Religiile mesopotamienilor
A) Istoria Mesopotamiei a fost zbuciumată. Mesopotamia era
numită „ţara dintre râuri” (Tigru şi Eufrat). Existau două popoare:
sumerienii, nesemiţi, în sud şi akkadienii, semiţi, în nord. Mai vechi decât
ei erau protosumerienii. În ceea ce-i priveşte pe sumerieni, Constantin
Daniel identifică similitudini interesante între civilizaţia lor şi cea de pe
Valea Indusului, fiind o moştenire a acesteia212. Subiectul a stat în centrul
preocupărilor lui Jean-Marie Casal213. Istoria regilor din Babilonia începe
cu imperiul din Akkad, la 2350 î. Hr. şi merge până la stăpânirea
kassiţilor. Foarte importantă, însă, este dinastia lui Hammurabi. Acesta
pune bazele primului imperiu babilonean (1728 - 1.686 î. Hr.). Al doilea
imperiu babilonean era condus de Nabucodonosor al II-lea (605 - 62 î. Hr.).
În anul 330, Babilonul a fost cucerit de Alexandru cel Mare.
Asiro-babilonienii sunt şi ei semiţi. Apoi urmează invazia hittiţilor şi a
kasiţilor până în 1150 î. Hr. Regii din Asiria au mai multe regate. Istoria
lor începe de la 2500 î. Hr., de la înfiinţarea oraşului Assur şi până la
stăpânirea arameilor. Asirienii aveau două cetăţi celebre: Assur şi Ninive.
Popor războinic, asirienii pun stăpânire pe Babilon. Asirienii erau temuţi
pentru cruzimea lor. De pildă, reprezentări înfăţişează p 111h75b rizonieri torturaţi,
dar şi căpetenii din Elam jupuite de vii de regele Asiriei. Cel mai
important conducător asirian era Assurbanipal (668 - 626 î. Hr.), care
avea palatul său la Kalab. Războinic, vânător, Assurbanipal era şi iubitor
de cultură, o dovadă fiind biblioteca sa de la Ninive, cuprinzând 20.000
de tăbliţe de lut cuprinzând texte religioase sau ştiinţifice.
B) Izvoarele se împart în mai multe clase: a) texte istorice; b) texte
mitologice; c) texte cultice; d) texte sapienţiale şi e) texte juridice214.
Acestei diviziuni i se adaugă şi textele oraculare.
1) Marele poem epic al creaţiei. Numele poemului este Enuma
elish, potrivit primelor cuvinte din text. Poemul era recitat de preoţi. La
început se aflau haosul, Apsu, ca ocean al apelor dulci şi Tiamat, ca
marea sărată. Marduk o învinge pe Tiamat şi creează lumea. Este o
cosmogonie sumbră şi o antropogonie pesimistă, aşa cum apreciază
Mircea Eliade215. Tema este binecunoscută: imaginea primordială a unei
totalităţi acvatice, din care se desprinde o primă pereche: Apsu şi Tiamat.
Ca multe alte zeităţi, Tiamat este perceput atât ca femeie, cât şi bisexuat.
După unele surse, Apsu este masa de apă dulce pe care pluteşte pământul,
iar Tiamat reprezintă apa sărată, marea. Din amestecul apelor dulci cu
apele sărate s-au născut mai multe perechi divine. Lakhmu şi Lakhamu
reprezintă a doua pereche divină sacrificată pentru a se naşte omul. Cea
de-a treia pereche este a zeilor Anshar şi Kishar care în sumeriană
înseamnă „totalitatea elementelor superioare” şi „totalitatea elementelor
inferioare”. Prin cuplarea celor două totalităţi complementare se naşte
zeul cerului Anu. Acesta îl va naşte pe Ea sau Nudimmud în akkadiană.
Apsu este înlăturat ca zeu de către Anu şi Ea, prin uciderea lui. Enuma
elish era recitată în temple cu ocazia Anului Nou, cu scopul de a se reitera
cosmogonia.
2) Epopeea lui Ghilgamesh. Opera cuprinde 3000 de versuri
organizate în 12 cânturi şi povesteşte faptele de vitejie ale lui
Ghilgamesh, rege în prima jumătate a mileniului al III-lea î. Hr. şi
salvator al oraşului Uruk. El o respinge pe zeiţa Ishtar, care se
îndrăgostise de el. Ea îl blestemă şi se răzbună omorându-l pe Enkidu, cel
mai bun prieten al lui Ghilgamesh. Acesta ajunge în Insula fericiţilor.
Călătoria iniţiatică a lui Ghilgamesh reprezintă cea mai importantă parte a
cărţii. Eroul îi cere nemurirea lui Ut-Napishtim, care-i spune că împotriva
morţii orice luptă e zadarnică. Ut-Napishtim, regele de dinainte de potop,
este singurul om devenit nemuritor împreună cu soţia sa. Pentru meritele
din timpul potopului el a primit această favoare de la zei. Din adâncul
mării, Ghilgamesh aduce planta care dă viaţă veşnică, dar nu vrea s-o
mănânce el, ci cu un gest altruist, o dăruieşte locuitorilor oraşului Uruk.
Un şarpe îi fură planta miraculoasă, însă, şi o mânăncă întinerind pe loc.
Astfel, Ghilgamesh pierde viaţa veşnică. În Împărăţia morţilor
Ghilgamesh va sta de vorbă cu Enkidu. Prietenia dintre Ghilgamesh şi
Enkidu se regăseşte în Iliada lui Homer în prietenia dintre Ahile şi
Patrocle. Epopeea lui Ghilgamesh este o ilustrare dramatică a condiţiei
umane definite prin caracterul inevitabil al morţii. Se exprimă
imposibilitatea, chiar şi pentru un erou, de a obţine nemurirea.
3) Codul lui Hammurabi. Era închinat zeului Shamash sau chiar
considerat ca preluat de la el. Această lucrare juridică reprezintă legile
civile ale babilonienilor, „legile dreptăţii pe care Hammurabi, regele
înfăptuitor, le-a aşezat şi prin care el a făcut ca ţara să apuce pe calea cea
bună şi spre o guvernare fericită”216. Nerespectarea fidelităţii era
pedepsită cu moartea. Soţia era supusă soţului. Lipsa de respect a copiilor
faţă de părinţi era aspru pedepsită. Cel ce nu preda sclavul fugar era
osândit la moarte. În altă parte se scrie despre salariile zilnice în diverse
meserii, iar altundeva despre plata chiriilor.
4) Scrisorile de la Tell-el-Amarna. Acestea sunt documente istorice
despre relaţiile dintre egipteni şi popoarele Mesopotamiei.
5) Coborârea zeiţei Ishtar în infern. Zeiţa coboară în infern pentru
a-i reda viaţa iubitului ei Tammuz, dar Ereshkigal, zeiţa infernului, o
loveşte cu 70 de boli. Mircea Eliade comentează această operă prin
prisma eşecului zeiţei iubirii de a aboli moartea. El povesteşte şi
interpretează mitul217.
6) Mitul lui Adapa. Eroul, numit „fiul omului”, considerat Primul
Om, a trăit în oraşul Eridu, unde se găsea şi un templu închinat zeului Ea.
Adapa refuză nemurirea simbolizată de apa vieţii oferită de zei.
7) Mitul lui Etana. Acesta urcă la cer pe un vultur pentru a obţine
nemurirea de la Ishtar, dar cade şi moare.
8) Invocare către zeul Marduk şi soţia lui, Sarpanitum. Este un imn
de laudă închinată zeului glorificat al Babylonului.
9) Imn către Inanna. Este închinat zeiţei Ishtar venerată în cele
două ipostaze majore ale sale: ca zeiţă a plăcerii şi ca zeiţă a furiei.
10) Lamentaţie despre sfârşitul oraşului Ur. Un atac militar străin
nimiceşte un centru înfloritor de cultură cum a fost Ur în antichitate. Pe
parcursul a 450 de versuri ce s-au păstrat, scrise în babiloniana veche,
autorul deplânge soarta oraşului său.
11) Dialogul despre mizeria umană. Este un text sapienţial care
transmite suferinţele unui babilonian lovit de soartă.
C) Cosmogonia este ilustrată de poemul Enuma elish. Conform
mitologiei sumeriene, zeiţa Mah l-a creat pe om din lut. La asirobablonieni
există credinţa că zeii creatori au zidit cerul şi pământul.
Universul este creaţia zeilor, cei dintâi fiind zeii primordiali şi cosmici. Ei
vor da naştere zeilor creatori, iar aceştia - tuturor făpturilor vii ale lumii.
Soarta oamenilor este apărată de zeii ce dăruiesc viaţa veşnică prin:
a) iarba nemuririi; b) apa vieţii lungi şi c) saliva de viaţă fără de moarte218.
D) Din punctul de vedere al doctrinelor religioase, se constată
trăsături astrale şi cosmice, politeism, credinţe htoniene şi vegetale,
precum şi credinţe în demoni, iar, în special la protosumerieni, animismul
şi antropomorfismul. Ovidiu Drimba susţine că nu există urme de
animism, totemism, fetişism sau zoolatrie în religia mesopotamienilor,
fără să-i ia în considerare, aşa cum se vede, pe protosumerieni, şi
apreciază religia mesopotamienilor drept „mai evoluată decât cea
egipteană” sub acest raport219. Religia ţine de cultură şi nu de civilizaţie,
unde se pot face astfel de clasamente şi se poate judeca din prisma
evoluţiei şi progresului. Ovidiu Drimba caracterizează, de asemenea,
religia mesopotamienilor ca în primul rând naturistă, deoarece zeul
vegetaţiei, al furtunii şi al ploii era venerat în fiecare din cetăţi şi o mare
însemnătate îi era acordată zeiţei fecundităţii şi fertilităţii, protectoare a
familiei220. Fiecare oraş avea un zeu principal, care era fondatorul şi
protectorul său, regele fiind mesagerul acestui zeu şi, deopotrivă, marele
preot. La mesopotamieni zeii sunt nemuritori, în vreme ce oamenii, spre
deosebire de religia egipteană, sunt muritori, cu excepţia lui Ut-Napishtim
şi a soţiei sale. În Sumer, divinul era definit ca forţă sau ca transcendenţă
spaţială. Zeilor le corespundea câte un astru. Ei sunt numiţi responsabili ai
ordinii cosmice, care se întâmplă uneori să fie tulburată. O idee
fundamentală în teologia sumero-babiloneană este exprimată de Mircea
Eliade: corespondenţa dintre macrocosmos şi microcosmos221. Ioan Petru
Culianu precizează că în cultura mesopotamiană concepţia fundamentală
este omologia cer-pământ-om, exprimată prin simboluri222. Suveranii
mesopotamieni îşi celebrau sacralitatea prin ritualuri şi ceremonii, cele
mai cunoscute fiind zagmuk la sumerieni şi akitu la akkadieni. Aceşti regi
nu deveneau zei, spre deosebire de Egiptul antic unde faraonul era un zeu
viu, ci-l întruchipau pe zeu pe pământ, fiind socotiţi ca mijlocitori între
oameni şi lumea divină. La mesopotamieni exista şi credinţa în demoni.
În faţa acestora, omul era neputincios. El a ajuns în robia demonilor prin
păcat. Astfel, păcătuind, omul era părăsit de zeu.
E) Pantheonul zeilor mesopotamieni se compune din zei principali
şi zei secundari, împărţiţi pe funcţii. În frunte se găseşte o triadă cosmică:
Anu, Enlil şi Ea. De la credinţa în cultul strămoşilor se trece la aceea întrun
zeu al casei, protector al vetrei, iar apoi într-un zeu agrar, protector al
comunităţii şi în cele din urmă într-un zeu al cetăţii. La sumerieni cei trei
zei principali erau: Mirsu (zeul irigaţiei), Mush (şarpele) şi Sumuquan
(zeul animalelor). Pantheonul era bine organizat şi se constituia chiar
într-un sistem teologic. Odată cu unificarea Sumerului şi Akkadului,
preoţii s-au străduit să creeze un sistem teologic. Religia astrală
babiloniană îşi avea originea în religia sumeriană. Anu (An în sumeriană),
socotit cel mai vechi dintre toţi zeii, era cerul şi tatăl zeilor, domnind
împreună cu soţia sa, Antu, născută din el. Mai avea o soţie numită
Ninzalli şi o concubină Ninursalla, iar zeiţa Ishtar îi devine ulterior soţie.
Enlil era pământul, dar şi vântul şi furtuna. Îşi avea sălaşul în muntele cel
mare ce făcea legătura între cer şi pământ. El a creat pe balaurul Labbu
pentru a-i pedepsi pe oameni. Soţia lui era Ninlil. Zeiţa Mah era mama
oamenilor şi a zeilor. Zeul Ea se mai numea Enki. Era zeul apelor. Era
favorabil oamenilor spre deosebire de Anu şi Enlil. El a salvat lumea de
distrugere prin potop. Era şi zeul învăţăturii, înţelepciunii şi ştiinţelor.
Zeul Enki era şi stăpânul lumii inferioare. Avea, totodată, şi atribute
magice, fiind cunoscător al vrăjitoriei, artei descântecelor şi prezicător al
viitorului. A doua triadă era formată de Sin (zeul masculin al lunii),
Shamash (zeul soare, lumina, zeul zilei şi al dreptăţii) şi Ishtar (fiica lui
Sin, zeiţa dragostei, a fecundităţii şi a plăcerii). Ea devine zeiţa războiului
la asirieni. Ca stăpână a luptei, era reprezentată uneori şi cu barbă. Ea era
numită şi Innana în sumeriană. Îi era atribuit astrul Venus, în vreme ce lui
Marduk - Jupiter. Animalul ei era leul. Templele ei aveau femei ca
preotese, iar acestea erau numite ishtaritu. Iubitul zeiţei era Tammuz sau
Dumuzi în sumeriană, zeul naturii, al vegetaţiei, identificat cu Adonis de
la fenicieni. Adad era zeul furtunii. El aducea ploaia. Era considerat şi
stăpânul oracolelor. Zeul Urash era al agriculturii, pe când zeul Zamama -
al războiului, la sumerieni zeul războiului fiind Ninurta. Gula era o zeiţă
vindecătoare a bolilor. Ea s-a identificat apoi cu zeiţa Bau şi a reprezentat
aurora. În infernul numit Arallu domneau Nergal, fiul zeului Enlil,
identificat iniţial cu Shamash (zeul morţilor), şi soţia sa Ereshkigal.
Marduk, fiul lui Ea, apărea ca zeul Babilonului. Era un zeu solar, socotit
ziditorul lumii. Stăpânul zeilor şi al regilor, el a ajuns zeul suprem la
mesopotamieni. Puterea lui cea mai mare consta în ajutorul pe care-l
dădea oamenilor sărmani sau bolnavi. Ca şi Hermes la vechii greci sau
Thot la egipteni, Marduk era scribul zeilor. La asirieni domnea
binevoitorul zeu Assur, asimilat lui Anshur, tatăl lui Anu. Avea şi
caracterele zeului soare şi ale zeului pământ deopotrivă. A fost substituit
cu zeul Marduk. Tigrul şi Eufratul, ca şi Nilul la egipteni, erau zei. Aceste
popoare se rugau şi unui zeu al casei, căruia îi era închinat adesea cultul.
F) Cultul se făcea în temple, care erau construite cu mai multe etaje şi
cu zigurate (turnuri foarte înalte), pe care le descrie în amănunt Herodot223.
Foarte însemnat era faptul că templul nu reprezenta doar un lăcaş religios,
ci şi un centru administrativ şi economic. Ele aveau o importantă forţă
economică. Se făcea şi comerţ în temple. Dar, ele erau şi centre de cultură.
De asemenea, în temple unii sclavi îşi puteau răscumpăra libertatea.
Menirea cultului era mijlocirea contactului dintre om şi divinitate.
Templele babiloniene erau cele mai impresionante. Statuia zeului
avea un rol esenţial în cult. La sumerieni preoţii se înfăţişau complet goi în
faţa altarului. Astfel, zeul îl putea privi în toată goliciunea lor, lipsiţi de
întinare. Ulterior s-a trecut la veşmintele albe de in. Preoţii erau împărţiţi pe
funcţii (rugăciunea, jertfele, muzica, curăţirea, ghicirea, tălmăcirea şi
bocitul). Ei aveau o mare importanţă în civilizaţia asiro-babiloneană.
Deosebirea dintre preoţi şi oamenii de rând se făcea prin veşmânt. Existau
şi preotese, surori ale zeului. Ele aveau dreptul să se căsătorească, dar să nu
aibă copii. Constantin Daniel arată că influenţa preoţimii era în strânsă
legătură cu puterea statului, în sensul că dacă statul era puternic, preoţimea
era dezavantajată, iar în vremuri de restrişte ea îşi impunea puterea224.
Sacrificiile omeneşti se făceau nu în cadrul cultului vreunui zeu, ci
în rituri funerare. Mesopotamienii se distingeau prin pioşenie, ca slavii
ulterior. Exista credinţa la mesopotamieni că zeii i-au creat pe oameni ca
aceştia să lucreze pentru ei şi, astfel, zeii să fie liniştiţi, să trăiască în pace.
Mijlocul prin care oamenii intrau în legătură cu zeii era cel mai adesea
rugăciunea. Ea presupunea şi ofrande. Împreunarea mâinilor, închinarea,
sărutarea veşmintelor sau a picioarelor reprezentării zeului erau
componente ale rugăciunii. Se aduceau, de asemenea, jertfe de animale,
iar oamenii primii născuţi erau preferaţi din pricina inocenţei lor. La
moartea regelui se sacrificau regina, la fel ca şi slujitorii apropiaţi, aşa
cum arată C. Leonard Wooley225.
În cultul religios limba folosită era sumeriana, care s-a impus ca
limbă liturgică. Magia, inclusiv cea neagră, şi mantica, în forma ei
haruspicina, în special redată prin cercetarea ficatului victimei de către
preoţii baru şi explicarea viselor erau răspândite. Sumerienii credeau în
realitatea propriu-zisă a viselor. Ca şi la etrusci, animalele de casă erau
considerate aducătoare de noroc şi, de asemenea, asiro-babilonieni
interpretau zborul păsărilor. Foarte interesant şi inedit era faptul că
divinaţia sau mantica se făcea şi din imaginea feţei unui individ. Naşterile
monstruoase, precum şi diferite evenimente din viaţa omului aveau şi ele,
desigur, o mare importanţă în prezicerea viitorului. Asiro-babilonienii, ca
şi romanii, practicau ordaliile în scopul divinaţiei. Dintre acestea, cea mai
răspândită era aruncarea în apă pentru a se vedea dacă se îneacă sau nu,
înecarea fiind interpretată ca vină. Apa şi focul erau folosite deopotrivă în
riturile de purificare. Descântecele erau fie verbale, fie prin gesturi şi se
făceau noaptea la lumina torţelor.
Astrologia, prezentă încă din poemul Enuma elish, avea un rol
primordial. Originea astronomiei se află, de fapt, în astrologia asirobabiloneană.
Preoţii akkadieni urmăreau din zigurate mişcările planetelor,
care erau apoi interpretate. Cea mai importantă în acest sens era luna, zeul
Sin. Aveau un calendar bazat nu pe soare ca la egipteni, ci pe lună.
Sărbătorile puteau fi: a) ordinare (lunare, ţinute primăvara) şi
b) extraordinare (prilejuite de victorii). Ele erau legate de anotimpuri sau
erau ocazionate de inaugurările unor temple.
G) Ritul funerar avea la bază înhumarea. Se remarcă frica de
moarte. Două simboluri marchează religia mesopotamienilor: a) Pomul
vieţii şi b) Insula fericiţilor, unde se află Ut-Napishtim. Mormintele erau
simple, fără podoabe, spre deosebire de practica religioasă de la egipteni.
Mesopotamienii cereau zeilor o viaţă lungă. Nu se bazau pe credinţa în
nemurire, ca egiptenii. Viaţa îndelungată era privită ca un dar al zeilor
pentru o viaţă virtuoasă.
H) Exista credinţa că sufletul supravieţuieşte trupului şi coboară sub
pământ. Exista, de asemenea, credinţa în cântărirea sufletului în balanţă
după moarte, ca şi la egipteni.
http://www.scritube.com/diverse/Religiile-mesopotamienilor31171.php