestre. Cu mari eforturi, România a organizat şi a instruit o flotă aeriană care nu trebuia să fie cu nimic mai prejos decât puternica aviaţie germană sau rusească. Dotarea aviaţiei cu aparate de luptă s-a realizat prin achiziţii din industria străină, dar şi prin dezvoltarea industriei naţionale la IAR Braşov, creată cu capital francez. Aceasta fabrica atât motoare, cât şi aparate, putând rivaliza cu cele mai moderne instalaţii similare din străinătate. Mijloacele tehnice moderne erau suficiente faţă de necesităţile războiului în care se pregătea să intre România. În pregătirea ofensivei împotriva Uniunii Sovietice, în Moldova s-a constituit, potrivit celor discutate la München, Grupul de Armată "General Antonescu", constituit din Armatele a III-a şi a IV-a române şi a XI-a germană. Armata a III-a română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, era dispusă în nordul Moldovei, iar Armata a IV-a, având în frunte pe generalul Nicolae Ciupercă, în sud. Între ele era intercalată Armata a XI-a germană, comandată de generalul Eugen von Schobert. Cu toate că generalul Antonescu era comandantul acestui grup de armate, ordinele erau elaborate de partea germană.

"În 1941, la întâi iunie, la sfârşitul anului de studii la "Şcoala Superioară de Război", toţi elevii anul întâi şi anul doi erau la şcoli. Acolo am văzut că lipsea una din plăcuţele care erau afişate în fiecare sală de clasă şi în aulă: «Au trecut atâţia ani de la cedarea Basarabiei şi Bucovinei, nu uitaţi!». Alta: «Au trecut atâţia ani de la cedarea Ardealului de Nord, nu uitaţi!». Alta, a treia, cu Cadrilaterul. Lipsea o plăcuţă, cea cu Bucovina şi Basarabia. Imediat, când a apărut comandantul şcolii, colonelul Cantuniari Cristu, lucrurile s-au lămurit: «Domnilor, veţi pleca la unităţi - anul I, în statele majore ale marilor unităţi - anul II. Nu este vorba de stagiul care se face în armă străină după fiecare an. Luaţi-vă harnaşamentul şi echipamentul pentru că - pot să vă spun dumneavoastră ca viitori ofiţeri de stat major, în curând va începe războiul împotriva URSS.» "

Cu toate că războiul bătea la porţile României, societatea căuta să-şi păstreze normalitatea. Acest lucru îl simţim în presa vremii care consemnează printre altele comemorarea a 50 de ani de la moartea lui IC Brătianu, sărbătorirea a trei sferturi de veac a Academiei Române, dar şi mersul războiului pe celelalte fronturi de luptă.

22 iunie 1941 - o lungă aşteptare, poate prea lungă. La Piatra Neamţ, la biserica ctitorită de Ştefan cel Mare, generalul Ion Antonescu a dorit să dea o misiune istorică hotărârii de a începe lupta pentru întregirea vechilor hotare ale Moldovei cu provinciile răpite prin ultimatum de către Uniunea Sovietică: Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa.

"E atâta linişte aici şi atâta istorie în zidurile de peste cinci secole care ascund tăcerea. Marea tăcere a unei mari decizii, ce a născut speranţe, dar şi mari controverse. Peste câteva ceasuri, ostaşii români vor primi ordinul de a trece Prutul."

"Era o sâmbătă. Eram la masă când e chemat colonelul Mârza Eugen care venise în locul lui Petculescu. El, cum era la masă - eu eram mai către telefon: «Du-te dumneata la telefon şi vezi despre ce e vorba.» La telefon se comunica: «Mâine la ora cinci începe războiul împotriva URSS.»"

Astfel România intra în vâltoarea Marelui Război.

Vremelnica reîntregire Edit

22 iunie 1914 - a început Marele Război împotriva Uniunii Sovietice. Ordinul de zi către Armată al generalului Ion Antonescu a rămas în memoria opiniei publice, dar mai ales în memoria soldaţilor români trimişi să lupte pe front:

"Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi hotarele româneşti dintotdeauna. Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul, zdrobiţi duşmanul din Răsărit şi din Miazănoapte, dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi, reîmpliniţi în trupul ţării gloria străbună a basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre."


"În dimineaţa zilei, chiar înainte de ora cinci, am auzit aviaţia trecând către ruşi. Noi apăram podul de la Ştefăneşti, dintre Ştefăneşti şi Braniştea, pe malul celălalt. Acolo era un pod minat la ambele capete, cu balustradă la mijloc. Santinelele se plimbau, fiecare pe partea lui până la balustradă, mai schimbau o vorbă sau numai priviri. Iar în dimineaţa aceea, un caporal, comandantul pichetului de grăniceri de la noi s-a dus şi de la ora începerii războiului, când s-a întâlnit cu celălalt, l-a împuşcat şi a trecut, cu câţiva ostaşi, către capătul celălalt al podului. Însă santinelele erau duble şi cel care rămăsese acolo îl împuşcă pe acesta şi se încinge un foc. După aceea, a tras artileria pe podul acela, al lor, a venit şi aviaţia şi l-a bombardat, cu ăştia doi morţi pe pod."

Hitler înţelegea că în Est va fi altfel decât în Vest, că va fi cea mai durabilă bătălie de până atunci, ţinând seama că Germania lupta cu un inamic ideologic.

"Nu ştiu nimic despre Rusia - remarca conducătorul celui de-Al Treilea Reich - poate să fie un mare balon de săpun, dar poate să se dovedească a fi cu totul altceva."

Chiar şi în aceste condiţii, începutul războiului a stat sub semnul încrederii într-o apropiată victorie. Presa românească şi propaganda oficială lansează formula "Războiul sfânt". Cauza lui consta în redobândirea teritoriilor răpite de URSS în iunie 1940. La trei zile după începerea operaţiunilor militare în zona Prutului, Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, părăseşte capitala Uniunii Sovietice, nu înainte de a avea o ultimă întrevedere cu Molotov. Cuvintele demnitarului sovietic l-au nedumerit şi au rămas şi astăzi fără nicio explicaţie.

"Dacă aţi fi vrut, am fi putut găsi din vreme o înţelegere cu privire la Basarabia, care ne-ar fi scutit de multe neplăceri."

Aceste cuvinte l-au urmărit pe Grigore Gafencu tot timpul pe malul lacului Leman în exilul elveţian.

În perioada 22 iunie - 1 iulie, pe frontul din Moldova s-a desfăşurat Bătălia capetelor de pod. Prin acţiunile unor detaşamente româneşti s-au realizat capete la est de Prut, la Oancea, la Giurgiuleşti, la Sculeni şi în alte locuri. Această modalitate de penetrare în dispozitivul inamic a fost generată de faptul că frontul central din Polonia era ceva mai în spate şi atunci trupele germane şi române din Moldova au trebuit să aştepte ca frontul să fie aliniat.

Eforturile soldaţilor români de a constitui capete de pod pe nodul răsăritean al Prutului au întâmpinat o rezistenţă îndârjită din partea armatei sovietice.

"Eram copil aici, în spatele meu, la Prut. Avem un sat acolo, Scoposeni, unde ne-a prins războiul. Şi am văzut dimineaţa avioane multe, multe şi a început bombardamentul. Pe noi, de acolo, ne-a evacuat, la comuna Moşna şi am urmărit cum bombardau aici, când trecea armata, bombardau probabil ruşii. După aceea, am venit acasă, după un timp, în satul natal şi acolo am stat în tranşee, zi şi noapte, şi ne uitam cum trecea armata noastră Prutul peste un pod şi atunci bombardau, mureau mulţi atunci."

Cele mai importante puncte de trecere ce trebuiau cucerite au fost cele de la Sculeni şi Ungheni, unde se afla un pod de cale ferată. Operaţiunile de luptă au fost încetinite de terenul mlăştinos, desfundat de ploi. În acest timp, Armata a IV-a Română realiza incursiuni de recunoaştere în sectorul Fălciu-Bogdăneşti. În zona frontului românesc, unde forţele româno-germane se aflau sub comanda generalului Ion Antonescu, marea ofensivă trebuia să înceapă pe 2 iulie, după ce lovitura principală dată în zona centrală a fontului avea să permită Wehrmachtului o înaintare rapidă, ameninţând cu învăluirea unităţile armatei sovietice în sectorul sudic.

"De la Gonăieşti, la pădurea Zagarancea, la 2 iulie am trecut Prutul. 2 iulie ne amintea, cum ne şi spunea atunci colonelul Alexandrescu tuturor ostaşilor, sărbătoream şi moartea lui Ştefan cel Mare."

În timp ce forţele militare române şi germane aşteptau să treacă la ofensivă, la Iaşi au avut loc evenimente sângeroase. În zilele de 25-29 iunie, sub ameninţarea unui inamic nevăzut, soldaţi germani şi români au împuşcat o mulţime de evrei. Cauza acestui pogrom, susţine istoricul Raul Hilberg, a constat în măsura luată de autorităţi de a evacua zonele de frontieră, ca măsură preventivă împotriva spionajului şi sabotajului din spatele frontului. Ocolesc oraşul, forţând soldaţii sovietici să se retragă spre Hotin. Numai după aceste acţiuni, armata română şi-a făcut intrarea la 5 iulie în Cernăuţi, primul oraş important eliberat în acest război. Cuvintele nu pot măsura şi nici nu pot exprima bucuria românilor din Cernăuţi. Acest oraş românesc dezrobit a trăit clipe unice. Locuitorii au primit armata română cu entuziasm, trăind satisfacţia unei mari biruinţe.

Inamicul încearcă să oprească înaintarea la Dinăuţi, însă fără succes.

La 7 iulie, Hotinul este ocupat, iar adversarul aruncat peste Nistru. Armata a XI-a Germană şi-a început operaţiunile de luptă pe 2 iulie, atacând în direcţia Bălţi, Soroca, Orhei. În subordinea Armatei a XI-a Germane a acţionat corpul de cavalerie român cu două brigăzi şi diviziile 5, 13, 14 Infanterie, precum şi Divizia a întâia Blindată. Armata a IV-a Română a avut misiunea să-şi desfăşoare operaţiunile de luptă pe frontul sudic al Moldovei. Aceasta trebuia să forţeze Prutul după ce ofensiva Armatei a XI-a Germane, aflată în stânga, înainta în dispozitivul inamic. În acest timp, frontul român de pe cursul inferior al Prutului şi de la Dunărea de Jos a rămas în defensivă activă. La 2 iulie a început ofensiva pe toată lungimea frontului de-a lungul Prutului. Divizia a 35-a a trecut Prutul pe la Postuleni, localitate aflată la sud de Iaşi, grosul armatei trecând Prutul la nord de Huşi, după ce crease capete de pod în zona localităţilor Nemţeni, Răzeşti, Cărpineni.

Lipsa de prevedere şi prudenţă a comandamentului Diviziei a 35-a a dus în final la pierderi importante de efective în localitatea Vărzăreşti. Lupte deosebit de grele s-au dat la Lăpuşna-Hânceşti. Podul de la Albiţa a reprezentat un punct strategic deosebit de important pentru evoluţia războiului în Basarabia. Aici s-au dat lupte deosebit de virulente. În zona Fălciu-Bogdăneşti, pe Prutul mijlociu, se afla un alt important nod de cale ferată. Datorită ploilor, lunca Prutului devenise mlăştinoasă, creând mari greutăţi aprovizionării frontului. Cele două poduri de peste Prut erau intacte, ceea ce scotea în evidenţă intenţiile celor două armate, aflate de o parte şi de alta a graniţei de a le folosi. A fost atacat şi cucerit podul de cale ferată de la Bogdăneşti.

Soldaţii români au început lupta cea mai grea în condiţii nefavorabile prin mlaştina Prutului. Poziţia inamicului era favorizată de înălţimile dealurilor, artileria sovietică ţinând sub un tir ucigaş unităţile româneşti. Sub protecţia tunurilor şi a avioanelor s-a continuat trecerea Prutului noaptea. Luptele pentru cucerirea satului Ţiganca au fost deosebit de grele. Victoria a fost plătită cu pierderi mari din partea armatei române.

"Dar după câte ştiu, acolo, la Ţiganca, a fost balta, Lunca Roşu, povestesc moşi de-ai mei că acolo i-au măcelărit când s-au greşit tirurile de la români cu tirurile basarabenilor, şi acolo mulţi au murit. Acolo a fost monumentul eroilor români căzuţi acolo. Acum e discuit, nu mai există."

Acţiunile forţelor româneşti în sudul Basarabiei s-au desfăşurat pe trei direcţii: în direcţia nord-vest, pentru a intercepta eventualele încercări ale adversarului de trecere peste Nistrul inferior, în direcţia est-vest, spre Cetatea Albă şi nord-sud, înspre Ismail. Cucerirea Basarabiei depindea de reuşita operaţiunilor militare de a ocupa masivul Corneştilor, situat la vest de Chişinău. Atât timp cât această poziţie se afla sub stăpânirea armatei sovietice, nu se puteau realiza acţiuni în profunzime pe frontul din Basarabia. Lupta pentru cucerirea Corneştilor a durat mai multe zile. Ameninţat cu împresurarea, adversarul a fost nevoit să părăsească poziţiile şi să se retragă în direcţia Nistrului. Oraşul Chişinău a fost eliberat la 16 iulie. Un rol deosebit l-a jucat Divizia Întâia Blindată şi Divizia 72 Infanterie germană.

Bucuria victoriei a fost umbrită de marile distrugeri din oraş. După recucerirea Chişinăului, nu au lipsit unele măsuri luate împotriva populaţiei evreieşti, în condiţiile în care autorităţile germane şi române considerau că o parte a acestora au manifestat simpatie şi au colborat cu forţele sovietice de ocupaţie după cedarea Basarabiei în iunie 1940.

Duşmanul în retragere, în timp ce a jefuit instituţii, magazine şi case, a aruncat în aer clădirile şi le-a incendiat. Oraşul era o ruină. În minte cu aceste imagini, soldaţii români au continuat lupta, alungând peste Nistru trupele sovietice. Opinia publică românească a salutat cu entuziasm eliberarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa.

Trupele române în Basarabia au fost primite cu bucurie, au fost manifestări de simpatie, de entuziasm, atât în Cernăuţi, cât şi în Chişinău şi în celelalte oraşe ale Basarabiei, mărturiile de epocă arată că această campanie de reeliberare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost salutată cu bucurie cu entuziasm de către întreaga opinie publică românească. Documentele în acest sens sunt revelatoare Era un sentiment de mândrie că, dacă nu s-a luptat în 1940, iată acum s-a luptat şi s-au eliberat aceste două provincii istorice.

Cele două partide, Naţional-Liberal şi Naţional-Ţărănesc, deşi formal desfiinţate au susţinut lupta armatei române. La 6 iulie, Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional-Ţărănesc, aprecia în mod sugestiv că "acolo unde flutură steagul ţării bate şi trebuie să bată inima fiecărui român." El aducea şi recunoştinţa ţării pentru generalii, ofiţerii şi soldaţii români aflaţi în luptă. De asemenea, regele Mihai, deşi nu fusese informat despre declanşarea războiului, a salutat acţiunile trupelor române. Într-o telegramă adresată generalului Ion Antonescu, ura soldaţilor români "sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului".

Singurul partid care s-a opus războiului pentru eliberarea Basarabiei a fost Partidul Comunist Român. În circulara din 8 iulie 1941, soldaţii români erau îndemnaţi să treacă de partea Armatei Roşii şi să întoarcă armele împotriva "ocupanţilor fascişti". Campania pentru eliberarea Basarabiei a durat 35 de zile şi s-a încheiat la 26 iulie prin ocuparea Cetăţii Albe. Pierderile suferite de armata română s-au ridicat la 24.396 morţi, răniţi şi prizonieri. Vechea graniţă a României fusese restabilită. Războiul intra într-o nouă fază care şi astăzi naşte mari controverse: Trecerea Nistrului dincolo de graniţele istorice ale României.

Pentru a fi mai aproape de front, generalul Ion Antonescu şi-a stabilit comandamentul într-un loc retras de lângă Iaşi, la Miclăuşeni, un loc ce contrasta cu starea de război în care se afla România. Liniştea acestor locuri ascunde şi astăzi încă acele clipe ale unor mari decizii, ce aveau să configureze pentru mult timp destinul României.

Dincolo de graniţele fireşti Edit

Nistrul nu fusese văzut de foarte mulţi dintre soldaţii români aflaţi pe front. Acum îl aveau în faţă, misterios, strângând la pieptul lui vechile cetăţi ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Unii credeau că războiul s-a sfârşit, alţii nu. Pe măsură ce armatele germane şi române eliberau Basarabia şi nordul Bucovinei, au ajuns şi pe aliniamentul râului Nistru, puternic fortificat cu cazemate din beton de către Stalin.

"Atâta artilerie era acolo, că nu puteai să arunci un ban să cadă jos; cădea pe un tun sau pe un cheson. A început cu un atac de 20 de minute aviaţia de asalt. După aceea planul de foc al artileriei la care avea fiecare cazemetele la care trebuie să tragă. Mă miram ce efect poate să aibă tunul de 75 pe tavanul unei cazemate de un metru şi ceva de beton. Care a fost efectul? În afara cazematei, ruşi morţi. Cu tot echipamentul antifon, nu au putut suporta zgomotul exploziilor pe tavanul acela care îi ţinea ca sub un clopot."

Autorităţile şi opinia publică românească se confruntau cu problema continuării războiului dincolo de Nistru. Dacă până atunci războiul fusese susţinut de români, el având ca obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, acum continuarea operaţiunilor militare într-o lume necunoscută era privită diferit de cercurile politice din România. Iuliu Maniu scria lui Ion Antonescu la 18 iulie 1941 că Partidul Naţional Ţărănesc respinge ideea ca armata română să lupte în adâncimea teritoriului sovietic. Ion Antonescu, care nu era un om politic a avut doar raţiunea unui militar de carieră. Astfel, a decis să continue războiul în răsărit, argumentând că cerinţele asigurării securităţii României la graniţa sa răsăriteană şi cu necesităţile militare care impuneau mărirea şi nimicirea forţelor inamice sovietice. El a acceptat cererea lui Hitler ca trupele române să lupte alături de armat germană, sperând că războiul va fi scurt şi că în aceste condiţii era de datoria României să continuie războiul. Totodată, Ion Antonescu, devenit mareşal la 23 august 1941, spera că printr-o colaborare cu Germania, va putea să reîntregească şi graniţa de nord-vest a României în anularea consecinţelor Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Era o gravă eroare, în condiţiile în care România şi Germania nu încheiaseră nicio convenţie politică sau militară privind participarea la război, care să prevadă obligaţii şi drepturi pentru ambele părţi. Nemulţumirea faţă de continuarea războiului în Est s-a înregistrat şi în rândurile corpului ofiţeresc.

În acest timp, unităţile armatei române şi germane se aflau pe malul Nistrului, care a fost forţat succesiv începând cu data de 17 iulie 1941.

"După opinia mea, problema trecerii Nistrului trebuie văzută din cel puţin două puncte de vedere: Din punct de vedere militar ea era justificată pentru că un principiu fundamental al luptei armate este urmărirea inamicului şi nimicirea acestuia; este principiul acţiunii şi reacţiunii. Dacă ai intrat într-un conflict armat şi nu îţi propui zdrobirea inamicului, este posibil, ca, potrivit reacţiunii, el să se refacă şi să poată să declanşeze la rândul său ofensiva. Din punct de vedere politic însă, acţiunile, decizia mareşalului Ion Antonescu poate fi contestată. A mai existat un caz similar, este vorba de Finlanda, unde mareşalul Mannerheim a spus că şi după război Rusia Sovietică va fi vecina Finlandei şi a refuzat ca armata finlandeză să depăşească cu mult limitele revendicărilor teritoriale."

După forţarea Nistrului, Armata a Treia Română, a continuat operaţiile militare în direcţia sud-vest spre Bug, acoperind flancul stâng al Armatei a XI-a germane, în timp de Armata a Patra a acţionat în direcţia Odessa. Marile unităţi ale Armatei a Treia Române au trecut râul Bug în noaptea de 19-20 august, dezvoltând ofensiva spre Nipru, pe care l-au atins la începutul lunii septembrie. Această armată a continuat luptele cu o parte din efective alături de marile unităţi ale armatei germane în Crimeea, iar cu celaltă parte a efectivelor a dus acţiuni de siguranţă pe litoralul nordic al Mării de Azov. În acest timp, armata română a luptat şi în direcţia Odessa, unde a întâmpinat mari rezistenţe. Comandamentul sovietic a fortificat oraşul, construind mai multe linii de apărare.

"Nu s-au încercat atacuri masive ca să rupă frontul să mergem spre Odessa, aşteptam evacuarea Odessei, că ruşii erau nevoiţi să plece oricum, pentru că nemţii ajunseseră în Crimeea sau în zona Crimeei. Şi într-adevăr, în două, trei nopţi a fost o activitate foarte intensă de aviaţie şi de antiaeriană în zona portului Odessa, care era sub focul artileriei noastre dar şi acelor care erau în vestul oraşului şi dimineaţa am auzit că Odessa a capitulat."

Un rol hotărâtor în cucerirea Odessei l-a jucat aviaţia care a supus unui bombardament asiduu primele linii întărite ale oraşului. Au fost lupte dramatice, ce apar azi în ochii contemporanilor ca lipsite de sens. S-au făcut şi mari greşeli căci nu s-a cunoscut complexitatea sistemului de apărare a oraşului şi nici capacitatea combativă a inamicului. Pe timpul luptei în faţa Odessei, au existat dispute între Ion Antonescu şi o serie de ofiţeri, fapt ce a dus la demiterea generalului Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a Patra Române, acesta fiind înlocuit cu generalul Iosif Iacobici. A fost o victorie scump plătită. Armata română a pierdut la Odessa 90.000 de militari, morţi, răniţi şi dispăruţi. Presa, supusă cenzurii, nu putea să redea dramatismul acestor lupte care apar astăzi în adevărata lor lumină. Bătălia Odessei a fost cea mai mare acţiune militară organizată şi dusă de armata română pe frontul de Est, fără colaborarea trupelor germane. Ultimul act al acestei drame avea să se întâmple la câteva zile după cucerirea oraşului. Partizanii sovietici au reuşit să arunce în aer comandamentul Diviziei a X-a Infanterie.

"A dat Dumnezeu o ploaie în ziua aceea şi când am ajuns cu o întârziere de mai puţin de o jumătate de oră la marginea Odessei, ne-a oprit un ofiţer de jandarmi: «Întoarceţi-vă la marile unităţi, comandamentul a sărit acum 20 de minute în aer.» Ce am aflat de la alţii după aceea, că atunci când a venit comandamentul s-a instalat într-o fostă clădire a NKVD. Au fost avertizaţi de o femeie că băiatul ei a lucrat la minarea clădirii. Au controlat cu pionierii tot localul. Nu au găsit nimic, dar în ziua de 20 se vede că a fost vorba de o explozie comandată (alţii spun că era comandată de aprinderea luminii electrice în local), comandamentul a sărit în aer, au murit şi vreo 10 ofiţeri germani şi vreo 30 români."

Au murit 70 de militari români şi germani. Ca urmare a acestei acţiuni, Ion Antonescu a dispus represalii împotriva populaţiei locale, omorând peste 10.000 de persoane, dintre care foarte mulţi evrei.

Prin cucerirea Odessei, situaţia strategică a frontului de sud s-a îmbunătăţit, lichidându-se un imens cap de pod sovietic care ameninţa flancul drept al forţelor româno-germane. La această bătălie, flota românească nu a participat deoarece era mult inferioară celei sovietice. În toamna anului 1941, întreaga peninsulă Crimeea a fost ocupată de trupele germane şi române, mai puţin oraşul-port Sevastopol, puternic fortificat, principală bază a flotei sovietice.

În acest timp, operaţiunile militare duse de armata germană pe frontul de nord, care aveau drept scop cucerirea Moscovei nu şi-au atins obiectivul. Înaintarea pe acest front a întâmpinat greutăţi din cauza timpului nefavorabil, care a făcut drumurile aproape impracticabile pentru toate mijloacele de deplasare ale armatei germane. Cu toate că aviaţia germană a reuşit să bombardeze Moscova, acest lucru nu a fost suficient. La 2 decembrie, câteva detaşamente germane au reuşit să pătrundă în suburbiile Moscovei, dar înaintarea a fost blocată. Soldatul german a fost total nepregătit pentru înfruntarea condiţiilor aspre ale vremii. Şansa ocupării Moscovei în august fusese pierdută. Prezenţa armatei sovietice, favorizată şi de deciziile greşite ale lui Hitler au permis comandamentului sovietic să aducă forţe proaspete şi să declanşeze contraofensiva la 6 decembrie 1941, provocând prima mare înfrângere a armatei germane. Eşecul Wehrmachtului în faţa Moscovei a însemnat sfârşitul "războiului-fulger", bazat pe avantajele binomului tanc-avion, singurul tip de război prin care Germania putea obţine victoria.

Nici pe frontul nord-african, unde confruntările au fost deosebit de dure, mai ales în cadrul Bătăliei de la El Agheila, nu au fost favorabile Germaniei, care va pierde acest oraş la 16 decembrie 1941, cedându-l forţelor britanice, neo-zeelandeze şi indiene.

Concomitent cu declanşarea marii ofensive de la Moscova, la 7 decembrie 1941, Japonia a atacat baza navală americană de la Pearl Harbour, obţinând o surprinzătoare victorie. Atacul japonez a reprezentat pentru preşedintele Roosevelt temeiul pentru intrarea în război a SUA. La 11 decembrie 1941, Hitler a declarat război Statelor Unite, sperând ca şi Japonia să facă acelaşi lucru, împotriva URSS. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Declaraţia de război a Germaniei împotriva SUA a reprezentat una dintre cele mai mari greşeli ale lui Hitler, fiindcă a schimbat radical raportul de forţe dintre beligeranţi. Urmând exemplul Axei, la 12 decembrie, România declară şi ea război Statelor Unite. Acestea nu vor proceda la fel decât după aproape 6 luni.

La 1 ianuarie 1942, s-a constituit Coaliţia Naţiunilor Unite, ale cărei baze fuseseră puse în august 1941 cu prilejul întâlnirii dintre preşedintele american Roosevelt şi primul-ministru britanic Winston Churchill. Aceste evenimente s-au răsfrânt şi asupra situaţiei României. După cucerirea Odessei şi revenirea trupelor în ţară, prilej cu care s-a organizat o mare paradă militară la 8 noiembrie 1941, multă lume aprecia că România şi-a încheiat participarea la război. Acest lucru nu s-a realizat însă. În aceste condiţii, Marea Britanie va cere României încetarea operaţiunilor militare pe teritoriul Uniunii Sovietice, în caz contrar, aceasta urmând să declare stare de război, ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat. În ianuarie 1942, la Washington a început să se studieze posibilitatea executării unor atacuri aeriene asupra Ploieştiului. Şefilor de stat major li s-a transmis un ordin pentru executarea operaţiunilor militare de bombardare a celor şase rafinării din Ploieşti. Câteva luni mai târziu, la 5 iunie 1942, Congresul SUA a declarat război României. Aviaţia americană a executat prima misiune în Europa la 12 iunie, lovind zona petrolieră Ploieşti. Avioanele americane au decolat din Egipt şi au trecut prin Grecia, Constanţa, Ploieşti, Ramadan, Iran. Operațiunea Tidal Wave avea ca obiectiv distrugerea rafinăriilor ploieştene. S-au folosit avioane B-24 Liberator. Această primă operaţiune a reprezentat un insucces pentru americani şi a fost ţinută sub tăcere.

La sfârşitul anului 1941 şi începutul anului 1942 pe frontul transcaucazian, armata sovietică a executat o contralovitură printr-o operaţie de desant maritim, reuşind să recucerească Peninsula Kerci. Armata a XI-a Germană, condusă de generalul Erich von Manstein, susţinută şi de Corpul al VII-lea de Armată Român, a reuşit să recucerească peninsula după 10 zile de luptă. Între timp, au început luptele în jurul Sevastopolului, care va fi cucerit la 4 iulie 1942.

Cea mai amplă şi cea mai tragică etapă a participării armatei române pe frontul de Est a fost Bătălia Stalingradului. La începutul anului 1942, Ion Antonescu a acceptat cererea lui Hitler de a participa la viitoarea campania a Wehrmachtului. Întrucât Germania nu mai dispunea de suficiente forţe de a relua atacurile pe întregul front sovieto-german, Hitler a decis organizarea unei ofensive în sudul Uniunii Sovietice cu scopul de a ajunge la rezervele petrolifere de la Marea Caspică, petrolul fiind vital pentru soarta războiului. Decizia lui Antonescu de a angaja forţe numeroase pe frontul de răsărit a fost respinsă de o parte a corpului de comandă. Edificator este faptul că generalul Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major al Armatei s-a opus trimiterii unor forţe suplimentare pe front şi în consecinţă a fost demis şi înlocuit cu generalul Ilie Şteflea.

La 23 iulie 1942, Hitler a decis ca Stalingradul şi câmpurile petrolifere din Caucaz să fie cucerite simultan, ceea ce a reprezentat o mare greşeală, forţele germane fiind dispersate pe două mari zone, creând astfel condiţii favorabile unei contraofensive sovietice. În Caucaz a acţionat Grupul de Armate A, iar direct spre Stalingrad Grupul de Armate B.

Soldatul român îşi punea întrebări despre prezenţa lui la Stalingrad. Situaţia trupelor române la cotul Donului era deosebit de grea, iar aprovizionarea cu muniţii şi alimente deficitară.

"O singură cale ferată transborda de la Rostock; aproviziona două armate germane, o armată română şi două corpuri de armată române. Lipsesc minele anticar, lipsesc reţelele de sârmă, lipsesc muniţia, cantitatea de muniţie pe care trebuie să o avem pentru o bătălie."

Înaltul Comandament Sovietic şi-a dat seama că sectoarele române de la Cotul Donului şi din stepa Kalmukă reprezentau zone vulnerabile în dispozitivul german şi a hotărât să acţioneze în această zonă încă de la începutul ofensivei din 20 noiembrie 1942, într-un moment bine ales, când gerul puternic şi ninsorile au făcut imposibilă orice manevră.


"Spre toamnă, chiar de acum au început să apară brumele, puţină zăpadă, am fost aduşi pe front în zona Kleţkaia, cam în spatele Diviziei a VI-a. Şi acolo ne-a surprins atacul masiv la Ruşilor. A rupt frontul şi săgeata respectivă era în stânga noastră. în dreapta noastră altă săgeată a ruşilor a rupt frontul mai jos de Kleţkaia şi ambele vârfuri ale acestor coloane ruseşti erau undeva în spatele nostru. Am fost încercuiţi, am stat în această situaţie vreo 3-4 zile, în care foarte greu puteam să ne descurcăm pentru că era o ceaţă parcă era lapte, atât de deasă era; nu vedeai la 10 metri. Auzeai zgomote, dar nu vedeai de la un obuzier la altul. În faţa noastră zgomote, veneau ostaşi. Am aflat că suntem încercuiţi, în trei zile că divizia a V-a şi a VI-a încă rezistă, dar în zona noastră au apărut la un moment dat o delegaţie cam de vreo 4-5 ruşi cu drapel alb, cu 2-3 ofiţeri români, pe care din linia întâi i-a luat în primire şi i-a dus chiar prin faţa bateriei noastre la comandamentul diviziei a V-a şi a VI-a. Nu a trecut delegaţia rusă înapoi şi generalii au spus că se predau şi au plecat ruşii. În urma lor veneau spre noi detaşamente mai mari sau mai mici cu ofiţeri şi soldaţi care nu au vrut să se predea."

Ideea că sovieticii au organizat aceste lovituri în fâşiile de apărare ale armatelor române datorită slabei combativităţi a trupelor române este nereală deoarece comandamentul sovietic a planificat aceste operaţii înainte de intrarea în dispozitiv a forţelor române. Slaba dotare cu tancuri, inexistenţa rezervelor, faptul că rapoartele informative ale comandamentelor celor două armate nu au fost luate în considerare de către comandamentul german, care s-a confruntat cu o criză de efective, au determinat un eşec grav al trupelor române.

În Bătălia Stalingradului, Armata Română a pierdut 160.000 de militari, morţi şi prizonieri. Armata germană înconjurată la Stalingrad, comandată de von Paulus, a fost nevoită să capituleze. Războiul avea să-şi croiască alt curs. Imensele pierderi umane, într-un război devenit străin pentru soldaţii români, nevoiţi să lupte la mii de kilometri de ţară, nu aveau să se sfârşească aici. Marea dramă a războiului continua să se joace pe o imensă scenă între două lumi. În aceste condiţii, România a trebuit să facă mari eforturi pentru a supravieţui.

De la Stalingrad la evacuarea Crimeei Edit

Anul 1943 a confirmat şi dezvoltat tendinţa conturată în anul precedent de trecere a iniţiativei strategice de partea coaliţiei Naţiunilor Unite în Europa, Africa de Nord şi Pacific şi constantul recul politic şi militar al Axei. Cu tot dezastrul de la Stalingrad, Wehrmachtul a păstrat speranţe în anul 1943 la o îmbunătăţire a situaţiei strategice printr-o reluare a ofensivei spre zonele petroliere caucaziene, atât de importante pentru desfăşurarea războiului. Rezistenţa opusă de trupele române şi germane a determinat stabilizarea frontului şi trecerea la războiul de poziţie şi uzură în Caucazul de Nord. Prin menţinerea capului de pod Kuban, se apăra indirect Crimeea şi se reduceau posibilităţile de acţiune ale flotei ruseşti în Marea Neagră spre Bosfor. De asemenea, este de remarcat faptul că deşi planificarea strategică în cadrul Naţiunilor Unite s-a îmbunătăţit, formula capitulării necondiţionate propusă de Roosevelt la Conferința de la Casablanca din ianuarie 1943 a prelungit războiul. În prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est, cele două grupări beligerante şi-au mobilizat principalele lor resurse şi mijloace materiale de război. Cu toate că forţele erau sensibil egale, resursele sovietice le depăşeau cu mult pe cele germane. Concepţia Înaltului Comandament German prevedea executarea a două lovituri concentrice în flancurile de la Orel, curs Belgorod, în scopul de a străpunge apărarea sovietică, de a nimici adversarul şi ulterior de a relua manevra de învăluire proiectată în anul 1942. În timpul acestei ample ofensive, trupele germane şi române din capul de pod Kuban trebuiau să se menţină pe poziţii, urmând să treacă la ofensivă în câmpurile petrolifere ale Caucazului, după înfrângerea Armatei Roşii la Kursk-Orel. Înaltul comandament sovietic, obţinând date despre planul german, inclusiv ziua şi ora începerii ofensivei, au hotărât executarea unei contrapregătiri de artilerie ce a provocat pierderi grele ale armatelor Axei. Începută la 5 iulie 1943, ofensiva Wehrmachtului s-a lovit de o puternică rezistenţă a trupelor sovietice (Bătălia de la Kursk). La 12 iulie, în raionul Prohorovka a avut loc cea mai mare bătălie de blindate din cursul celui de-al Doilea Război Mondial (Bătălia de la Prohorovka). Au participat la acesta peste 1.100 de tancuri şi autotunuri. Forţele germane au pierdut peste 350 de tancuri. Această mare încleştare de blindate a marcat cotitura în desfăşurarea Bătăliei de la Kursk. Au fost eliberate pe rând oraşele: Orel, Belgorod, Harkov. Prin eliberarea acestor localităţi, a luat sfârşit Bătălia de la Kursk-Orel, una dintre cele mai mari din cursul celei de-a Doua Conflagraţii Mondiale.

"În iulie 1943, pe frontul sovieto-german, a avut loc un eveniment militar deosebit. Este vorba de bătălia de la Kursk, care a schimbat raportul de forţe dintre cei doi competitori: Germania şi Uniunea Sovietică. Multă lume apreciază că Bătălia de la Stalingrad este cea care a schimbat raportul de forţe. După opinia mea, însă, acest lucru s-a petrecut la Kursk în iulie 1943 şi aş vrea să explic: În decembrie 1941 are loc Bătălia de la Moscova în cadrul căreia Blitzkrieg-ul german a fost stopat şi, prin urmare, Germania a pierdut posibilitatea de a câştiga războiul prin singurul tip de purtare a acţiunilor militare care puteau să o ducă la victorie. Germania a păstrat multe disponibilităţi militare şi a putut să declanşeze în vara anului 1942 o amplă ofensivă la aripa de sud a frontului sovieto-german. Bătălia de la Stalingrad a provocat pierderi imense Germaniei şi aliaţilor săi, inclusiv trupelor române, a asigurat o uşoară superioritate pentru Uniunea Sovietică, pentru Armata Roşie, dar iată că Germania, în vara anului 1943 a mai fost capabilă de un nou efort ofensiv. După opinia mea, Bătălia de la Kursk este cea care schimbat iniţiativa strategică din partea Uniunii Sovietice."

Pierderile Wehrmachtului au fost foarte mari. "Prin eşecul citadelei, aşa cum a fost numită operaţiunea - conchide generalul Heinz Guderian - noi am suferit o înfrângere decisivă. Inamicul luase definitiv iniţiativa."

După această bătălie, Germania nu a mai fost capabilă să acţioneze ofensiv în câmpul strategic. Au fost acţiuni militare ofensive, dar în câmpul tactic, în câmpul operativ. Din acel moment, în iulie 1943, întreaga operaţie de front s-a desfăşurat numai în defensivă.

La nivelul înaltei conduceri politico-militare, mareşalul Ion Antonescu s-a convins definitiv că războiul purtat de Germania era pierdut şi în aceste condiţii a dat mână liberă vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, să găsească o soluţie diplomatică pentru schimbarea ţării. La rândul lor, şefii principalelor partide politice din România, Liviu Maniu şi Constantin IC Brătianu au exercitat noi presiuni asupra conducătorului statului pentru detaşarea de Axă. Disponibilitatea omului politic s-a circumscris însă evoluţiei militare, mareşalul fiind adeptul desprinderii treptate din război şi numai după anunţarea prealabilă a Germaniei. Totodată, încă de la începutul anului 1943, monarhia a redevenit în România un centru de putere, ieşind din conul de umbră la care o condamnase mareşalul. S-au format aşadar două centre de sondare a aliaţilor: cel din jurul regelui şi al opoziţiei, precum şi cel din jurul mareşalului.

În legătură cu acţiunile opoziţiei din România, trebuie menţionată şi operaţiunea Autonomous de la sfârşitul anului 1943, prin care trei agenţi englezi au fost paraşutaţi în apropiere de oraşul Roşiorii de Vede, venind dinspre Cairo şi care aveau ca sarcină contactarea lui Iuliu Maniu. Au fost capturaţi de autorităţile române, dar Antonescu a refuzat să îi predea Gestapoului. Misiunea britanică "Autonomous" a înăsprit relaţiile dintre Moscova şi Londra. În anul 1943, sub egida celor doi Antonescu, au fost stabilite contacte diplomatice în vederea încheierii unui armistiţiu. Pentru o perioadă, speranţele lor s-au legat de Italia. La 15 ianuarie 1943, Mihai Antonescu a propus ministrului italian de externe, contele Ciano, ieşirea simultană din război a României, Ungariei şi Italiei. Propunerea a fost reiterată în vara aceluiaşi an, dar fără niciun rezultat.

În aprilie 1943, Hitler i-a reproşat lui Ion Antonescu unele contacte pentru pace separată ale opoziţiei şi ale lui Mihai Antonescu şi a cerut demiterea acestuia din urmă. Mareşalul a refuzat cererea führerului. Între timp, pe teatrul de operaţii din Africa de Nord, prezenţa militară a Axei Berlin-Roma a fost lichidată. Forţele aliate au dobândit o excelentă poziţie în vederea viitoarelor operaţii în sudul Europei. Primele acţiuni s-au concretizat în cucerirea insulelor italiene Pantelleria, Lampedusa şi Sicilia. Regimul fascist italian era în criză. Benito Mussolini a fost pus în minoritate în Marele Consiliu Fascist, apoi înlocuit şi arestat. Regele Italiei prelua comanda efectivă a forţelor armate. Nou prim-ministru, Pietro Badoglio, a intrat în negocieri secrete cu aliaţii occiddentali şi a încheiat armistiţiul la 3 septembrie. După ieşirea oficială a Regatului Italian din Axă, majoritatea Peninsulei a intrat sub ocupaţie germană, în nord organizându-se fantomatica Republică de la Salò, după ce Mussolini a fost eliberat de un comando german.

În octombrie - noiembrie 1943, trupele aliate au acţionat ofensiv în Munţii Massico, Santa Croce şi pe râul Sangro. La 1 august 1943 a avut loc al doilea atac aerian american de anvergură asupra Ploieştiului.

"Luptele grele nu le-am avut cu ruşii, luptele cele mai grele le-am avut cu americani. Ceea ce a urmat, bombardamentele americane, după marea pauză pe care au făcut-o după pierderea din 1943 până în iunie 1944, când s-a creat o forţă strategică din cuadrimotoare, cum ar fi B-17 ("Fortăreaţa zburătoare") şi B 24 ("Liberator"), cu care practic la ora aceea dominau cerul Europei."

Situaţia devenea tot mai critică pentru România. În numele guvernului de la Bucureşti, în tot cursul anului 1943, diplomaţii români i-au sondat pe Aliaţi în vederea păcii la Lisabona, Madrid, Berna, Roma, Ankara şi Stockholm. În anul 1943, forţele militare române au susţinut lupte grele în Kuban pentru apărarea Crimeei şi Basarabiei. Apărarea capului de pod Kuban a fost încredinţată de către Înaltul Comandament German Armatei a XVII-a Germane, având iniţial în subordine 11 divizii germane şi 6 române. Între februarie şi septembrie 1943, au avut loc şase asalturi sovietice pentru ocuparea citadelei Kubanului. Între 15 - 27 septembrie, forţele germane şi române s-au repliat prin luptă din capul de pod Kuban. Era sfârşitul unor mari iluzii pentru Wehrmacht. Traversarea strântorii Kerci s-a terminat la 5 octombrie 1943. A fost cea mai reuşită operaţi defensivă într-un cap de pod în al Doilea Război Mondial.

În Oceanul Pacific, iniţiativa strategică pierdută de forţele japoneze în urma Bătăliei de la Midway, a trecut definitiv de partea Aliaţilor. Aceasta a culminat cu debarcarea în Insula Noua Britanie şi cucerirea puternicei baze aeronavale japoneze de la Rabaul între 15 şi 30 decembrie 1943. Între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943 are loc Conferinţa la nivel înalt de la Teheran în care se hotărăşte deschiderea celui de-al doilea front în Europa pentru mai 1944.

În strategia celui de-al Treilea Reich, pe frotul de Est, Crimeea a ocupat un loc aparte. Ei au atacat peninsula încă din toamna anului 1943

"Din toamna anului 1943, odată cu pătrunderea trupelor sovietice în Crimeea, această peninsulă a devenit o obsesie pentru Înaltul Comandament German, în special pentru Hitler. Acesta a refuzat toate cererile venite din partea mareşalului Antonescu şi a anturajului său de generali de a retrage dispozitivul germano-român din Crimeea. Desigur motivaţia lui Hitler este complexă. El avea în vedere în primul rând elemente de ordin strategic. Se temea că, odată ocupată Crimeea de către trupele sovietice, aceasta va fi transformată ca o bază de atac aerian împotriva câmpurilor petrolifere din România, din regiunea Valea Prahovei şi ştim foarte bine ce importanţă a avut petrolul în dinamica celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, Hitler se temea că, odată ocupată Crimeea de către Armata Roşie, Uniunea Sovietică va domina bazinul Pontic pentru că se ştie că Peninsula Crimeea este cea care domnină din punct de vedere geografic bazinul Mării Negre. În sfârşit, un al treilea element de ordin strategic pe care îl avea în vedere Hitler era posibilitatea pe care o aveau sovieticii, prin cucerirea Crimeii, de a declanşa un desant maritim pe ţărmul vest-pontic, pe ţărmul bulgăresc şi românesc al Mării Negre. Dar dincolo de aceste considerente de ordin militar, care erau foarte importante, mai era elementul de ordin politic. Practic, führerul se temea că, odată pierdută Crimeea, Uniunea Sovietică devenind puterea dominantă în bazinul Mării Negre, Turcia va ieşi din neutralitate, se va alătura coaliţiei Naţiunilor Unite şi de aici se va ajunge la dezintegrarea întregului dispozitiv german din sud-estul Europei şi din Peninsula Balcanică. Prin urmare, Hitler a respins cu hotărâre toate demersurile pe care le-au făcut Ion Antonescu, generalii români, generalii germani pentru abandonarea Crimeei şi a menţinut aceste forţe mult timp acolo."

A fost o apărare fără sorţi de izbândă. Cavaleriştii români au lichidat capul de pod de la Eltighen, iar corpul de munte român a dat grele lupte cu unităţile de partizani din munţii Jaira. Apărarea Crimeei a fost prelungită câteva luni, dar în faţa uraganului de foc şi oţel al Armatei Roşii, deznodământul nu putea fi decât unul şi acelaşi. S-a încercat o apărare disperată la Sevastopol, dar acest oraş a fost în cele din urmă mormântul viselor germane.

În februarie - aprilie 1944 s-au înregistrat grele lupte în cadrul Bătăliei de la Monte Casino. În aprilie se inaugurează şi ofensiva în direcţia Roma. Capitala Italiei va fi eliberată de Aliaţi în vară. Pe frontul din Pacific, Naţiunile Unite sunt în ofensivă pe direcţia Arhipelagului Marianelor, iar la sud generalul MacHarter relua ofensiva în Noua Guinee. Confruntări dure au loc şi în Birmania, iar capitala Japoniei este bombardată de americani.

În prima parte a anului 1944, situaţia Axei pe ansamblul frontului de est, şi în special la flancul său de sud, s-a înrăutăţit continuu. Războiul ajunsese la graniţele României. Mareşalul Ion Antonescu se afla în faţa istoriei.

"A doua parte a lunii martie 1944, pe măsură ce trupele sovietice avansau pe teritoriul naţional, în nord-estul României, s-a declanşat o criză puternică în relaţiile româno-germane, dar şi o criză în interiorul puterii de la Bucureşti. Pătrunderea trupelor Armatei Roşii pe teritoriul României a determinat lansarea unui avertisment din partea generalului Wilson către Ion Antonescu prin care îi adresa cererea să nu participe la întâlnirea cu Hitler programată la sfârşitul lunii martie. Ajuns cu întârziere acest mesaj, Ion Antonescu nici nu a ţinut seama de acesta, s-a deplasat şi a avut întâlnirea preconizată cu Hitler. Hitler i-a promis la această întâlnire că îi va ceda Transilvania, însă a fost o discuţie particulară, o discuţie între cei doi conducători, iar führerul l-a rugat pe Ion Antonescu să nu facă publică această intenţie a lui de a anula Dictatul de la Viena impus României la 30 august 1940. În consecinţă, Ion Antonescu a venit la Bucureşti, a continuat alianţa cu Germania, nu a dat curs ultimatumului venit din partea forţelor anglo-americane din Mediterana şi astfel Români a fost timp de încă şase luni ataşată Germaniei. Desigur se poate discuta aici dacă Ion Antonescu avea posibilitatea să desprindă România din alianţa cu Reichul. Părerile istoricilor sunt împărţite, deoarece într-adevăr frontul german fusese spart, dar Germania totuşi mai avea forţe, dovadă că la 19 martie 1944 a ocupat militar Ungaria. Părerile sunt încă o dată împărţite, dar această şansă care a fost, după opinia mea, destul de importantă, a fost ratată."

În primăvara anului 1944 au debutat intense tratative la Cairo, purtate mai întâi de prinţul Barbu Ştirbey şi apoi de Constantin Vişoianu cu reprezentanţii SUA, ai Marii Britanii şi ai Uniunii Sovietice. Aceste contacte aveau acordul mareşalului, dar s-au purtat în principal în numele opoziţiei. Acestea s-au concentrat în general în jurul ieşirii României din Axă şi alăturării Coaliţiei Naţiunilor Unite. Făceau parte dintr-un vast plan de intoxicare a Germaniei. Aliaţii doreau ca cel de-al Treilea Reich să ajungă la concluzia că deschiderea celui de-al doilea front în Europa va avea loc în Balcani şi nu în vestul continentului. În aprilie 1944, Hitler şi-a dat în cele din urmă acordul pentru evacuarea trupelor din Crimeea. Operaţiunile s-au desfăşurat în condiţii grele, sovieticii exercitând o presiune puternică pe uscat, pe apă şi în aer.

"Distrugătorul "Regele Ferdinand" împreună cu un convoi care cuprindea şi alte nave a sosit în noaptea de 10 spre 11 în faţa Sevastopolului. A găsit acolo un nor de fum, în care vederea se pierdea, o lumină ca ziua din cauza paraşutelor luminoase pe care aviaţia le lansa continuu şi atacuri continui de aviaţie. Zburau tot timpul. Când s-a apropiat mai mult de coastă ca să poată primi ambarcaţiunile cu oameni de la mal, a fost reperat de o baterie rusească care avansase până mai spre malul mării şi luat sub foc. Era o baterie de 150 care l-a încadrat de la primele lovituri. Se trăgea la vedere. Comandantul distrugătorului, pe vremea aceea locotenet-comandor Samson, a făcut o manevră care nu este scrisă nicăieri în regulamente; a răsturnat marşul maşinilor şi a pornit cu toată viteza înapoi. Distrugătorul este foarte sensibil la acest gen de mişcări şi răspunde teribil, eliciile au aruncat un val de doi metri de apă pe punte şi distrugătorul s-a smuls şi a plecat înapoi jumătate din el intrând în navă. Din cauza acestei manevre, următoarea salvă rusească a căzut în faţa distrugătorului la 200-300 de metri. Până când să-şi regleze tirul bateria, distrugătorul a răspuns cu patru salve de 120 trase la lumina scăpărărilor artileriei ruse. La a treia salvă s-a făcut linişte pe uscat. Distrugătorul a ieşit din această încurcătură şi a continuat evacuarea. Pe lumină, îndepărtându-se de zonă, încărcat cu aproape 600 de soldaţi, pe care îi îmbarcase în timpul întunericului, a fost din nou atacată aviaţia, atacuri care s-au cifrat - nimeni nu le-a numărat - la 11 consecutive, avioane de asalt. Distrugătorul a primit o bombă, dar nu pe punte, lângă el, pe apă. Bomba a pătruns într-un tanc de păcură şi nu a făcut explozie. În schimb, distrugătorul a început să piardă păcură şi a trebuit neapărat să plece spre casă. În această avnetură, distrugătorul a avut 20 de oameni morţi. Şi alţii, de la armata de uscat, cei care erau pe punte, mitraliaţi de avioane de vânătoare. Asta era o acţiune ca să vedeţi într-un fel cum arată războiul pe mare; foarte scurt, totul se măsoară cel mult în minute."

"Aş vrea în câteva minute să vă arăt un tablou, comparativ cu forţele care au participat la evacuarea trupelor engleze din Franţa şi, în paralel, ce am avut noi la evacuarea trupelor din Crimeea. Ca mijloace de evacuare şi de siguranţă, ei au avut 46 de distrugătoare, noi aveam 4, dacă vreţi, unul la 11,5 - raportul. Canoniere: Ei aveau nouă, noi aveam trei. Escortoare: ei aveau 10, noi 3. Dragoare: ei aveau 16, noi aveam 4. Vânătoare de submarine: 4 la ei, 6 la noi. Torpiloare: 12 la ei, 10 la noi. Transportoare: 28 la ei, 16 la noi. Pescadoare: ei 53, noi nici unul. Nave-spital: ei 8, noi niciuna. Cargouri: 36 la ei, noi 12. Ei aveau tot timpul asigurarea de aviaţie, noi n-am avut temporar şi numai în ultima fază. Finalul: ei au reuşit să evacuze 338.000 de oameni din cei 480.000, ceea ce înseamnă 70,4%, noi am reuşit să evacuăm 151.000 de oameni din 195.000, ceea ce înseamnă 77,7%. Ca pierderi în oameni (morţi, dispăruţi şi prizonieri), ei au pierdut 142.000, noi am pierdut 44.000 de oameni, total 22,3%."

Acţiunile de evacuare din Crimeea pot fi apreciate ca fiind încununate de succes. Vara anului 1944 pregătea însă noi încercări pentru România.

23 August, întoarcerea armelor Edit

În primele luni ale anului 1944, forţele Coaliţiei Naţiunilor Unite au continuat să aibă iniţiativa strategică pe toate teatrele de acţiuni militare. Pe frontul sovieto-german, Armata Roşie a declanşat ofensiva Novgorod-Riga, care a dus la depresurarea Leningradului şi ocuparea Novgorodului. În sud, fronturile 3 şi 4 ucrainene au început ofensiva, iar la 5 martie, frontul 2 ucrainian a declanşat ofensiva denumită "Uman-Botoşani".

Trupele sovietice au repurtat împortante victorii deasupra grupului de armate "Sud" german, înaintând cu repeziciune spre vest. La 18 martie 1944, au forţat Nistrul în sectorul Moghileni-Râbniţa şi au pătruns pe teritoriul românesc, cucerind rând pe rând oraşele: Soroca, Bălţi, Rădăuţi, Botoşani şi Paşcani.

Frontul întâi ucrainian a ocupat la 29 martie oraşul Cernăuţi, capitala Bucovinei. Astfel, România a fost prima ţară din sfera de influenţă a Germaniei în care a intrat Armata Roşie. În acest context, Molotov a declarat că: "Guvernul sovietic nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orânduirea socială existentă" şi că "intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României este dictată exclusiv de necesităţi de război şi de faptul că trupele inamice continuă rezistenţa."

Deşi linia frontului era la graniţele sale, România părea să fie încă o oază de linişte. Locuitorii Bucureştiului au înţeles că sfârşitul era aproape abia după noaptea de 4 aprilie, când aviaţia militară anglo-americană a executat lovituri aeriene asupra Capitalei.

"La mijlocul lunii aprilie 1944, frontul s-a stabilizat pe linia Nistrului inferior, pantele de nord ale masivului Corneşti, nord Iaşi, Târgu Frumos, Târgu Neamţ, apoi pe pantele de est ale Carpaţilor Orientali."

La 17 aprilie 1944, frontul s-a stabilizat pe aliniamentul Orhei, Gura Humorului, Târgu Neamţ, sudul Paşcaniului, nordul Târgului Frumos, nordul Iaşului, cursul inferior al Nistrului până la Marea Neagră. Tmp de patru luni, pe acest segment al frontului sovieto-german a fost linişte, acţiunile militare fiind de mică amploare. În Oceanul Pacific, forţele americane au obţinut primele succese importante. Pe frontul italian, aliaţii au degajat sudul Peninsulei de prezenţa militară germană, iar la 4 iunie au eliberat Roma şi au angajat lupte grele împotriva aliniamentului defensiv între Rimini şi Pisa, denumita "linia gotică".

Înaintarea rapidă spre vest a forţelor sovietice a avut drept rezultat accentuarea crizei regimului condus de Ion Antonescu şi intensificarea acţiunilor opoziţiei. Miza era una singură: Găsirea soluţiilor pentru ieşirea României din Axă. În vara anului 1944, la Stockholm, s-au dus cele mai importante negocieri, celelalte canale, Cairo, Ankara, Lisabona, Madrid, Berna, fiind puţin eficiente. Ion Antonescu, deşi preferat de sovietici, a refuzat să facă "pactul cu diavolul", în lipsa unei colaborări cu opoziţia şi a unor condiţii internaţionale favorabile. Carl Clodius, reprezentantul Reichului la Bucureşti, raporta la Berlin că:

"Antonescu a rămas întotdeauna încrezător şi nu şi-a pierdut nervii, fiind convins că ruşii pot fi la fel de bine bătuţi decisiv pe plan militar în Carpaţi, ca şi pe Volga sau în Caucaz. Războiul nu poate fi câştigat în ultimă instanţă pe plan militar, ci trebuie sfârşit printr-un compromis politic"

Poziţia faţă de regimul antonescian şi continuarea războiului alături de Germania cuprindea forţe politice diverse: cercuri din Palatul regal, în frunte cu monarhul, regele Mihai, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Naţional-Ţărănesc, Gruparea Liberală condusă de Gheorghe Tătărăscu, Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist din România, precum şi unele cercuri ale corpului ofiţeresc, marginalizate de Ion Antonescu sau nemulţumite de politica acestuia. între acestea existau diferenţe serioase privind evoluţia războiului, modul de înlăturare a mareşalului Antonescu, caracterul regimului politic ce îi va succeda acestuia, precum şi evoluţia postbelică a societăţii româneşti. Una dintre cele mai delicate probleme era atitudinea faţă de Partidul Comunist din România.

"În primăvara anului 1944, mareşalul Ion Antonescu, în strădaniile de a obţine prin canale secrete condiţii de armistiţiu cât mai favorabile pentru România, s-a hotărât să îl folosească şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu. În primă fază, Pătrăşcanu a acceptat să plece în misiune la Moscova cu un mesaj, în ceea ce priveşte armistiţiul, dar a pus o condiţie ca solia lui să reprezinte poporul român, ceea ce mareşalul Antonescu nu a acceptat, el a dorit să trimită liderul comunist ca un sol al conducătorului statului şi din această cauză, misiunea lui Pătrăşcanu nu a mai avut loc."

La 4 aprilie 1944, Ştefan Foriş, secretar general al Partidului Comunist Român, numit de Comintern încă din anul 1940, a fost înlocuit din funcţie cu o troică alcătuită din Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ. Printr-un acord de colaborare dintre social-democraţi şi comunişti, s-a format Frontul Unic Muncitoresc, care chema la colaborare toate forţele democrate de orientare antigermană şi antifascistă. În timp ce Bodnăraş acţiona din umbră, potrivit directivelor de la Moscova, Lucreţiu Pătrăşcanu, faţa umană a comunismului din România, purta negocieri cu reprezentanţii regelui şi liderii partidelor politice, în vederea organizării într-un front comun a opoziţiei. La 20 iunie s-a format Blocul Naţional Democrat.

"Dacă ne referim la mărturia lui Ştefan Foriş, până la 4 aprilie 1944, când el a fost înlăturat din funcţia de secretar general al partidului, el nu a avut legături cu Moscova pentru a elabora politica Partidului Comunist. Totuşi este surprinzător de constatat că o hotărâre care a fost luată la Moscova de către Comintern la 7 iulie 1941 îşi găseşte imediat reflectarea în circulara Partidului Comunist din România din 8 iulie, deci de a doua zi şi care explică formarea Blocului Naţional Democratic la 20 iunie 1944. Dispoziţia Cominternului a fost ca partidele comuniste din ţările ocupate sau controlate de germani să militeze pentru crearea unor largi alianţe politice care să includă pe toţi cei aflaţi pe o poziţie de ostilitate faţă de Germania Nazistă şi regimurile care promovau o politică de colaborare cu Germania. Aşadar, acţiunea desfăşurată de Partidul Comunist în vederea constituirii Blocului Naţional Democratic la 20 iunie 1944 s-a înscris pe această linie, pe această directivă a Cominternului din 7 iulie 1941."

Faptul că Partidul Comunist Român era la acea dată un partener de dialog al partidelor istorice, l-a determinat pe Iuliu Maniu să afirme că:

"Cel mai bun mijloc de a lupta împotriva comunizării ţării este de a se ajunge la o înţelegere între organizaţiile politice democratice şi cele de stânga."

Ceea ce îl îngrijora pe şeful opoziţiei democratice era de fapt legătura Partidului Comunist Român cu Moscova, aliatul puternic din umbră, de aici şi prudenţa manifestată de acesta în luarea unor decizii radicale. Ezitările lui Iuliu Maniu şi ale altor fruntaşi naţional-ţărănişti şi liberali de a trece la acţiune au indispus celelalte cercuri politice din ţară şi pe aliaţii occidentali. Aşa se explică de ce membri ai Palatului Regal şi militari s-au întâlnit în noaptea de 13-14 iunie 1944 în cartierul Vatra Luminoasă din Capitală. Mareşalul a cunoscut multe din aceste acţiuni ale opoziţiei, dar nu a luat niciun fel de măsuri, considerându-le inofensive.

Coaliţia Naţiunilor Unite considera că deschiderea celui de-al doilea front în Europa în vara anului 1944 constituia o necesitate strategică şi militară decisivă. Hotărârea a fost luată la Conferinţa de la Teheran din 28 noiembrie - 1 decembrie 1943, declanşarea acţiunii fiind prevăzută pentru luna mai 1944. Încă de la începutul lunii iunie 1944, din Olanda în Pirinei, malurile Oceanului Atlantic erau înţesate cu cazemate şi artilerie, iar plajele şi apele de lângă ţărmuri cu milioane de mine de toate tipurile, obstacole anticar şi submarine. În Franţa, Belgia şi Olanda se aflau peste 59 de divizii germane cu un puternic efect de intimidare. Cu toate acestea, anglo-americanii erau hotărâţi să debarce trupe şi echipamente militare pe continent. Secretul asupra locului şi momentului declanşării a fost foarte bine păstrat. Data debarcării, stabilită iniţial pentru dimineaţa zilei de 5 iunie, a fost amânată cu 24 de ore din cauza timpului nefavorabil. În ziua de 6 iunie 1944, la orele 5 dimineaţa, pe coastele Normandiei s-a declanşat "Operaţiunea Overlord". În operaţiunile de debarcare au fost implicate mii de avioane de vânătoare şi transport, nave de mare tonaj, şlepuri şi ambarcaţiuni uşoare. Comandamentul german era convins că debarcarea de pe coastele Normandiei este o diversiune pentru a masca acţiunea principală care urma să aibă loc în Pas-de-Calais. Informaţiile istorice arată că Hitler a avut la un moment dat intuiţia că Aliaţii vor debarca pe plajele normande, dar a cedat în faţa consideraţiilor statului său major. În zilele de 7-8 iunie 1944, trupele anglo-americane au rezistat în faţa atacurilor germane, iar în dimineaţa zilei de 9 iunie au trecut la ofensivă, reuşind până la 12 iunie să unească cele cinci capete de pod într-unul singur, cu o lărgime de 80 km şi o adâncime de 18 km. Reuşita din zona Calais a deschis drumul forţelor aliate către centrul Franţei.

Pe frontul sovieto-german, de la Marea Barents până la Marea Neagră, pe o distanţă de 4.400 km, între 23 iunie şi 29 august 1944, au avut loc ample operaţii militare. Trupele sovietice au eliberat Bielorusia, Lituania, Estonia, Rusia Orientală, o mare parte din Polonia şi au obligat Finlanda să ceară armistiţiu. În urma acestor confruntări, grupul de armate Centru şi Ucraina de Nord au suferit pierderi însemnate.

"Profitând de acalmia instalată pe frontul din Moldova şi confruntându-se cu o situaţie deosebită la grupul de armate Centru, unde Armata Roşie a declanşat o amplă ofensivă, la sfârşitul lunii iulie 1944 şi începutul lunii august, comandamentul german a transferat pe frontul din Moldova, în sectorul central al frontului, 11 divizii, ceea ce a slăbit considerabil capacitatea de rezistenţă a grupului de armate Ucraina de Sud care acţiona în această zonă."

La 20 august 1944, pe baza directivei semnate de Stalin, fronturile 2 şi 3 ucrainiene au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău, cu scopul de a nimici gruparea româno-germană, ce ajunge în faţa aliniamentului fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila. Încă din prima zi, linia frontului a fost ruptă şi trupele sovietice au înaintat spre sud şi vest. Unele unităţi româneşti s-au retras în dezordine. Ion Antonescu a plecat imediat în Moldova, unde a constatat situaţia dezastruoasă a frontului. La 20 august 1944, Iuliu Maniu comunicase Aliaţilor la Cairo că opoziţia unită de la Bucureşti a hotărât să treacă la acţiune, fără a mai trimite un alt mesaj. Totodată, s-a stabilit ca înlăturarea mareşalului Ion Antonescu să aibă loc în ziua de sâmbătă 26 august 1944. În după-amiaza zilei de 22 august, Ion Antonescu, abia întors de pe front, a fost vizitat de Ion Mihalache şi Gheorghe Brătianu, care i-au cerut să întoarcă armele. Ultimul s-a angajat că va aduce aprobarea semnată de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu privind încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Dar în dimineaţa zilei de 23 august, în şedinţa de guvern ce se desfăşura la Snagov, Ion Antonescu a aflat, prin intermediul lui Gheorghe Brătianu, că Maniu refuză să semneze documentul. În aceste condiţii, mareşalul a hotărât că se va întoarce pe front şi va ordona trupelor o rezistenţă armată pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila. Către orele 16, Ion Antonescu a fost chemat la Palat. Aici se afla deja colaboratorul său apropiat, Mihai Antonescu. Regele Mihai i-a cerut mareşalului să încheie urgent armistiţiul în condiţiile formulate de Aliaţi. Deoarece acesta a refuzat, a fost demis şi arestat împreună cu principalii săi colaboratori, chemaţi ulterior la Palat.

"Atenţiune, atenţiune, atenţiune, lăsaţi aparatele deschise, vom transmite un comunicat important pentru ţară:

Români, în ceasul cel mai greu al istorie noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale de la salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Români, un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, din acest moment încetează lupta şi orice ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne."

"Eram la masă şi la ora zece seara a apărut chelnerul care ne servea strigând tare în restaurant: «Domnilor, e pace! A vorbit regele la radio, e pace!». Toată lumea a plătit repede, am ieşit în Piaţa Palatului, unde era beznă - era pe vremea bombardamentelor, tot Bucureştiul era noaptea camuflat complet - dar nimic, nicio mişcare. Domnule, zic, poate a fost o glumă. Undeva mai departe, era un taxi şi se auzeau acolo urale: «Da, domnule, a vorbit regele, e pace.» Am plecat de acolo în jos pe Calea Victoriei şi era foarte interesant, cei care auziseră de chestia asta, alergau cu disperare să-şi tragă obloanele pe la vitrine căci se gândeau că vor veni lupte. Alţii, care nu auziseră, se plimbau foarte frumos pe Calea Victoriei, căci era vară, era plăcut. Strânşi în Piaţa Palatului, toată lumea, suiţi pe gardurile de la Palat, strigau: Regele, regele! Într-adevăr, după câteva minute, într-un balcon, s-au aprins luminile şi a apărut regele, înconjurat de o serie de aghiotanţi, militari. Câteva zeci de secunde urlete, strigăte, s-a sitins totul; se temea. S-a repetat scena de trei ori, apoi regele nu a mai ieşit, căci era foarte riscant."

Treceţi, batalioane române, Carpaţii Edit

Arestarea mareşalului Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi, plănuită pentru ziua de 26 august 1944, dar înfăptuită la 23 august, a fost făcută în pripă, sub semnul improvizaţiei, dar s-a dovedit a fi absolut necesară. Nu a fost o simplă remaniere de guvern, ci un act mult mai profund. A fost o schimbare a regimului politic, dar şi o schimbare de alianţe. România se alătura coaliţiei Naţiunilor Unite. După arestarea mareşalului Ion Antonescu, regele Mihai I l-a numit pe generalul Gheorghe Mihail în funcţia de şef al Marelui Stat Major şi l-a delegat cu comanda tuturor forţelor armate. În seara zilei de 23 august, la orele 23, Gheorghe Mihail a emis directiva operativă numărul unu, care a fixat conduita armatei în noile circumstanţe politice. În esenţă, forţele armate au primit trei misiuni:

  • retragerea de pe frontul din Moldova, Armatele a treia şi a patra care acţionau în această zonă, urmând a fi dizlocate în sudul ţării;
  • eliminarea prezenţei germane de pe teritoriul ţării aflat la acea dată sub jurisdicţia guvernului român;
  • acoperirea frontierei de sud şi vest şi a liniei de demarcaţiei din Podişul Transilvaniei.

În seara aceleiaşi zile s-a format un nou guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu, din care făceau parte şi liderii Blocului Naţional Democrat, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Aceştia intrau în guvern ca miniştri de stat fără portofoliu. Singurul membru civil care avea atribuţii precise era reprezentantul Partidului Comunist Român, Lucreţiu Pătrăşcanu, care deţinea interimatul la justiţie, având ca principală sarcină eliberarea din închisori şi lagăre a deţinuţilor politici. O mare problemă a guvernului nou format era relaţia cu foştii aliaţi. Regele Mihai I şi Constantin Sănătescu au comunicat reprezentanţilor Reichului schimbările politice survenite. Manfred von Killinger, ministrul german la Bucureşti, a fost informat că: "Dacă armata germană se retrage fără acte de ostilitate, împotriva ei nu se va întreprinde nimic." Oferta regală a părut unora dintre militarii germani aflaţi la legaţia germană, vrednică de luat în seamă şi de acceptat. Dar generalul Gerstenberg, comandantul trupelor germane din zona Capitalei, comunicase deja cu Statul Major al Luftwaffe şi dăduse informaţia potrivit căreia "Lovitura de stat a fost dată de o clică restrânsă şi înficoşată." şi că el este în stare să restabilească imediat ordinea. Asigurările sale, precum şi voinţa lui Hitler de a menţine sub control spaţiul românesc explica ordinul führerului ca "puciul de la Bucureşti" să fie imediat lichidat. În conformitate cu ordinul lui Hitler de a nimici puciul de la Bucureşti, aviaţia germană a bombardat oraşul în dimineaţa zilei de 24 august. Au fost lovite, printre altele, Palatul Regal şi clădirea Teatrului Naţional, monument istoric construit la jumătatea secolului al XIX-lea. Până în dimineaţa zilei de 26 august 1944, au avut loc lupte puternice între trupele române şi cele germane la barierele oraşului, Băneasa şi Rahova, la Şcoala Superioară de Război, care adăpostea sediul misiunii militare germane pentru armata de uscat şi la Prefectura Ilfov. În următoarele două zile, luptele s-au concentrat pentru nimicirea grupării de forţe dispusă la nordul oraşului, obiectiv îndeplinit în ziua de 28 august.

Deşi în istoriografia română şi străină s-a vorbit mereu despre întoarcerea armelor, proclamaţia guvernului român, difuzată în după-amiaza zilei de 24 august, orele 16:30, afirma explicit:

"Guvernul României a informat pe reprezentanţii Germaniei că doreşte să îşi lichideze în bună înţelegere raporturile cu aceasta. Armata română, fiind hotărâtă să se apere, nu ve întreprinde niciun act ostil împotriva vechiului aliat. La această ofertă, Germania a răspuns cu acţiuni agresive, desfăşurate simultan în mai multe puncte ale ţării. Germania s-a pus în stare de război cu România.

"Actul de la 23 August 1944 a fost un act absolut necesar şi care a sevit interesul naţional al României. Dacă ar fi să încercăm istoria aceasta contrafactuală, ce s-ar fi întâmplat dacă nu era actul de la 23 August, este un lucru de domeniul evidenţei că România ar fi fost transformată într-un câmp de bătălie între Armata Roşie şi Wehrmacht, aşa cum avea să se întâmple cu Ungaria şi că, prin urmare, în absenţa actului de la 23 August, pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerile în spaţiul românesc ar fi fost considerabil mai mari."

Desprinderea României de Germania a privat Wehrmachtul de cele două aliniamente strategice de mare însemnătate, Poarta Focşanilor şi Carpaţi. Se deschidea astfel drumul Armatei Roşii spre Balcani şi Europa Centrală. Deşi Armata Regală Română era o armată disciplinată, obişnuită să execute ordinele, mulţi militari şi-au pus următoarele întrebări:

  • Cum se va produce despărţirea de nemţi?
  • Ce vor face sovieticii când ne vom întâlni?
  • Ce va fi cu ţara şi cu noi?

Primii care au primit răspuns la aceste întrebări au fost soldaţii şi ofiţerii Armatelor a Treia şi a Patra Române, aflate pe frontul din Moldova. Din păcate, în primele zile după 23 august, aceştia s-au aflat într-o situaţie extrem de dificilă. Ei se găseau în luptă cu trupele germane, fostul aliat, în timp ce trupele sovietice nu deveniseră noul aliat.

"Odată cu difuzarea proclamaţiei regelui Mihai în seara zilei de 23 august, începând cu orele 22, trupele române de pe front, care luptau împotriva sovieticilor, au trecut prin momente deosebite, întrucât ordinele Marelui Stat Major încă nu sosiseră la marile unităţi, s-a creat o confuzie deosebită în sensul că mulţi militari români au crezut că s-a încheiat pacea, iar după sosirea directivei operative, au luat contact cu comandamentele sovietice, care însă primiseră dispoziţie să trateze drept inamice trupele române şi ca atare, după 23 august 1944, după ce România a trecut alături de Naţiunile Unite, circa 130.000 - 145.000 de militari români au fost luaţi prizonieri de către trupele sovietice şi duşi în lagărele din interiorul Uniunii Sovietice."

Neluând în seamă declaraţiile românilor despre încetarea luptelor, Iosif Vissarionovici Stalin a transmis mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să continuie misiunile stabilite prin directivele Marelui Cartier General al Armatei Sovietice. În realitate, Uniunea Sovietică trata România ca pe un stat inamic, atât timp cât nu se încheiase nicio convenţie de armistiţiu cu acesta. Fără nicio explicaţie, în zilele de 26 - 28 august, comandamentul sovietic a sechestrat flota fluvială şi maritimă, dezarmând echipajele. Până la 29 august, Armata Roşie a continuat înaintarea pe teritoriul României pe direcţia Buzău-Râmnicu Sărat-Bucureşti, iar Armata Română a reuşit să oprească contraofensiva germano-maghiară, care viza ocuparea unor poziţii întărite pe Carpaţi. Hitler a trebuit să admită eşecul de la porţile Focşanilor şi a ordonat retragerea pe aliniamentul Carpaţilor Meridionali. Petrolul din Valea Prahovei era de asemenea un obiectiv apărat cu înverşunare de germani. De aceea, în împrejurimile Ploieştiului s-au dat lupte crâncene.

"După 23 august, nemţii nu au plecat din Ploieşti, nici nu au avut intenţia să plece. S-au organizat puternic, s-au adunat în pădurea Păuleşti, unde era punctul de comandă al Diviziei 5 Artilerie antiaeriană germană, care conducea de fapt toată apărarea antiaeriană a Ploieştiului. S-au adunat aproximativ 5.000 de soldaţi, cu nenumărate vehicule, armament, tunuri uşoare şi chiar câteva tancuri uşoare."

"Mai multe unităţi ale armatei germane, în speţă două baterii de antiaeriană şi o companie de pompieri se concentraseră în apropiere de comuna Scăieni şi se apărau disperaţi împotriva infanteriei române care îi ataca."

"Comandamentul corpului 5 teritorial care se afla la Breaza, condus generalul Vasiliu-Răşcanu - ulterior a devenit ministru al apărării naţionale, a organziat un atac concentrat asupra acestei grupări de forţe pentru ca să cureţe regiunea petrolieră de elementele naziste."

"Românii ne tăiaseră firele telefonice, deci nu mai puteam comunica decât prin radio. Şi, cerând de acum ordine la Cartierul General din Germania, ne-a venit un singur răspuns: «Rezistaţi până la ultima picătură de sânge.»"

"Nemţii au încercat o evadare de acolo. Au format două coloane puternice, cu tunuri de calibru mic în faţă, una se dirija către Vălenii de Munte, ca să treacă în Ardeal, cealaltă pe direcţia Slănic Prahova şi mai departe."

"Scăpând de încercuirea de la Scăieni, am continuat drumul pe şoseaua Ploieşti-Văleni de Munte, dar la intrarea în comuna Libăneşti ni se pregătise o ambuscadă."

"Aceste două coloane au fost interceptate. Una în suburbiile Vălenilor de Munte, cealaltă înainte de a ajunge în Slănic de către aceste formaţiuni de infanterişti cu tunuri şi au fost capturate. Mulţi au murit în autovehicule incendiate. Am reuşit să luăm prizonieri chiar pe comandanţii grupării naziste din pădurea Păuleşti."

"Foarte mulţi soldaţi germani s-au predat pentru că erau sătui de război şi doar un grup relativ mic, de vreo 18 soldaţi am plecat mai spre nord până la Mureş."

La 30 august intrau în Capitală trupele române şi sovietice, în rândul cărora se aflau şi detaşamente ale Diviziei "Tudor Vladimirescu", formate din foşti prizonieri români aflaţi pe teritoriul URSS. Deşi au fost primite ca aliate, trupele sovietice, încălcând în mod brutal drepturile şi libertăţile umane, au trecut la intimidarea populaţiei şi a armatei române. Au avut loc jafuri, violenţe, furturi, devastări, rechiziţii de animale, mijloace de transport şi bunuri materiale. În ciuda numeroaselor proteste oficiale, au fost deportaţi în URSS cetăţeni, soldaţi şi ofiţeri români. Pentru a ocupa întreaga Românie şi a trata pe aceasta de pe poziţii de forţă, guvernul sovietic a tergiversat cât mai mult posibil încheierea armistiţiului cu ţara noastră. Delegaţia română plecată la Moscova, pentru semnarea armistiţiului, era condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu. Acesta venise convins că, în calitate de comunist, va găsi de îndată cheia spre inimile ruşilor şi va deszăvorî uşa pentru un armistiţiu mai blând. Textul convenţiei de armistiţiu a fost semnat în noaptea de 12/13 septembrie 1944 din partea României de către: Lucreţiu Pătrăşcanu, Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbey şi Ghiţă Pop. Din partea coaliţiei Naţiunilor Unite de mareşalul Rodion Malinovski. Era limpede că nu Naţiunile Unite, cum se spunea în proclamaţia de la 23 August, ci Uniunea Sovietică era partenerul de armistiţiu al României.

Convenţia de armistiţiu prevedea printre altele:

  • recunoaşterea anexiunilor sovietice din 28 iunie 1940;
  • plata unor despăgubiri de război;
  • libertatea de mişcare a trupelor sovietice pe teritoriul României;
  • participarea armatei române la război, alături de Coaliţia Naţiunilor Unite până la victoria finală;
  • arestarea şi pedepsirea persoanelor acuzate de crime de război.

O misiune foarte importantă a fost acoperirea frontierei de sud şi vest şi a liniei de demarcaţie româno-maghiară.

"În Podişul Transilvan a acţionat Armata a Patra care iniţial a oprit ofensiva până către 8 septembrie, ofensiva desfăşurată de armata ungară sprijinită de trupele germane pentru ajungerea în trecătorile Carpaţilor Meridionali, iar în Banat a acţionat Armata Unu Română şi acesta a respins până către 18-20 septembrie acţiunile trupelor germane, care, venite din Banat şi din Câmpia Tisei operau către lanţul Carpaţilor Occidentali. Ofensiva finală pentru eliberarea Transilvaniei s-a încadrat în concepţia generală a operaţiei Debreţin, organizate de comandamentul sovietic. De la 7 septembrie 1944, în cele două armate române de pe front au fost subordonate Frontului Doi Ucrainian, ceea ce a limitat considerabil capacitatea de decizie a comandamentelor româneşti."

În lunile septembrie, octombrie 1944, Armata Întâi şi Armata a Patra au acţionat pentru eliberarea nord-vestului teritoriului naţional, aflat sub dominaţie germano-ungară. În acelaşi timp, corpul de vânători de munte, în colaborare cu armata sovietică, din care făcea parte şi Divizia "Tudor Vladimirescu", a acţionat pe direcţia Odorhei - Târgu Mureş lichidând inamicul din sud-estul Transilvaniei.

"Am început războiul la Iernut de Mureş. A fost un contact dur cu inamicul. Nemţii aveau pe dealurile Bogata, Iernut, pe malul din dreapta al Mureşului, erau nişte înălţimit... şi noi ne-am aşezat pe vale, pe panta dealului."

"Porneam la atac, treceam printr-o cultură de porumb, pe urmă o cultură de tutun, pe urmă începea deschis până sus în vârf. Aproape de vârf erau vreo trei văioage, care erau bătute cu foc de mitralieră de nemţi şi aveau o Maschinengewehr, care trăgea 1200-1400 de cartuşe pe minut. Vă închipuiţi ce pânză de foc se făcea acolo. Înainte de a pleca la atac, aveam un sprijin puternic de artilerie, începea să tragă artileria şi pe vârf vedeam că nu mai există nimic, se cutremura pământul sub noi când trăgea artileria. Plecam la atac şi în momentul când ajungeam în vârf începea focul de mitralieră; aveau şi obuziere care le încadrau şi trăgeau acolo unde se retrăgeau oamenii. A fost un masacru."

"În noaptea de 8/9 octombrie, nemţii s-au retras, am intrat pe liniile dintre trupele noastre şi trupele nemţeşti şi era un dezastru să vezi câte cadavre erau acolo şi cât armament."

În timp ce armata română ducea lupte crâncene în Ardeal, reprezentanţii Marii Britanii şi Uniunii Sovietice s-au întâlnit la Moscova pentru delimitarea sferelor de influenţă. La 9 octombrie, Churchill i-a propus lui Stalin o reglementare de ansamblu (Acordul Churchill-Stalin de procentaj) sub forma unor procente care să exprime gradul de interes şi control al celor două părţi în statele Europei de Sud-Est: Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia. România figura în oferta lui Churchill cu 90% în beneficiul Uniunii Sovietice. Astfel, soarta ţării a fost pecetluită pentru câteva decenii. Ştim cu siguranţă că partidele democratice şi suveranul nu au aflat nimic despre acest acord de procentaj. De asemenea, nu ştim dacă Partidul Comunist Român a fost informat în legătură cu această decizie secretă. Oricum, având sprijinul Moscovei, comuniştii acţionau pentru preluarea puterii. Primul pas a fost făcut la 26 septembrie 1944, când s-a înfiinţat Frontul Naţional Democrat. Acesta urmărea instaurarea unui regim de "reală democraţie parlamentară". În platforma-program erau prevăzute:

  • reforma agrară,
  • votul universal,
  • organizarea sindicală.

În perioada 9-25 octombrie, pe frontul românesc au avut loc acţiuni decisive pentru eliberarea nord-vestului ţării. Acestea au făcut parte din operaţia strategică Debreţin, organizată de comandamentul sovietic. La 9 octombrie, Armata a Patra a început ofensiva pe direcţia Luduş-Bonţida-Jibou-Carei, cu misiunea de a nimici forţele principale ale Armatei a Doua Ungare şi Armatei a Opta Germane.

La 11 octombrie 1944, trupele române intrau în Cluj. Depăşind poarta Someşului, Armata a Patra Română a ieşit în zona de câmpie. Ultima etapă a constat în acţiunile pentru eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare.

"Imediat după actul de la 23 august 1944, s-au format acele "Batalioane Iuliu Maniu" din iniţiativa lui Gavril Olteanu, Dumitru Şteanţă şi Nicolae Paleacu. Erau tineri, naţional-ţărănişti, cu iniţiativă, erau un fel de corpuri de voluntari care îşi ofereau serviciile pentru a sprijini spatele armatei române. Într-adevăr, armata română înaintând pe frontul din Ardeal, în spate rămâneau fie răniţi, fie iscoade, agenţi ai serviciilor germane sau ai armatei maghiare, unii dintre ei chiar s-au dedat la acţiuni contra populaţiei româneşti şi, pentru a proteja populaţia românească, aceste batalioane "Iuliu Maniu" urmau să meargă şi să cureţe terenul. Numai că din documentele păstrate rezultă că, din prea mult exces de zel, au făcut unele crime chiar şi din răzbunare, au plătit cu crime crimele făcute de militarii maghiari, fapt pentru care sovieticii s-au sesizat, au intervenit pe lângă Marele Stat Major al Armatei Române şi în 12 martie, deci după instaurarea guvernului Petru Groza, s-a elaborat un ordin de desfiinţare a acestor batalioane, dar şi tragerea la răspundere a celor care făcuseră crime."

În noaptea de 24/25 octombrie, oraşul Carei a fost cucerit de ostaşii Diviziei a Noua "Mărăşeşti", care au depăşit în dimineaţa zilei de 25 octombrie frontiera româno-ungară. Eliberarea celor două localităţi a însemnat anularea de facto a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, impus României de către Germania şi Italia.

Totul pentru front, totul pentru victorie Edit

După reuşita Debarcării din Normandia, una dintre cele mai răsunătoare victorii de pe Frontul de Vest a fost recucerirea Parisului. În noaptea de 24 august 1944, trupele generalului Leclerc intrau în "Oraşul luminilor".

Hitler a ordonat regruparea forţelor de pe Rin pe aliniamentul fortificaţiei liniilor Siegfried. Comandamentul aliat a hotărât străpungerea fortificaţiei pentru a elibera Belgia, Olanda şi Luxemburg. La 16 septembrie, generalul Eisenhower a preluat comanda tuturor forţelor aliate de pe Frontul de Vest. Folosind un număra mare de blindate, aliaţii au eliberat oraşul Rouen, apoi au forţat râul Marna ajungând la 30 august la Verdun.

În zona frontierei olando-belgiene, comandamentul german a grupat Armata a XV-a şi Armata Întâi de paraşutişti, urmând să oprească ofensiva în direcţia Anvers. În cursul lunii octombrie, au avut loc lupte crâncene, atât în oraş, cât şi pe ţărmul maritim. Confruntările s-au încheiat spre sfârşitul lunii noiembrie cu pierderi catastrofale pentru trupele germane. Linia frontului era în continuă mişcare în favoarea Aliaţilor şi pe frontul pentru ocuparea Alsaciei.

În Bucureşti, viaţa cotidiană părea că intrase pe făgaşul ei normal. Copiii mergeau la grădiniţe, pe străzi erau din nou florărese, în piaţă se găsau din belşug produsele toamnei, în fabrici se lucra conform devizei «Totul pentru front, totul pentru victorie!», iar la Cercul Militar aveau loc baluri şi serate muzicale.

Frontul de Est, pe direcţia strategică a Dunării Mijlocii, Armatele a Întâia şi a Patra au continuat lupta şi după 25 octombrie 1944 alături de sovietici pentru eliberarea Ungariei.

"Conform Convenţiei de Armistiţiu, încheiată de România în noaptea de 12/13 septembrie 1944 la Moscova, România trebuia să lupte cu cel puţin 12 divizii pentru înfrângerea Germaniei naziste. Aceasta a fost baza juridică care a permis trupelor române să treacă pe teritoriul ungar. Luptele pe teritoriul ungar s-au desfăşurat de la sfârşitul lunii septembrie 1944 până la 15 ianuarie 1945, iar trupele române au acţionat în zone foarte importante. O primă zonă a fost Debreţinul, care a fost cucerit de Diviziile 2 şi 3 Munte şi de Divizia "Tudor Vladimirescu", care, în urma faptelor de arme săvârşite pentru cucerirea acestui oraş, a primit cognomenul de «Debreţin»."

Pe cursul mijlociu al Tisei, cele patru divizii române au înlocuit într-o primă fază mari unităţi sovietice, apoi au participat la respingerea contraloviturii inamicului pe direcţia Szolnok. În aceste lupte, Divizia IV Infanterie, comandată de generalul Platon Chirnoagă a fost încercuită în zona Szolnok, suferind pierderi foarte grele.

"Nemţii erau luptători desăvârşiţi, luptau extraordinar şi noi pe asta aveam o teamă când aveam în faţă trupele germane. Erau foarte buni luptători. După ce am trecut în special Tisa, a început duritatea războiului. Tisa avea nişte diguri pe o parte şi pe alta, mari şi late, că puteai să mergi cu maşina pe ele şi s-au apărat extraordinar, s-au făcut mari sacrificii ca să se treacă Tisa. După trecerea Tisei, din nou am dat lupte cu nemţii şi a început un război foarte dur. În primul rând deja venise octombrie, vremea ploioasă. Erau trupele germane care în disperare luptau şi luptau bine. Mergeam foarte mult pe jos, obosiţi, era un efort deosebit pe care îl făceam noi."

"Armata a IV-a Română, după ce a eliberat ultimele localităţi din vestul ţării, a trecut în partea de nord-vest a Ungariei, a luptat pe Tisa mijlocie şi apoi şi-a direcţionat acţiunile în Munţii Bük, Hegyalja şi Mátra."

În acest timp, în ţară, pe frontul politic, situaţia era destul de tensionată. Partidul Comunist Român dorea preluarea puterii. Demisia lui Constantin Titel-Petrescu, preşedintele Partidului Social-Democrat, şi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, au generat o criză guvernamentală. Aceasta a fost soluţionată abia la începutul lunii noiembrie prin constituirea unui nou cabinet, prezidat tot de generalul Sănătescu. La scurt timp după formarea celui de-al doilea guvern Sănătescu, a venit în România adjunctul ministrului de externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vîşinski, care a ordonat expulzarea administraţiei române din Transilvania sub pretextul asigurării securităţii în zona din spatele frontului. În realitate, Cremlinul voia să dispună de un mijloc de presiune asupra României. Existenţa celui de-al doilea cabinet Sănătescu s-a dovedit efemeră. Situaţia din ţară era perfect redată de primul ministru:

"Comuniştii îşi urmează planul dictat de la Moscova şi scot masele de lucrători la manifestaţii. Miniştrii comunişti din guvern nici nu se interesează de treburile departamentelor lor, fiind ocupaţi cu discururile incendiare ce trebuie să le ţină la aceste întruniri. Sufletul Partidului Comunist Român este Ana Pauker, sosită din Rusia Manifestările produc dezordine şi scăderea producţiei. Comuniştii nu vor să înţeleagă că toate acestea nu scot ţara din greutăţile prin care trece."

Divergenţele din guvern şi manifestările de nemulţumire din stradă au dus la demiterea guvernului Sănătescu. La 6 decembrie 1944 s-a constituit un nou guvern, condus de generalul Nicolae Rădescu. Guvernul Rădescu era caracterizat de comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu drept un "reacţionar, un prost şi un energic". Rădescu şi-a desfăşurat activitatea în condiţii foarte grele. În provincie, primăriile şi prefecturile erau ocupate cu forţa de comunişti, funcţionarii publici fiind înlocuiţi cu oameni nepregătiţi pentru aceste funcţii. Frontul Naţional Democrat organiza mitinguri şi manifestaţii de stradă în care partidele istorice erau acuzate de toate greutăţile din ţară.

După finalizarea acţiunilor din partea de est a Ungariei, trupele române s-au angajat în Operaţiunea Budapesta, al cărei principal obiectiv era cucerirea capitalei ungare.

"Un rol foarte important l-a jucat Corpul VII Armată Român, comandat de generalul Nicolae Şova, care a luptat pe direcţiile de acces către Budapesta şi în interiorul Budapestei."

În Budapesta, diviziile române au luptat în cartierele de est ale oraşului, fiind cucerite o serie de obiective importante: Fabrica de pâine, Hipodromul, Poşta Centrală, Gara de Est, Cimitirul Kerepesi, Cazarma "Franz Joseph" şi Teatrul Mare. Odată cu intrarea trupelor române în oraş, generalul Nicolae Şova, comandantul Corpului VII Armată, a dat următorul ordin de zi:

"Cu trupele Corpul VII să se bată cu îndârjire pentru a învinge, dar pretind în acelaşi timp să se poarte leal, cu demnitate şi omenie pentru a nu micşora prin nimic măreţia victoriei dobândite."

"Din păcate, la 15 ianuarie, atunci când mai erau circa 2 km până la Dunăre, în centrul Budapestei, pe baza ordinului comandamentului sovietic, Corpul VII Armată Română a fost transferat în Cehoslovacia şi împreună cu Corpul IV Armată Română a reconstituit comandamentul Armatei I Române."

Vestea a fost primită cu amărăciune de ostaşii români deoarece nu au fost lăsaţi să participe până la sfârşit la o victorie de mare răsunet internaţional.

"Începând cu 20 octombrie 1944, Marele Stat Major al Armatei Române, la sugestia Comandamentului Sovietic, personal a mareşalului Rodion Malinovski, a comandantului Grupului II Ucrainian, a elaborat un document extrem de interesant referitor la colaborarea dintre serviciile de informaţii ale armatei române şi structurile specializate similare sovietice. A început această colaborare foarte fructuos, în special pentru zona frontului, sovieticii au fost mulţumiţi, s-a organizat şi un birou, Biroul L, care ţinea permanent în contact ofiţeri români şi ofiţeri sovietici. Sovieticii au mers şi mai departe şi la începutul lui noiembrie au venit cu o propunere privind organizarea unui centru mixt de instrucţie a unor agenţi români pentru a fi pregătiţi de instructori sovietici. Sovieticii puneau la dispoziţie şi întregul material logistic, de asemenea avioanele şi aparatele de radiotransmisie. Centru Arad a început să funcţioneze pe 7 noiembrie şi la 30 noiembrie 1944, primele două grupuri de agenţi români, care urmau să fie paraşutate erau deja gata. Dar comandamentul sovietic a anulat orice misiune. Au fost discuţii, Marelui Stat Major al Armatei Române i s-a explicat din partea sovieticilor că armatele româno-sovietice au înaintat rapid şi nu mai erau necesare informaţii din spatele frontului inamic. În realitate, cum rezultă şi din alte documente, sovieticii au vrut să testeze în primul rând capacitatea informativă a românilor şi în al doilea rând dacă agenţii români mai au legături cu guvernul de la Viena."

Liderul ţărănist, Iuliu Maniu, încerca să afle care erau deciziile Marilor Puteri în legătură cu România. Conform raportului transmis la 9 decembrie 1944 de reprezentantul politic al Statelor Unite la Bucureşti, Iuliu Maniu, într-o conversaţie cu acesta, i-a cerut să spună dacă America şi Marea Britanie doresc ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice.

"Din păcate, la 15 ianuarie, atunci când mai erau circa 2 km până la Dunăre, în centrul Budapestei, pe baza ordinului comandamentului sovietic, Corpul VII Armată Română a fost transferat în Cehoslovacia şi împreună cu Corpul IV Armată Română a reconstituit comandamentul Armatei I Române."

Vestea a fost primită cu amărăciune de ostaşii români deoarece nu au fost lăsaţi să participe până la sfârşit la o victorie de mare răsunet internaţional.

"Dacă este aşa, vă rog să îmi daţi un sfat în consecinţă, căci aceasta se poate aranja uşor şi chiar astăzi, aşa târziu cum este, pot arnja lucrurile în avantajul României şi e mai bine decât să o facă comuniştii."

Răspunsul nu a fost cel aşteptat de liderul ţărănist. Raportul continua cu mărturisirea:

"Cât de greu mi-a fost să mint un asemenea om!"

Un moment important în evoluţia politică a lumii a fost Conferinţa de la Ialta, organizată de Aliaţi în perioada 4-11 februarie 1945. La Conferinţă au luat parte Roosevelt, Stalin şi Churchill, fiind însoţiţi de miniştrii de externe şi consilieri militari. Problemele dezbătute au avut atât un caracter strategico-militar, cât şi unul politic. S-a pus problema viitorului Germaniei învinse, care urma să fie împărţită, a foştilor ei aliaţi, în special a Poloniei, precum şi modul în care vor fi plătite depăgubirile de război. Uniunea Sovietică a fost de acord să înceapă acţiunile împotriva Japoniei după înfrângerea Germaniei. La Yalta s-a pus în discuţie înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi formarea unui Consiliu de Securitate.

La 24 februarie 1945, conform unor scenarii elaborate de Partidul Comunist Român, au avut loc în Piaţa Palatului Regal manifestaţii pro-comuniste. Generalul Rădescu, având exemplul Greciei, care înăbuşise astfel de manifestaţii, a acţionat în consecinţă. Sub pretext că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi, Vîşinski a venit la Bucureşti pe 27 februarie şi a cerut imediat înlocuirea generalului. Asupra suveranului Vîşinski a exercitat presiuni şi ameninţări, depăşind cele mai elementare reguli diplomatice. Cu prilejul unei audienţe la afirmaţia regelui că la Ialta s-a decis ca popoarele din sud-estul Europei să-şi decidă singure soarta, Vîşinski a ripostat brutal lui Mihai declarând în mod cinic: "Ialta sunt eu."

În Capitală au fost aduse tancuri, avioane de vânătoare sovietice survolau la joasă altitudine, batalionul de gardă a fost dezarmat. În aceste condiţii Suveranul a fost obligat să accepte la 1 martie 1945 demisia generalului Rădescu şi formarea unui nou guvern. Regele Mihai I i-a propus prinţului Barbu Ştirbey formarea noului cabinet, dar această propunere nu a fost acceptată. Vîşinski l-a ameninţat pe Suveran că, dacă nu-l va numi pe Petru Groza prim-ministru, România urma să fie lichidată ca stat independent. Brutalitatea cu care Stalin a acţionat în impunerea guvernului Petru Groza rămâne pănă astăzi neexplicată.

"Acţiunea brutală a lui Vîşinski, evident comandată de Stalin, a risipit atmosfera de euforie cu care se încheiase Conferinţa de la Ialta din 4-11 februarie 1945. Atunci cei trei mari se despărţiseră în Crimeea convinşi că înţelegerea între ei este perfectă pentru aşezarea bazelor lumii postbelice. Or violenţa cu care Uniunea Sovietică a impus guvernul Groza în România a arătat că Stalin nu era partenerul la care se aşteptau Churchill şi Roosevelt atunci când s-au separat la Ialta. Întrebarea este de ce a procedat Stalin în acest fel în 1945. Aici exprim un punct de vedere personal, întrucât noi nu dispunem de toate documentele sovietice în măsură să ne explice această conduită, eu cred că este vorba de o acţiune simetrică făcută însă evident în maniera dură a sovieticilor, întemeiată pe Acordul de procentaj dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944. Oricine cunoaşte acest acord, ştie că influenţa sovietică în România fusese fixată la 90%, în raport cu cea anglo-americană, în timp ce influenţa anglo-americană în Grecia era de 90% faţă de 10% a Uniunii Sovietice. Oricum, în urma vizitei pe care o făcuse la Atena la 25-28 decembrie 1944, Churchill blocase accesul comuniştilor la putere, prin urmare valorificase cele 90 de procente, era firesc ca la scurt timp Stalin să dorească să-şi valorifice cele 90 de procente pe care le avea în România şi această valorificare s-a făcut prin trimiterea lui Vîşinski la Bucureşti la 27 februarie 1945 şi impunerea guvernului Groza controlat de comunişti la 6 martie acelaşi an."

Guvernul impus de Vîşinski regelui se autointitula cu o formulă înşelătoare: "de largă concentrare democratică". În realitate, acesta era întruchiparea unei coaliţii fictive, întrucât, sub conducerea comuniştilor, cabinetul nu cuprindea decât partide şi organizaţii aliate ale Partidului Comunist Român sau cripto-comuniste, precum şi tovarăşi de drum ai comuniştilor, între care cel mai important era Gheorghe Tătărăscu.

Între 18 decembrie 1944 şi 12 mai 1945, armata română a purtat lupte pe teritoriul Cehoslovaciei. În cele 146 de zile, acţiunile au avut un caracter deosebit de dârz datorită timpului extrem de nefavorabil şi terenului muntos. Pe frontul din Cehoslovacia, armata română a anagajat două comandamente de armată, a I-a şi a IV-a, patru comandamente de corp de armată şi 16 divizii. Trupele române au participat la zece operaţiuni importante şi au înaintat peste 400 de km în teritoriul Cehoslovaciei, de la frontiera Ungaro-Cehoslovacă până la circa 80 km est de Praga. În cadrul operaţiunilor au fost străbătute masive muntoase importante, s-au forţat patru cursuri de apă.

"Pe timpul luptelor din Cehoslovacia, trupele române s-au confruntat din nou cu o situaţie materială nesatisfăcătoare. Au contribuit la această stare de lucruri mai mulţi factori. În primul rând, noi luptam sub comandament sovietic, eram subordonaţi operativ Frontului II Ucrainian şi atunci în aprovizionarea trupelor române, trupele sovietice aveau prioritate, în al doilea rând România însăşi nu avea resursele suficiente pentru aprovizionarea frontului având în vedere faptul că am început să plătim datoriile de război şi în al treile rând disputele politice interne manifestate în toamna anului 1944 şi în primăvara anului 1945 au împiedicat într-o oarecare măsură aprovizionarea coerentă şi normală a frontului."

Acţiunile de luptă din Cehoslovacia s-au desfăşurat în mai multe etape. În prima etapă, cuprinsă între ultima decadă a lunii decembrie 1944 - prima decadă a lunii ianuarie 1945, trupele române au luptat în zona frontierei dintre cele două ţări, Ungaria şi Cehoslovacia. În etapa a doua, 12 ianuarie - 25 martie 1945, Armata a IV-a a acţionat la aripa dreaptă a Frontului II Ucrainian, eliberând Banská Bystrica şi Rožňava.

"La Rožňava am avut lupte crâncene cu nemţii, unde am pierdut foarte mulţi oameni. La această bătălie, pe viaţă şi pe moarte, pentru că eram presaţi şi de vremea care era rece, ploua, era pe cotă unde erau instalaţi nemţii şi unde era un pămând lipicios, lutos. Nu mai ţineai cont de nimic, ori câştigai, ori mureai."

Încă de la început, cabinetul Groza s-a lansat într-o activitate febrilă, menită să atenueze şocul provocat în opinia publică de schimbarea de guvern, care era de fapt o schimbare de regim. Evident că atunci puţini şi-au dat seama că la 6 martie 1945 a început o nouă perioadă în istoria României, perioadă care avea să dureze 45 de ani. Cea mai mare parte a opiniei publice considera că noua formulă va fi la fel de efemeră ca celelalte pentru că "Occidentul nu ne lasă". Reprezentantul Statelor Unite în Comisia Aliată pentru Control remarca:

"Actualul guvern român este un guvern minoritar, impus naţiunii prin presiuni sovietice directe. Acest guvern este dominat de Partidul Comunist Român, care reprezintă probabil mai puţin de 10% din populaţia românească. Marea majoritate a poporului român este profund naţionalistă şi se opune cu energie sistemului comunist sub orice formă."

Pentru a dezarma această ostilitate, de care guvernanţii erau conştienţi, primul pas a fost reinstaurarea administraţiei române în nord-estul Transilvaniei. Aceasta a fost prezentată opiniei publice ca un gest generos din partea Uniunii Sovietice făcut numai pentru că la Bucureşti se afla un guvern ce se bucura de încrederea lui Stalin. La festivităţile de la Cluj, organizate cu acest prilej, alături de regele Mihai şi de membrii guvernului, a fost invitat şi Vîşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic. Oricât de mare era bucuria şi satisfacţia opiniei publice de a vedea Transilvania de Nord reintegrată administrativ statului român, aceasta nu putea trece cu vederea că actul acesta apărea ca un dar al Moscovei făcut instrumentelor sale de la Bucureşti. Faptul că la festivităţi au lipsit reprezentanţii Marii Britanii şi Statelor Unite dovedea că situaţia noii formaţiuni guvernamentale nu era - sau se spera a nu fi - aşa de sigură cum o prezentase Vîşinski la Cluj: "un guvern de lungă durată, de mare putere de muncă, de îndrăzneţe încercări, de mari fapte eroice, de mare glorie".

România la porţile infernului Edit

Ziua de 9 mai a trecut repede şi, odată cu ea, s-a risipit şi euforia victoriei. Europa avea răni grave ce trebuiau analizate, tratate şi vindecate şi de aceea în perioada 17 iulie - 2 august 1945, Churchill, Truman şi Stalin s-au întâlnit la Potsdam pentru a stabili un punct de vedere comun în principalele probleme legate de organizarea postbelică a Europei.

La Bucureşti aveau loc manifestaţii de stradă şi mitinguri organizate de comunişti, la care partidele istorice erau atacate fără menajamente. Pe de altă parte, sovieticii căutau să îl sensibilizeze pe Suveran trimiţându-l la Bucureşti pe marele general Tolbuhin pentru a-i înmâna regelui Mihai Ordinul "Victoria". Ceremonialul s-a desfăşurat la Palatul Regal, în dimineaţa zilei de 19 iulie 1945, apoi a fost urmat de banchetul, la care regele avea să noteze:

"Ruşii au organizat o ceremonie imensă în onoarea mea. Ei reuniseră întregul lor stat major, zeci de ofiţeri ruşi, cărora li se alăturaseră cei din armata română. A trebuit să suport un şir nesfârşit de discursuri, apoi un imens banchet. A trebuit după aceea să mă duc la aeroport pentru a primi darurile lui Stalin: două avioane."

Având sprijin nemijlocit din partea Moscovei, guvernul "democrat" al lui Groza a suprimat libertatea presei, interzicând ziarele de opoziţie, a impus Legea epurării aparatului de stat, a creat tribunalele populare şi a organizat lagăre de deţinuţi politici.

La Conferinţa de la Potsdam s-a discutat şi situaţia României. Noul preşedinte al SUA, Harry Truman, secondat de primul-ministru britanic, contestau legitimitatea guvernului Petru Groza şi acţiunile acestuia. Încurajat de semnalele ce veneau din partea Statelor Unite, regele Mihai a încercat să înlăture guvernul, cerându-i la 20 august primului-ministru să demisioneze pentru a face loc unui cabinet care, bucurându-se de recunoştinţa celor trei mari puteri, să permită deblocarea negocierilor privind tratatul de pace. Sprijinit de Moscova, Groza refuza să dea curs cererii regale. Suveranul a hotărât să rupă relaţiile cu guvernul şi a refuzat să mai semneze decretele prezentate de miniştri. După o conferinţă de presă, ţinută la Palatul Elisabeta, prin care îşi anunţa hotărârea, Suveranul se retrage la Sinaia, refuzând să mai aibă vreun contact cu miniştrii din guvernul Groza.

La 22 august 1945, soseşte în Bucureşti ambasadorul Kavtaradze, se instalează comforabil la ambasada din Şoseaua Kisseleff şi participă a doua zi, cu entuziasm la sărbătoarea primului 23 August "liber". Aflat în plină grevă regală, Suveranul nu a participat la sărbătoarea armatei române. Petru Groza, în numele Suveranului, a înmânat ordine şi distincţii unor ofiţeri superiori sovietici aflaţi în România cu acest prilej. În România, impasul politic era total. Aliaţii occidentali erau departe de a fi de acord asupra conduitei de urmat în criza constituţională din România. Dându-şi seama că mersese mult mai departe decât o cereau interesele sale, guvernul american a căutat să salveze aparenţele pentru a ieşi cu prestigiul intact. În plină grevă regală, Marea Britanie a propus la 17 septembrie 1945 o clauză care să prevadă că URSS putea să menţină trupe pe teritoriul ţării noastre şi după semnarea tratatului de pace pentru asigurarea securităţii căilor de comunicaţie cu trupele de ocupaţie din Austria. Guvernul britanic oferise astfel partenerului sovietic acoperirea legală pentru a menţine sub ocupaţie România şi după ce pacea va fi încheiată. Acordul de procentaj se dovedea încă o dată a nu fi un simplu aranjament.

La Moscova, guvernul doctorului Petru Groza a fost informat despre deciziile luate, iar la întoarcerea în ţară acesta anunţat "cât de mărinimoasă era marea prietenă de la răsărit". Prizonierii români, aflaţi în lagărele sovietice, urmau a fi repatriaţi. În portul Constanţa, în luna octombrie, debarcau primii prizonieri români. Cât de puţini se întorceau acasă şi cât de mulţi rămăseseră în Gulag-urile sovietice!

La 7 noiembrie 1945 s-a sârbătorit la Bucureşti cu mare fast a XXVIII-a aniversare a Uniunii Sovietice. Ministrul de Interne, Teohari Georgescu, ţine discursuri înflăcărate, festivităţile militare se desfăşoară cu mare pompă, iar în Sala Prieteniei Româno-Sovietice ARLUS se dansează cazacioc. A doua zi, 8 noiembrie, de ziua regelui, la Patriarhie se ţin slujbe, iar în faţa Palatului Regal peste 150.000 de persoane, majoritate tineri, îl aclamă pe regele Mihai şi condamnă guvernul Groza şi ocupaţia sovietică. Grupuri de provocatori s-au amestecat printre manifestanţi, incidentele sângeroase puse la cale de comunişti au fost atribuite partidelor democratice. Presa comunistă s-a dezlănţuit etichetându-i pe tinerii manifestanţi drept "fascişti, asasini, reacţionari". Se cerea dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal, dar şi arestarea lui Iuliu Maniu şi a lui Ion I.C. Brătianu. Evenimentele din România au fost dezbătute de miniştrii de externe ai celor trei mai puteri la Moscova. Soluţia trebuia să dea câştig real pentru URSS şi salvarea aparenţelor pentru Statele Unite şi Marea Britanie. Prin urmare, guvernul Groza urma să dobândească reprezentativitate prin includerea a câte unui reprezentant din partidele PNT şi PNL, ca miniştri fără portofoliu, fiind însă excluşi de la intrarea în guvern: Iuliu Maniu, Ion I.C. Brătianu şi doctorul Nicolae Lupu. Lărgirea guvernului Groza nu însemna decât aparenta revenire la coaliţia autentică. În fapt, cei doi reprezentanţi ai partidelor democratice erau doar simpli figuranţi.

La 1 ianuarie 1946, a avut loc la Bucureşti vizita unei delegaţii mixte, formată din Andrei Vîşinski (din Uniunea Sovietică), W. Averell Harriman (SUA) şi Archibald Clark Kerr (Regatul Unit), care a comunicat Suveranului deciziile miniştrilor de externe ai marilor puteri.

La 6 ianuarie 1946, prin decret regal, au fost numiţi în guvernul Groza Mihail Romniceanu (PNL) şi Emil Hațieganu (PNT). Criza politică din România a fost depăşită, greva regală a încetat. Regele Mihai a reluat colaborarea cu guvernul la 5 februarie 1946. Acesta îşi asuma obligativitatea de a organiza alegeri libere şi democratice în cât mai scurt timp. Având recunoaştere internaţională şi sprijin nemijlocit din partea Moscovei, guvernul Petru Groza s-a lansat foarte curând într-o campanie împotriva opoziţiei. La 10 mai 1946 se inaugura Monumentul Ostaşului Sovietic. Alături de ambasadorul sovietic la Bucureşti, se afla la ceremonie mareşalul Tolbuhin şi regele Mihai.

În această perioadă era în plină desfăşurare "procesul criminalilor de război şi a marilor trădători de ţară". În boxa acuzaţilor erau aduşi mareşalul Ion Antonescu şi principalii săi colaboratori. Procesele politice din anii 1946, 1947 au constituit o nouă etapă a prigoanei comuniste. Se urmărea denigrarea definitivă şi exterminarea fizică a tuturor adversarilor politici. Până şi seceta ce lovise România era pusă de propaganda comunistă tot pe seama partidelor democratice.

În luna iulie a fost desfiinţat Senatul, considerat un organ reacţionar şi s-a publicat noua lege electorală. Partidele satelite comuniştilor au format Blocul Partidelor Democrate ce reunea: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Partidul Național Liberal-Tătărescu, Frontul Plugarilor şi altele.

"Am putea considera, dintr-un anumit punct de vedere, vara anului 1946 ca început al Războiului Rece. Uniunea Sovietică a cerut Turciei ca să accepte garantarea securităţii Strâmtorilor, prin organizarea unei apărări militare în comun a Strâmtorilor de către Uniunea Sovietică şi Turcia. Această cerere a guvernului sovietic implica aşadar o prezenţă militară în zona Strâmtorilor şi era evident că această cerere preluda o pătrundere a Uniunii Sovietice în bazinul Oriental al Mediteranei. Statele Unite au fost hotărâte să riposteze prin forţă. Aşadar e prima dată când, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite iau în considerare folosirea forţei împotriva Uniunii Sovietice deci Statele Unite au fost hotărâte să facă război cu Uniunea Sovietică dacă nu îşi retrage această cerere. Americanii au şi trimis un port-avion în Mediterana Orientală tocmai pentru a transmite un semnal Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte fermitatea lor. În faţa acestei atitudini de forţă a Washingtonului, Stalin a bătut în retragere şi a abandonat această cerere, dar rămâne faptul că atunci, în 1946, a existat pentru prima dată la Washington intenţia de a declanşa un război împotriva URSS."

Partidul Comunist a organizat mari mitinguri populare, în care Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, a expus principiile, profund democratice, ale noi legi şi a combătut cu vehemenţă campania de denigrări. Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist Român, era ferm convins că Blocul Partidelor Democratice va câştiga alegerile.

"Gavril Olteanu, conducătorul haiducilor lui Avram Iancu, Divizia "Sumanelor Negre", în august 1945 trimisese pe Dumitru Şteanţă să trateze cu Iuliu Maniu, care l-a evitat şi l-a trimis la Nicolae Penescu, care i-a promis bani şi sprijin. O lună mai târziu, acelaşi sol îl contactează şi pe Constantin Bebe Brătianu, care era conducătorul PNL. Astfel de contacte avea darul de a-i compromite pe aceşti lideri şi cercetările au fost publicate, ceea ce înseamnă că înainte de alegerile din noiembrie 1946, prin astfel de maşinaţiuni, cei doi lideri urmau să fie compromişi, în sensul că se implicaseră în sprijinirea unor acţiuni contra sovieticilor deci contra aliaţilor."

Dacă privim imaginile de arhivă, constatăm că alegerile din 19 noiembrie 1946 au decurs normal. Cetăţenii au venit în număr mare la vot, au votat în faţa aparatelor de filmat primul-ministru dr. Petru Groza şi vice-prim-ministrul Gheorghe Tătărăscu, apoi, tot în faţa camerelor s-a început şi numărătoarea voturilor. Totul era făcut la vedere, maşinile numărau şi socoteau voturile, dar a intrat în acţiune ministrul de externe Teohari Georgescu care avea drept sarcină să anunţe rezultatul alegerilor. La 19 noiembrie 1946 s-a confirmat sintagma: "Nu contează cine şi cum votează, ci cine numără voturile." Comuniştii, având girul Moscovei, au recurs la fals anunţând victoria Blocului Naţional Democrat. În urma acestei fraude, Blocul Naţional Democrat a obţinut 366 de mandate din totalul de 414.

"Cu o astfel de prezenţă politică, populaţia a început să se lămurească şi panica a început să apară în rândul celor care înţelegeau evoluţia spre care mergem şi au început să fugă. Cei care au fugit atunci, au făcut-o în condiţii relati bune şi au prins "ultimul tren". Însă erau oameni ca Nicolae Polizu-Micşuneşti care susţineau că "Nu plecaţi, nu vă grăbiţi, americanii vor rezolva problema, uite am citit în nu ştiu ce publicaţie un articol mare care ne susţine." Bineînţeles că până la urmă omul a murit în puşcărie pentru că lucrurile nu au evoluat conform speranţelor pe care unii naivi le mai aveau. În 1946 am trăit această mutaţie dramatică a marii mulţimi, a populaţiei româneşti care a intrat conştient în era comunistă care avea să dureze peste 40 de ani."

Deşi a fost sfătuit să nu accepte deschiderea lucrărilor Adunării Deputaţilor, regele a acceptat şi a rostit la 1 decembrie discursul inaugural:

"Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor poporului, întruniţi astăzi după îndelungata întrerupere a vieţii parlamentare."

Adepţi ai formei republicane de guvernământ, comuniştii au acţionat în permanenţă la izolarea monarhiei şi a slăbirii autorităţii sale. A înţeles regele Mihai acest proces? Iată ce scria în jurnalul său:

"Propria-mi neputinţă mă revoltă, populaţia este pusă la respect. Jandarmii, ca şi armata au căzut în mâinile comuniştilor. Pe cine m-aş fi putut sprijini pentru o acţiune de rezistenţă? În aceste condiţii mai merita oare să rămân în România un erou, un suzeran al păcii?"

O problemă împortantă a guvernului Groza era participarea la Conferinţa de pace de la Paris. În capitala franceză, delegaţia română era condusă de Gheorghe Tătărăscu, flancată însă de comunişti. Guvernul Groza, care se ştia nepopular, nu putea face nicio concesie teritorială Ungariei, dar nu s-a dovedit la fel de intransigent şi hotărât când s-au pus în discuţie despăgubirile de război şi cobeligeranţa. Activitatea delegaţiei române s-a desfăşurat în limitele îngăduite de sovietici, aceştia comunicându-i lui Maurer că nu pot discuta nicio problemă a relaţiilor român-sovietice în cadrul conferinţei. Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947 la Paris, încheia capitolul dureros al participării României la cel de-al Doilea Război Mondial.

Anul 1947 avea să aducă decizii şi evenimente importante pe plan internaţional şi intern. Statele Unite au lansat Planul Marshall, plan care era destinat să pună la dispoziţia europenilor, atât celor din vest, cât şi celor din est, mijloacele materiale pentru redresarea economiei.

"Confruntarea est-vest a început în anul 1947, în momentul în care Stalin a crezut că prin Planul Marshall americanii urmăreau în primul rând să priveze Uniunea Sovietică de sfera de influenţă pe care şi-o crease la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi pe care o percepea ca pe un glacis strategic la frontiera sa vestică. Or această percepţie a lui Stalin a declanşat o reacţie a Moscovei care s-a materializat prin două orientări fundamentale. Prima şi-a găsit expresia în crearea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominformul, care este deci o continuare a Comintern, "autodizolvat" în 1943, dar care continuase să existe în cadrul unor structuri secrete, prin urmare nu a existat o ruptură între Comintern şi Cominform, au existat aceste structuri "cripto-cominterniste") şi în septembrie 1947, în urma consfătuirii secrete de la Szklarska Poręba (Polonia), s-a constituit Biroul Informativ al Partidelor Comuniste, care a devenit un centru prin care Moscova dirija mişcarea comunistă internaţională. A doua orientare fundamentală a fost aceea a impunerii modelului sovietic de socialism ţărilor satelite din Europa de Est."

În România, ritmul comunizării s-a accentuat prin întărirea controlului statului asupra întreprinderilor industriale, prin introducerea cotelor obligatorii de produse agricole şi prin reforma monetară. Pe plan politic, în urma unei acţiuni provocatoare, bine organzate, au căzut victime liderii Partidului Naţional-Ţărănesc. Un agent a propus conducerii Partidului Naţional Ţărănesc să ducă în străinătate, pe calea aerului, un grup de fruntaşi ai partidului. Iuliu Maniu a fost de acord. Grupul a fost arestat la Tămădău, ceea ce a permis guvernului să dizolve la 30 iulie Partidul Naţional Ţărănesc şi, în urma unui proces, să îi condamne pe conducătorii naţional-ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu, la ani grei de închisoare. Dispărea astfel principalul partid politic ataşat democraţiei şi prin urmare adversar al totalitarismului comunist. Condamnarea liderilor Partidului Naţional-Ţărănesc a fost urmată de o virulentă campanie împotriva lui Gheorghe Tătărăscu, sub motiv că o parte din complotiştii judecaţi aveau legături cu ministerul de externe, al cărui titular era fruntaşul liberal. Parlamentul a dat un vot de blam lui Gheorghe Tătărăscu, ceea ce a determinat demisia miniştrilor săi din guvernul Groza. În urma acestor demisii, cabinetul a fost remaniat (Guvernul Petru Groza (2)).

"În septembrie 1947, deci cu câteva luni înainte de abdicarea regelui Mihai (la 30 decembrie), în raportul acesta întocmit la consfătuirea de la Szklarska Poręba, Gheorghiu-Dej a comunicat că, printre măsurile pe care Partidul Comunist intenţiona să la ia în viitorul apropiat era şi elaborarea unei noi constituţii care să limiteze simţitor prerogativele regale şi aceasta în perspectiva, care era de dată lungă, a abolirii în România. Dar imediat, în septembrie 1947, Partidul Comunist era pentru păstrarea monarhiei, dar cu limitarea prerogativelor regale. Prin urmare, decizia de a aboli monarhia în România nu a putut aparţine decât Moscovei şi ea a fost luată şi comunicată Partidului Comunist Român în intervalul septembrie, sfârşitul lui septembrie 1947 - sfârşitul lui decembrie 1947."

Regele Mihai este chemat imperativ de la Sinaia în dimineaţa zilei de 30 decembrie pentru a discuta o problemă de familie. Regele i-a primit în audienţă pe primul-ministru dr. Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, care au început prin a-i cere un divorţ prin înţelegere şi au terminat cu ameninţarea pistolului. Regele declara:

"Tonul discuţiei a urcat, s-a transformat într-o altercaţie verbală. Principalul meu argument a constat în faptul că demersul era neconstituţional. Garda era arestată, telefonul tăiat, casa noastră încercuită şi nu puteam face absolut nimic. Constrâns şi forţat, am semnat actul meu de abdicare."

Izolat pe plan intern şi fără sprijin internaţional, regele Mihai a fost nevoit să părăsească tronul şi ţara după abdicarea de la 30 decembrie 1947. Actul abdicării s-a semnat la Palatul Elisabeta. În şedinţa consiliului de miniştri din aceeaşi zi, de la orele 15:30, Petru Groza a făcut o declaraţie cât se poate de elegantă.

"Voi îngriji ca fostul rege să plece liniştit aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru felul cum poporul nostru a ţinut să se poarte faţă de acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras, lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci fostul rege va fi ca oricare alt cetăţean al acestei ţări."

Hegemonia sovietică se instala confortabil la Bucureşti. La 30 decembrie 1947, mulţimea adunată în faţa Palatului Regal a sărbătorit proclamarea Republicii Populare Române.

Spre victoria finală Edit

În primăvara anului 1945, forţele aliate americano-anglo-franceze desfăşurau acţiuni militare de amploare pe frontul apusean şi în nordul Italiei. La începutul lunii martie, Armata a IX-a Americană a atins Rinul de sud, făcând joncţiunea cu trupele canadiene. În Alsacia, Armata I Franceză, în cooperare cu un corp de armată american au trecut la ofensivă, reuşind să reducă intrândul german dintre Strassbourg şi Basel. La începutul lunii aprilie, Armata I Americană a făcut joncţiunea cu Armata a IX-a Americană, încercuind în acest fel grupul de armate B şi H hitleriste, care s-au predat la 17 aprilie 1945. Prin această capitulare, Germania pierdea un număr important de combatanţi, principala sa sursă de cărbune şi una dintre cele mai importante zone industriale, vitale pentru continuarea războiului.

Pe Frontul de Est, în primăvara anului 1945, Frontul I şi II Bielorus au ajuns la Marea Baltică. Frontul I Ucrainian a depăşit Oderul, iar Frontul IV Ucrainian, împreună cu un corp de armată cehoslovac au eliberat zona Moravská Ostrava.

După pierderea Ruhr-ului şi a Sileziei, aceasta era singura bază siderurgică şi carboniferă de care mai dispunea Germania. Din acest motiv, în această zonă s-au dat lupte înverşunate.

În timp ce pe direcţia strategică Varşovia-Berlin Armata Roşie obţinea succese importante, la aripa de sud a frontului sovieto-german, după lichidarea rezistenţei fasciste din Budapesta, comandamentul sovietic a hotărât să execute o nouă operaţie ofensivă pe direcţia Viena. Hitler a încercat să reziste în zona lacului Balaton. Pentru aceasta, au fost aduse forţe importante din Ardeni, iar operaţiunile s-au desfăşurat în perioada 6-15 martie 1945. Victoria de la Balaton a permis armatelor sovietice să pornească ofensiva spre Viena.

După cucerirea oraşului Banská Bystrica, Armata a IV-a Română a primit misiunea ca în cooperare cu Armata a XL-a Sovietică să înfrângă apărarea inamică din Munţii Tatra Mare, Tatra Mică şi Carpaţii Albi să ajungă în valea râului Morava. Luptele s-au desfăşurat până la 15 aprilie. Succesul obţinut de Armata a IV-a a influenţat favorabil acţiunile militare ale Armatei I Române. Aceasta se afla pe cursul mijlociu a râului Hron pe poziţie de apărare. În perioada 25 martie - 15 aprilie 1945, împreună cu Armata a LIII-a Sovietică, Armata I Română a trecut la pregătirea unei noi operaţii ofensive, cea mai mare desfăşurată în campania din vest: Operaţia ofensivă între Hron şi Morava. Aceste operaţiuni s-au înscris în cadrul operaţiei strategice Viena.

Concomitent cu operaţiile desfăşurate de armatele a I-a şi a IV-a pe teritoriul Cehoslovaciei, unităţi române de care de luptă, căi ferate, drumuri şi poduri au acţionat pe teritoriul Austriei în spaţiul petrolifer de la nord-est de Viena. Unitatea română de tancuri a acţionat în direcţia Poysdorf-Hohenruppersdorf, ajungând la mai puţin de 30 km de nord-est de Viena. Tanchiştii români s-au evidenţiat în luptele de la Misselbach, Eibesthal şi Poysdorf, participând la lupte până la 9 mai 1945.

Pe front, deşi repurta importante victorii, consemnate adesea şi de rapoartele sovietice, armata română continua să fie suspectată şi umilită, fiind subordonată direct comandamentului Armatei Roşii.

"Pentru orgoliul nostru de luptători - am vărsat şi sânge în aceste lupte - n-aveai mulţumirea când ocupai o localitate căci, când ajungeam în faţa unei localităţi mari, imediat ruşii dădeau dispoziţie şi ne schimbau direcţia şi veneau trupele ruseşti după ce noi pierdeam şi vărsam sânge cu kilogramele pentru localitatea respectivă, veneau ruşii şi intrau: «Noi suntem eliberatorii!»."

Opinia publică românească nu a manifestat decât un interes insignifiant pentru războiul din vest, care a fost perceput ca un război străin, evident cu excepţia rudelor celor plecaţi pe front. Mai interesant era frontul politic.

"Este o discuţie între istorici dacă un document care se află în arhivele americane şi anume "Planul de comunizare a României pentru următorii trei ani" are un caracter autentic sau nu. Acest document, potrivit informaţiiloe pe care le aveau americanii, ar fi fost remis de o echipă de emisari sovietici unor reprezentanţi ai Partidului Comunist din România şi anume Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea la 7 martie 1945. Acest plan de comunizare prevedea ca în acest răstimp în România să fie abolită monarhia, să fie desfiinţate partidele democratice, creată o poliţie secretă după model sovietic, o armată întemeiată pe diviziile de voluntari, de prizonieri români care se înrolaseră în cele două divizii "Tudor Vladimirescu" şi "Horia, Cloșca și Crișan" (de asemenea se vorbea de o Divizie "Avram Iancu"), de etatizarea Băncii Naţionale, realizarea reformei agrare, pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii şi izolarea economică şi culturală a României de Occident şi orientarea ei spre Uniunea Sovietică. Vedem că toate aceste puncte au fost într-adevăr realizate de Partidul Comunist în perioada 1945 - 1948. Există însă istorici care atrag atenţia asupra faptului că numele emisarilor sovietici nu se întâlnesc în nicio altă sursă sovietică şi că acest document fusese transmis de o reţea de spionaj american din România, condusă de maiorul Robert Bishop, care, pentru a fi bine văzut de şefii lui, nu a ezitat de multe ori să inventeze anumite ştiri de caracter senzaţional. Abia când vom avea un acces deplin în arhivele sovietice, vom putea spune dacă aceste documente sunt autentice sau nu."

La 23 martie 1945, guvernul de "largă concentrare democratică" al doctorului Petru Groza a decretat reforma agrară. În urma acesteia, au fost expropriate terenurile arabile mai mari de 50 ha. Circa 1.400.000 ha au fost expropriate, aproximativ 1.100.000 ha fiind trecute în proprietatea a 900.000 de familii de ţărani. Aşadar, o reformă mult mai modestă decât cea din 1920, dar prezentată de propaganda comunistă ca o rezolvare a problemei agrare. Chiar dacă printre beneficiarii reformei s-au aflat 400.000 de familii de ţărani fără pământ, era în realitate un dar otrăvit, întrucât împroprietărirea era destinată să câştige simpatiile ţărănimii pentru nou regim, ale cărui adevărate intenţii aveau să fie dezvăluite mult mai târziu când va fi lansată colectivizarea agriculturii.

În primăvara anului 1945, comandamentul german a luat ample măsuri pentru apărarea ultimului bastion nazist: oraşul Berlin. Aliniamentul Oder-Neisse era apărat de Grupul de Armate "Vistula" şi de o parte din Grupul forţelor de armate "Centru", iar pe direcţia Berlin comandamentul german a dispus o puternică grupare operativă, realizând o mare densitate de forţe.

Ofensiva asupra Berlinului a fost executată de Fronturile I şi II Bieloruse şi I Ucrainian, care totalizau peste 2.500.000 de oameni şi un impresionant arsenal militar. În noaptea 15/16 aprilie a început ofensiva Armatei Roşii asupra Berlinului. O parte din forţe acţiona în direcţia nord-vest şi o alta în direcţia sud-vest. La 24 aprilie, armatele celor două fronturi au făcut joncţiunea la Bahnsdorf, încercuind forţele naziste, iar a doua zi Armata a IV-a Tancuri din Frontul I Ucrainian a făcut joncţiunea cu Armata a II-a Tancuri din Frontul I Bielorus desăvârşind încercuirea Berlinului. În acelaşi timp, trupe din corpul de gardă sovietic s-au întâlnit cu trupe din Armata I Americană.

"În ultima lună a celui de-al Doilea Război Mondial, Berlinul era înconjurat de trupe sovietice, care pătrunseseră până în suburbiile oraşului, unde se duceau lupte de stradă. Pentru fiecare casă se ducea o luptă separată. Se pune întrebarea: De ce am rezistat? Pentru că ministrul propagandei promisese pe 20 aprilie la radio că peste câteva zile se va pune în aplicarea arma secretă, prin care se va schimba totul şi duşmanii noştri vor fi învinşi. Eram într-un internat la Heidelberg, am fost întrebaţi de către directorul internatului: Cine este dispus în mod voluntar să participe la apărarea capitalei Reichului, Berlin? Toţi au făcut un pas înainte şi a urmat o selecţie, cei care erau prea mici, unul şchiopăta, altul avea ochelari foarte puternici, aceştia au fost selectaţi şi doar cei sănătoşi şi voinici şi-au făcut bagajele şi au plecat. Şi am plecat atunci, mai întâi la Dresda pentru că a ajuta la descongestionarea oraşului care, pe 12, 13 februarie fusese bombardat în mod bestial şi oraşul istoric era complet distrus. Pe străzi erau nişte pachete negre, cam de dimensiunea unui copil şi eu credeam că sunt copii şi m-am mirat şi am întrebat de ce sunt atâţia copii arşi, la care mi s-a explicat că aceştia nu sunt copii, sunt adulţi dar din cauza unei călduri infernale s-au chircit şi au rămas cărbune pur. Aceasta ne-a şocat dar am mers mai departe pentru că cei din Dresda nu ne puteau asigura nici apa potabilă. Nu era de stat acolo, am plecat în continuare, trenurile au fost două sau trei în care am fost, dar s-a întâmplat altceva, dădeam de oameni înfometaţi, cărora nu aveam voie să le dăm nimic din alimentele noastre, care şi acelea erau raţionalizate la minimum şi ne-a fost interzis să-i ajutăm pe cei flămânzi care cerşeau ceva de mâncare şi nu aveam voie... Asta m-a durut pe mine cel mai mult."

Concomitent cu luptele pentru eliberarea Berlinului, forţele anglo-americane îşi desfăşurau cu succes ofensiva în vest. Încă de la 4 aprilie, oraşele München şi Bremen fuseseră eliberate, iar la 4 mai Aliaţii au pătruns în Hamburg, care s-a predat fără lupte. La 20 aprilie a fost eliberat oraşul Nürnberg, un puternic centru nazist. La 23 aprilie, forţele anglo-americane, care acţionau în sud, au forţat Dunărea depăşind frontiera cu Austria înspre Innsbruck şi Salzburg, în timp ce armata franceză ocupa partea de vest a Austriei. Ca urmare a acestor acţiuni conjugate din toate direcţiile, întreg frontul german s-a prăbuşit. Hitler nu a suportat eşecul şi s-a sinucis. Amiralul Karl Dönitz, devenit führerul Germaniei, l-a trimis pe amiralul Hans-Georg von Friedeburg la Cartierul General al lui Eisenhower la Reims cu propunerea de capitulare pe fronturile anglo-americano-franceze. Eisenhower a respins oferta cerând ca actul capitulării să se extindă asupra tuturor fronturilor. După oarecare ezitare, Dönitz a acceptat. La 1 mai 1945, comandamentul sovietic a propus comandamentului grupării hitleriste din Berlin capitularea necondiţionată, dar acesta a refuzat.

"Am ajuns la Berlin şi acolo am fost cazaţi la Stadionul Olimpic. Credeam că vom fi puşi în prima linie să luptăm, să devenim eroi. Nu a fost cazul, dimpotrivă ne-au dat nişte căşti de oţel care ne erau mult prea mari, le-am căptuşit cu hârtie de ziar şi ne-am apucat să adunăm cadavre, oameni care în timpul bombardamentelor muriseră sau au fost sfâşiaţi, deci nu numai cadavre întregi, ci şi mâini, picioare, animale moarte - trebuia să le adunăm - pentru a preveni pericolul unor molime. Aceasta nu ne-a plăcut deloc, dar nu aveam ce face. Dimineaţa căpătam o apă fierbinte şi colorată, care se numea cafea, dar era fierbinte - în zilele acelea era destul de frig şi ne-am bucurat - şi o bucată de pâine, ceea ce era mare lucru. În Berlinul acela - aş zice - a fost un haos organizat. Se distribuia mâncare pentru cei care luptau până în ziua de 27 aprilie, când s-a terminat şi cu asta şi nici muniţie nu mai era deci oricine putea să îşi dea seama că se apropie sfârşitul, cu excepţia noastră care încă credeam în victoria finală, care ni se promisese şi care acum apărea că totuşi nu va mai veni."

La 7 mai, la Reims, s-a semnat un prim act de capitulare. Guvernul sovietic era la curent cu tratativele, astfel că în noaptea de 8/9 mai s-a semnat şi la Berlin capitularea forţelor naziste necondiţionat. La 9 mai, întreaga omenire a sărbătorit Ziua Victoriei. În Europa, războiul luase oficial sfârşit.

Ziua Victoriei a fost un prilej de bucurie şi în România. În Bucureşti au avut loc manifestări militare şi parade populare. Cu acest prilej, au putut fi văzuţi împreună membrii guvernului şi regele Mihai. În perioada 8-12 mai 1945, trupele române se aflau în luptă pe direcţia Praga. În ziua capitulării, acestea se găseau la mai puţin de 80 km de oraş.

"România s-a aflat în război timp de aproape 4 ani de zile, între 22 iunie 1941 şi 12 mai 1945. În acest răstimp, armata română a parcurs un drum de luptă impresionant, care a purtat-o de la râul Prut, la 22 iunie 1941, până la cotul Donului, stepa Kalmukă şi Caucaz, înapoi până la râul Prut şi apoi de aici până în Podişul Boemiei, la 80 km est de Praga. Acest drum de luptă a fost presărat cu numeroase victime. Pe frontul de est, totalul victimelor se ridică la 694.000 de militari morţi, răniţi şi dispăruţi. Pe frontul de vest, numărul pierderilor s-a cifrat la 167.525 de militari. În anasamblu, armata română a pierdut în cel de-al Doilea Război Mondial peste 850.000 de oameni. De asemenea, armata română a luptat alături şi împotriva unor armate puternice, cum a fost armata sovietică şi armata germană. Starea ei de dotare şi instruire nu a fost la înălţimea cerinţelor războiului modern, dar la finalul războiului, la 12 mai 1945, România a încheiat acest conflict mondial, cel mai mare pe care l-a cunoscut istoria omenirii, cu arma la picior. Este totuşi o performanţă. Alte ţări, alte armate au fost distruse în timpul războiului."

Dacă în Europa războiul luase sfârşit, pe frontul din China, din Birmania şi pe apele Oceanului Pacific confruntările militare erau înverşunate.

Între 17 iulie - 2 august, W. Churchill, H. Truman, noul preşedinte al americii şi I.V. Stalin s-au întrunit la Potsdam pentru a stabili un punct de vedere comun în principalele probleme legate de organizarea postbelică a Europei (Conferinţa de la Potsdam). La Conferinţă s-a hotărât formarea unui consiliu, ce urma să pregătească încheierea tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. Deciziile privind Germania porneau de la principiul că în perioada ocupaţiei, aceasta trebuia să fie considerată un întreg, având graniţele din 1937. S-a format o comisie aliată de control şi s-a stabilit modul în care vor fi plătite datoriile de război, problema poloneză, graniţele şi coloniile urmând a fi discutate la o conferinţă de pace lărgită.

În cursul lunilor iunie şi iulie, trupele române aflate pe teritoriul Cehoslovaciei au revenit în ţară. Mulţi au venit pe jos. Dintre ei, mulţi erau mutilaţi, dar şi mai mulţi au murit. Mărturie a faptelor lor glorioase sunt zecile de mii de morminte ce stau înşirate pe drumul de luptă.

Ca urmare a refuzului Japoniei de a capitula, la 6 august 1945 a fost lansată asupra oraşului Hiroshima prima bombă atomică (Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki). Trei zile mai târziu, aceeaşi soartă a avut-o şi oraşul Nagasaki. Pagubele umane şi materiale au fost imense. Tragedia japoneză a impresionat întreaga omenire. La 2 septembrie 1945, s-a semnat, la bordul cuirasatului Missouri, actul de capitulare necondiţionată a forţelor armate japoneze. Cu aceasta, cele două 2.191 de zile de sângeroase, de cumplite suferinţe, de mizerie, foamete şi groaza de cuptoare de gazare şi torturi bestiale, de distrugeri uriaşe a luat sfârşit. Al Doilea Război Mondial, cea mai devastatoare conflagraţie din istoria milenară a omenirii s-a terminat.

Vezi şi Edit

Resurse Edit

România în al II-lea Război mondial - 1. Prevestiri sumbre25:50

România în al II-lea Război mondial - 1. Prevestiri sumbre

România în al II-lea Război mondial - 2. România ciopârţită24:42

România în al II-lea Război mondial - 2. România ciopârţită

România în al II-lea Război mondial - 3. Regele, generalul şi legiunea21:43

România în al II-lea Război mondial - 3. Regele, generalul şi legiunea

România în al II-lea Război mondial - 4. Ruptură între fraţi23:57

România în al II-lea Război mondial - 4. Ruptură între fraţi

România în al II-lea Război mondial - 5. Regimul Antonescu27:19

România în al II-lea Război mondial - 5. Regimul Antonescu

România în al II-lea Război mondial - 6. Războiul nostru sfânt25:34

România în al II-lea Război mondial - 6. Războiul nostru sfânt

România în al II-lea Război mondial - 7. Vremelnica reîntregire22:35

România în al II-lea Război mondial - 7. Vremelnica reîntregire

România în al II-lea Război mondial - 8. Dincolo de graniţele fireşti26:13

România în al II-lea Război mondial - 8. Dincolo de graniţele fireşti

România în al II-lea Război mondial - 9. De la Stalingrad la evacuarea Crimeei28:12

România în al II-lea Război mondial - 9. De la Stalingrad la evacuarea Crimeei

România în al II-lea Război mondial - 10. 23 August întoarcerea armelor24:58

România în al II-lea Război mondial - 10. 23 August întoarcerea armelor

România în al II-lea Război mondial - 11. Treceţi batalioane române Carpaţii25:47

România în al II-lea Război mondial - 11. Treceţi batalioane române Carpaţii

România în al II-lea Război mondial - 12. Totul pentru front totul pentru victorie26:35

România în al II-lea Război mondial - 12. Totul pentru front totul pentru victorie

România în al II-lea Război mondial - 13. România la porţile infernului28:47

România în al II-lea Război mondial - 13. România la porţile infernului

România în al II-lea Război mondial - 15. Spre victoria finală26:35

România în al II-lea Război mondial - 15. Spre victoria finală

Also on Fandom

Random Wiki