Fandom

Coman Wiki

Religia dacilor

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

�Asupra religiei daco-geţilor, informaţiile cele mai ample le-a lăsat Herodot. “Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimitere solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor”.

După descrierea acestui sacrificiu ritual, Herodot vorbeşte despre Zamolxis: “După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în pont, acest Zamolxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi îi ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa fu gata se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui”.

Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui Herodot completări şi rectificări. Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora – este însă o legendă naivă, repetată şi de Strabon (VII, 3, 5) şi respinsă chiar de Herodot, care era convins că “acest Zamolxis a trăit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras” (IV, 96). Iar V. Pârvan, respingând această legendă, consideră total greşită ideea grecilor că daco-geţii ar fi fost adepţii teoriei pitagoreice a tempsihozei.

Dar o asemenea legendă s-a putut naşte tocmai pentru că anticii greci credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora şi Zalmoxis, atât în ce priveşte doctrina, cât şi practicile cultului. Daco-geţii credeau într-o existenţă fericită după moarte; nu, propriu-zis, în “nemurirea sufletului”, căci nimic nu ne îndreptăţeşte să presupunem că ar fi cunoscut ideea de “suflet”, în sens spiritual. “Nu poate fi vorba de o concepţie superioară de prelungire ori transformare a vieţii, în formă spirituală, ca suflet absolut imaterial, ci numai de o trăire fără de sfârşit, deplin conştientă şi identică celei pământeşti, cu deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvârşite, cu toate bunătăţile”
(I. I. Russu).

Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiatică şi misterică. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană sau într-o grotă. De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasă şi practicile cultice geto-dacice – şi din nou confirmate de Herodot – erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul şi nordul Dunării.

Aşadar, daco-geţii credeau că atât cei iniţiaţi cât şi uraşii lor chiar (cu alte cuvinte: oaspeţii chemaţi de Zamolxis la ospăţul ritual), “nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile”. Această credinţă într-o post-existenţă în forme materiale analoage vieţii terestre – credinţă pe care o întâlnim şi la egipteni, la perşi, la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul superior al gândirii religioase a daco-geţilor.

Religia lor era politeistă, - la fel ca religia tuturor popoarelor indo-europene. Era adorat în Dacia şi un zeu al războiului (echivalentul lui Ares sau Marte), căruia – după mărturia lui Iordanes – geţii îi jertfeau prizonieri prinşi în război, “socotind că zeul războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc”. De asemenea, acestui zeu – întocmai ca la celţi – i se jertfeau primele prăzi de război: “lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi”.

Ca divinităţi feminine, se pare că daco-geţii aveau şi o zeiţă a focului vetrei, a focului sacru, - deci învestită cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani. Mai certă pare existenţa la daci a unei zeiţe Bendis, zeiţa Lunii, a pădurilor şi farmecelor, a vrăjilor, menţionată şi de Herodot şi Strabon, corespunzând deci Artemidei grecilor şi Dianei romanilor; imaginea ei (presupusă) apare în mai multe reprezentări plastice descoperite până în prezent. Lexiconul grec dintr-o epocă târzie menţionează printre zeiţe şi pe soţia lui Zamolxis, cu nume identic celui al soţului ei.

O singură dată numit de autorii antici (şi anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului. Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii – dar nu pentru a-l “ameninţa” pe Gebeleizis, ci desigur că pentru a speria puterile demonice – Până la urmă, printr-un sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat (la o dată imprecizabilă) cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele.

Zamolxis însă, divinitatea chtoniană, a rămas – cel puţin, începând din secolul lui Herodot – divinitatea supremă a daco-geţilor. După unii autori, “Gebeleizis îi disputa domnia asupra împărăţiei umbrelor. În virtutea anumitor schimbări survenite în religia lor, o parte dintre geto-daci începuseră să creadă că la Gebeleizis şi nu la Zamolxis merg cei care părăsesc lumea pământească”. Alţi autori admit că “cele două divinităţi, iniţial distincte, să se fi contopit; dar nimic nu ne îndreptăţeşte să-l transformăm pe Zamolxis, zeu suprem, într-o divinitate urano-solară”.

Concluzia cea mai plauzibilă este bazată pe însăşi etimologia (în general acceptată) numelui divinităţii: în limba tracă cuvântul zamol înseamnă “pământ”. Zamolxis era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de creşterea vitelor şi rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pământului, domnia lui se extindea şi asupra împărăţiei morţilor, rămânând totodată iniţiatorul şi divinitatea care patrona cultul iniţial. “Din noţiunea de pământ dătător de viaţă şi belşug a fost plăsmuită figura unei zeităţi cu trăsături şi facultăţi umane.

La aceste elemente ale religiei daco-geţilor se mai adaugă şi străvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese din tezaur imagini – asociate cu simboluri sacre – de şerpi, cerbi, ţapi de munte, un grifon în luptă cu un leu, cu un cerb, cu o pasăre, ş.a.m.d. – “imagini împrumutate poate, la origine, din iconografia şi mitologia iraniană”. – Pornită de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia daco-geţilor a ajuns în scurt timp “la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, şi cu trăsături de o accentuată etică”.


Zeii Edit

Din lipsa izvoarelor, s-au emis mai multe teorii cu privire la caracterul religiei geto-dacilor. Astfel, din faptul ca Herodot vorbeste pe larg numai despre Zalmoxis, spunand ca unii geti "ii mai spun si Gebeleizis" si ca getii "cred ca nu exista alt zeu afara de al lor" (IV, 94), precum si din faptul ca numele Gebeleizis nu mai apare nicaieri la scriitorii antici, s-a tras concluzia ca religia geto-dacilor a fost monoteista, teorie respinsa insa de cvasitotalitatea cercetatorilor romani si straini.


S-a facut greseala sa se afirme ca si marele invatat roman Vasile Parvan (1882-1927) ar fi fost adeptul acestei teorii; ceea ce este inexact. Parvan nu vorbea despre monoteismul geto-dacilor, ci despre henoteismul acestora. In henoteism, divinitatea principala este adorata ca si cand ar fi singura, dar fara sa fie singura divinitate. Henoteismul reprezinta numai o ierarhizare a divinitatilor, nu un monoteism.


Teoria care s-a impus in istoriografia romaneasca actuala este aceea a politeismului geto-dacic, desi acordul intre cercetatori cu privire la numarul, numele, caracterul, atributele divinitatilor geto-dacice este departe de a se fi stabilit, din cauza lipsei izvoarelor. Totusi ne putem ingadui unele afirmatii.


Astfel, zeul principal al geto-dacilor, Zalmoxis, chiar daca a avut, intr-o perioada foarte indepartata, caracter demonic, htonian, in perioada de inflorire a civilizatiei dacice el avea cu siguranta caracter uranian, era zeu al cerului, cum a sustinut Parvan, nu al lumii subterane si al vegetatiei, cum sustine, de pilda, prof. I. Russu. "Oricare ar fi fost preistoria sa, Zalmoxis, asa cum era venerat de geto-daci, nu era un zeu al pamantului, nici al fertilitatii agrare, nici un zeu al mortilor", spune Mircea Eliade.


O a doua divinitate importanta a geto-dacilor va fi fost Gebeleizis, chiar daca numele acestui zeu apare in literatura antica numai la Herodot. Gebeleizis va fi fost un zeu al cerului si in special al furtunii si al fulgerului. Sanctuarele dacice descoperite la Gradistea Muncelului, Costesti si in alte parti, par sa fi fost inchinate uneia sau mai multor divinitati de acest gen, urano-solare.


Cercetatorii inclina sa vada zeitati dacice in unele dintre numirile de zeitati romane sau tracice descoperite in inscriptiile dacice din perioada romana a Daciei. Vasile Parvan, de exemplu, era de parere ca Diana ar fi o divinitate getica al carei nume a fost schimbat. C. Daicoviciu considera ca Bendis, divinitate tracica, ar putea fi Hestia si ca alti zei geto-daci ar corespunde numirilor greco-romane Liber, Libera, Hercule, Terra Daciae, Genius Daciae, Terra Mater etc. Cuprins Niciun titlu.

O practica straveche traco-geto-daca in ritualul funerar la romani


Constiinta eului, dupa cum se afirma, s-a ivit de timpuriu in fata mortii celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai si de un sange cu tine, adica in fata mortii proprii, revelata ca inevitabila. Cu riturile funerare a inceput propriu-zis cultura umana, ca si constiinta de comunitate proprie, de ginta, de etnie. Mircea Eliade a aratat ca in toate societatile traditionale moartea nu este considerata sfarsitul absolut al existentei umane, "ci doar un Iritual de trecere catre un nou mod de a fi ; se putea spune ca moartea constituie cea din urma experienta initiatica, datorita careia omul dobandea o noua existenta, pur spirituala".


Riturile funerare la poporul roman transmit o serie de ritualuri forme culturale arhaice dintre cele mai vechi si mai interesante din Europa, poate si din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populatii ce le practica;


Cu ani in urma am efectuat unele investigatii cu caracter folcloric-etnografic privind ritualul funerar din Oltenia printre elevii Seminarului teologic din Craiova, care apartin teritoriului Olteniei si judetelor Arges si Olt. O parte din rezultatele obtinute deja s-au publicat. Cu acest prilej, am retinut si urmatoarea practica funerara, pe care o prezentam in continuare si careia i-am cautat o explicatie documentara.


Se obisnuieste pe teritoriul Olteniei, in special, mai putin in cele doua judete amintite, sa se aseze sub capataiul celui decedat de curand, pana este scos din casa si dus apoi sa fie inmormantat, un numar de pietricele de marimea alunelor, de regula 9 (de trei ori cate trei), numar cu semnificatie sacrala si in crestinism si in religii si mitologii pagane.


In com. Galicea Mare, jud. Dolj am fost informat ca sub capataiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe si 3 cenusii, ca si in corn. intorsura din acelasi judet. In com. Golesti, satul Popesti, jud. Valcea, se practica acelasi obicei. In com. Pausesti-Otasau si in comunele invecinate din acelasi judet se asaza sub capataiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fara sa se urmareasca o culoare anumita a lor, insa sunt insotite cu o bucatica de marmura alba si cu sapunul folosit la scaldat. Tot acest material este pus intr-o pernita si depus apoi sub capataiul decedatului.


In alte comune si sate din jud. Mehedinti : Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Marasesti, Obarsia-Closani, Ponoare, Salistea Izvernei, Stanesti, Sipot, Titirlesti, Valea Ursului, sub capataiul decedatului se asaza doua pernite suprapuse. In prima pernita se pune iarba verde, simbol al nemuririi. In pernita a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag). 9 pietricele, un pieptene, o oglinda si putina lana, amintind, desigur, de viata pastorala. Mugurii arborilor neroditori : plop, salcie, fag, au semnificatia actului ritual, ca mortul sa nu mai faca "roade", adica sa nu mai atraga dupa sine si alti membri din cadrul comunitatii sale.


In general, si din alte informatii primite, am putut constata ca aceasta practica funerara este prezenta pe intreaga zona a Olteniei.


Personal, am constatat ca peste sicriul decedatului depus in mormant, adeseori, casnicii decedatului arunca mai intai un numar de pietricele si apoi cate o mana de pamant, ca si bani de metal. Pietricelele sunt astfel alese incat sa fie majoritatea albe. Am constatat aceasta practica in tinutul Zarand, com. Blajeni (1943-1946), in ; Craiova, la cimitirele Sineasca si Ungureni (1956-1973), si, foarte des acum, in Bucuresti la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniti din Oltenia.


Din judetele Arges si Olt am primit informatii ca peste sicriul in mormant se arunca pietricele si cate o mana de pamant si bani de metal, practica pe care o cunosc si din comuna mea natala, Babana, jud. Arges. Aceasta practica, in special de aruncarea unei maini de pamant peste sicriul din mormant din partea participantilor la inmormantare, cu formula sacra: Sa-i fie tarana usoara!, este generala pe tot cuprinsul tarii, care trimite la cunoscuta invocatie sacrala : Sit tibi terra levis !, de la Napoca, sec. IV.


Practica pietricelelor in ritualul funerar descrisa nu am gasit-o retinuta la cercetatorii nostri etnografi mai vechi si nici la cei mai noi. Nu este retinuta nici in "Raspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densusianu".


In completarea informatiilor etnografice vin si informatiile obtinute in ultimul timp din sapaturile arheologice efectuate in Oltenia. In cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s-au descoperit pietricele amestecate cu nisip asezate in vase speciale in morminte. In M 14 s-a gasit "o ceasca cu doua torti, neagra, cu amestec de nisip si pietricele, uneori mari, din lut compact", iar in M 15 s-a gasit o "strachina cenusie cu nuante castanii, mult nisip in pasta si pietricele marunte".


Prof. Dumitru Berciu arata ca la Ocnita Cosota, jud. Valcea, din necropola cercetata, vechea Buridava dacica, datand cert de la inceputul sec. al II-lea i.Hr., s-au recuperat din continutul unei gropi, pe langa alte materiale, si "trei pietricele de rau arse". In mormintele cercetate s-au descoperit numeroase fragmente ceramice de factura Latene (lucrate cu mana sau cu roata), toate arse secundar, caracteristice culturilor Cotofeni, Glina si Verbicioara. Se precizeaza ca : "In cursul incinerarii probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucati de mal si pamant , cu o anumita, semnificatie si ridicate pentru a fi depuse si in mormant. Va fi fost o practica rituala legata de anumite credinte care razbat pana in zilele noastre; rudele defunctului arunca o mana de pamant peste cosciug".


Constatarea este foarte importanta pentru problema urmarita de noi, in explicarea practicarii pana astazi in Oltenia a asezarii unui numar de pietricele sub capataiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug si in mormant.


O noua descoperire arheologica din 1969 de la Facai-Craiova, efectuata de Octavian V. Toropu si Onoriu N, Stoica, vine sa ne convinga de existenta neintrerupta a practicii funerare a pietricelelor in Oltenia, dovada a vietuirii permanente a populatiei autohtone care o pastreaza de la traco-geto-daci pana astazi.


La punctul "Cimitir" de la Facai s-au gasit doua oale de pamant, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fara manusa), la o adancime de 0,50 m, inalte de 0,16 m, la o distanta una de alta de 1,90 m, ingropate cu grija, fara ca vasele respective sa mai fi fost folosite inainte. Oalele erau acoperite cu cate o piatra de marime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era alba, iar cea de pe gura celeilalte era neagra. Pana la o adancime de circa 0,11 m, incepand de la gura, oalele contineau pamant. Sub pamant se aflau 24 de pietricele de rau. In prima oala, acoperita cu piatra alba, se aflau 16 pietricele albe, 7 galbui - maroniu si 1 neagra. Compozitia pietricelelor: 18 de silex, 2 din sisturi cristaline bogate in cuart, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gura era din silex.


In prima oala, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la doua membre posterioare ale unei broaste din specia Bufo, retezate cu grija spre extremitati. Oala a doua avea piatra de pe gura neagra si continea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui - maronie si una neagra. Compozitia : 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca si cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s-au gasit alte doua pietricele care difera ca roca de celelalte, provenind dintr-o roca friabila continand multa mica. Ele erau sparte, poate intentionat, dupa afirmatiile lui Octavian V. Toropu. Cele doua vase, cu continutul lor, au fost depuse de cei doi arheologi in Muzeul Olteniei din Craiova, unde se afla si in prezent. Cele doua vase, continand pietricele si provenind dintr-o necropola, dovedesc ca practica funerara a asezarii pietricelelor exista in trecut in Oltenia si in acest fel.


Care va fi fost scopul si intelesul acestei practici funerare in trecut este greu sa precizam. In prezent, substratul ei s-a pierdut, ramanand o simpla practica magica, explicata-cu formula, "asa trebuie facut, sa nu se faca mortul strigoi". Din fericire, avem doua informatii literare pastrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea intelegerii acestei practici funerare.


Pliniu cel Batran (23-79 d.Hr.) ne spune urmatoarele : "Desertaciunea omeneasca, mestera sa se insele pe ea insesi, socoteste in felul tracilor, care pun in urna pietre de culori diferite, dupa cum o zi este buna sau rea, iar in ziua mortii le numara si astfel il judeca pe fiecare".


Acest obicei folosit de traci se pare. ca exista si la sciti, cum il aflam consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III i.Hr.) : "scitii, inainte de a se culca, isi aduc tolba si, daca s-a intamplat ca au petrecut ziua aceea fara suparari , arunca in tolba o pietricica alba, iar daca au avut necazuri, una neagra. Cand cineva moare, i se ia tolba si i se numara pietricelele. Daca inlauntru gasesc mai multe pietricele albe, il socotesc fericit pe raposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua buna ne vine din tolba. Si Menandru afirma ca in Leucodia ziua buna se numeste zi alba".


Informatiile celor doua documente literare din antichitate, coroborate si cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar in folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, si ele ne duc la lumea traco-dacilor.


Important de retinut este si faptul ca in vorbirea noastra populara pastram expresia de zi sau zile albe, adica zi sau zile bune in viata, si de zi sau zile negre, intelese zile de necazuri si suferinte, ca in versul din cantecul popular : "Am trait tot zile negre".


Practica folosirii banilor la inmormantare, cu banul legat de degetul defunctului, cu cei pusi in cosciug, in morminte sau aruncati la opriri, la raspantii si in ape curgatoare este mostenita de poporul roman din lumea greco-romana si ea aminteste de oboiul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor mortilor peste apa fluviului Acheron din infern. La Ocnita - Cosota (Buridava dacica) s-au descoperit monede in trei morminte, ceea ce dovedeste ca si dacii practicau depunerea monedei in mormant inainte de cucerirea romana, ca o influenta a romanitatii spre Carpati. Cum a aratat D. Protase, practica obolului lui Charon n-a apartinut geto-dacilor.


La traco-geto-daci se dovedeste existenta in ritualul funerar folosirea pietricelelor, practica pastrata constant pana astazi, cu precadere in Oltenia, ceea ce dovedeste a fi o zona etnografica puternic autohtona traco-geto-daca.


Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, asezate sub capataiul defunctului, aruncate peste cosciug sau asezate in, oale speciale in mormant, este legata de viata defunctului traita de el cu "zile albe", zile "intermediare" sau "zile negre". Ele constituie pentru defunct, din partea celor ramasi in viata un fel de "certificat" de inmormantare, un mesaj, am zice, de calificare a vietii lui traite pe pamant pentru "Marea Trecere" in nemurire.



Pr. prof. ION IONESCU



Viata de dincolo Edit

"Credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis", spunea Herodot. Aceasta afirmatie, ca si aceea cu trimiterea solului la Zalmoxis, a acreditat parerea, unanima, ca viata geto-dacilor era stapanita de credinta in existenta unei alte vieti dupa moarte. Curajul si usurinta cu care acestia se sinucideau cand erau infranti in razboaie arata ca intr-adevar ei se credeau "nemuritori".


Este greu de spus daca nemurirea geto-dacica a fost ceva cu totul spiritual, cum afirma Vasile Parvan, sau numai o continuare a vietii de aici in conditii mai bune. Pentru intrebarea daca "raiul" dacic era "in cer", cum sustinea Parvan, sau "undeva in adancurile pamantului", este greu de raspuns. cum a afirmat prof. I. Russu, este greu de rezolvat, din cauza aceleiasi saracii a izvoarelor.


Unii cercetatori, au crezut ca pot descoperi la geto-daci si credinta in trecerea sufletelor dintr-un trup in altul dupa moarte. Nu sunt insa temeiuri sigure pentru o astfel de afirmatie.


In privinta riturilor de inmormantare ale geto-dacilor, potrivit cercetarilor arheologice s-a putut constata ca, in perioada veche a fierului, a predominat inhumarea cadavrelor, iar in perioada noua a fierului a predominat incinerarea. In rare cazuri s-a folosit inhumarea, pentru copii si pentru persoane de mare importanta. Mormintele descoperite sunt unele plane, altele sub forma de movile de pamant, unele continand urna, altele fara urna. In unele cazuri, incinerarea s-a facut chiar pe locul mormantului, alteori pe alt loc.


Obiceiul general indo-european ca femeile sa se sacrifice de bunavoie sau sa fie omorate pe mormantul sotilor lor se pare ca a existat si la geto-daci.


Viata spirituala a geto-dacilor

Cunoasterea vietii spirituale a unui popor care a construit falnice cetati si sanctuare pe varfuri de dealuri si munti, care a creat o originala cultura materiala cu performante in toate mestesugurile de la ceramica la toreutica si a avut forta morala, credinta care a unit zeci de uniuni tribale in lupta impotriva unor migratori sau succesiv a trei mari imperii a captat adeseori atentia unor istorici, filozofi, poeti sau dramaturgi ai lumii antice ca si a celei moderne.

Religia dacica, mai ales asa cum apare ea in sursele literare antice de la Herodot la Iordanes, a constituit obiectul unor insemnate cercetari in multe centre ale Europei centrale si apusene, astfel ca unele ipoteze emise in secolul al XVII-lea constituie inca obiectul unor dispute. Confuzia de etnonime geti-goti si apoi daci-dani, intilnita in lucrari din antichitatea tarzie si evul mediu timpuriu, a avut deasemeni urmari fericite imbogatind uneori si informatiile asupra culturii spirituale dacice.

Investigarea din interior a culturii dacice a intarziat din cauza ca teoria purismului latin a fost peste doua veacuri preponderenta in istoriografia noastra si ea poate fi intalnita de la cei mai prestigiosi cronicari la Dimitrie Cantemir, cu exceptia oarecum partiala a stolnicului Constantin Cantacuzino, la reprezentantii Scolii ardelene. Demonstrarea originii romane a poporului roman, a obarsiei comune a romanilor din cele trei provincii istorice de pe teritoriul tarii noastre aveau o insemnatate exceptionala, iar prezentarea procesului de etnogeneza fara prima sa componenta se datora mai ales ideilor dominante in scolile in care au dobandit instructia intr-o epoca in care vestigiile geto-dacice erau cvasi necunoscute.

Secolul al XIX-lea a fost prin intentii, metodologie si realizari, epoca in care s-au pus bazele cercetarii stiintifice nationale a culturii materiale si spirituale geto-dacice.

Drumul cunoasterii inceput cu B.P.Hasdeu, Cezar Bolliac, Al. Odobescu a cunoscut o prima insemnata realizare prin lucrarea lui Gr. Tocilescu "Dacia inainte de romani", Bucuresti, 1880, a atins una din culmi prin "Getica" lui Vasile Parvan in anul 1926 si a continuat, s-a largit prin contributii majore, publicate in volume separate, fiind datorate lui Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe, I.I.Russu, D.Berciu, Hadrian Daicoviciu, I.H.Crisan, N. Gostar, I. Qlodariu.

Incercarile de definire a fizionomiei morale a poporului roman, de detectare si explicare a sursei unor trasaturi particulare, au prilejuit unor oameni de cultura, filozofi, folcloristi, istorici ai religiilor etc. sondarea unor perioade mai indepartate. Contributiile datorate lui Lucian Blaga si Mircea Eliade se detaseaza prin viziune si nivel si sunt indispensabile oricarei investigatii.

Daca lipseste deocamdata o sinteza documentata intitulata "Viata spirituala a geto-dacilor", asa cum avem lucrari separate pentru ceramica dacica, feronerie, importuri romane in mediu dacic, cercetarea in acest domeniu are un trecut de 4 secole cu importante realizari.

Intre factorii care au determinat o studiere inegala a stiintelor, artelor si religiei dacice se cuvin a fi mentionati: directia externa de pornire a cercetarii spiritualitatii dacice, contributia relativ tarzie si limitata a arheologiei in rezolvarea problemelor acestui domeniu, gradul sporit de dificultate care-l prezinta adeseori unele aspecte ale spiritualitatii.

Religia dacica, infatisata ca o forma particulara de religie, cuprinde un ansamblu de credinte, rituri si institutii care s-au format pe un spatiu mai intins al teritoriului carpato-ponto-danubian, pastreaza unele radacini in epoci mai indepartate si dainuiri in religiile si culturile care au succedat-o.

In urma cu peste trei decenii, lingvistul, epigrafistul si istoricul I. I. Russu a scris in paginile unei reviste clujene prima sinteza stiintifica asupra religiei dacice. Bibliografia impresionanta, desi selectiva, prezentata intr-o grupare tematica, analiza sistematica a credintelor, practicilor, a naturii si substantei divinitatilor, incercarea de a da raspuns la intrebarile privind numarul si originea zeilor, locul religiei getice in contextul celorlalte religii ale popoarelor indoeuropene, incercarea de a clarifica esenta credintei getice despre destinul oamenilor dincolo de hotarul vietii s. a. mentin lucrarea profesorului clujan intre contributiile valoroase.

In lucrarea lui I. I. Russu aportul arheologiei la reconstituirea religiei dacice era apreciat "foarte modest, daca nu chiar nul". Acelasi autor era de parere ca nu exista o arta religioasa, temple si statui de zei. Se poate observa ca tanarul pe atunci I.I.Russu impresionat de stilul si profunzimea studiilor poetului filozof Lucian Blaga - mai ales a celor din revista "Saeculum" - citandu-l adeseori, se alatura aprecierilor sale ca "in temeiul informatiilor de care dispunem nu putem aspira la reconstituirea continuturilor ca atare ale mitologie si religiozitatii", ci a arata cel putin "locul pe care-l ocupa acea mitologie si religiozitate getica in cadrul unei topografii stilistice are ar imbratisa toate ramurile ariene".

Caracteristicile mitologiei getice (orizont dezmarginit, afirmare defensiva, geometrism, stilizare foarte abstracta, participare magic - activa la existenta, antropomorfism, implinire in post existenta) si situarea ei intre mitologia celta si cea indica, intreaga topografie stilistica propusa de Blaga cu o rara sagacitate si putere de esentializare a stimulat cercetarea spiritualitatii dacice, unele ipoteze fiind confirmate de descoperirile actuale. Asupra categoriilor stilistice care "se imprima.. tuturor plasmuirilor de cultura" Blaga a revenit atat in Spatiul mioritic cat si in Fiinta istorica.

De sute de ani sunt analizate mai ales textele scrise in sec. V si I i.e.n., respectiv sec. VI e.n., de Herodot, Strabon si Iordanes, texte care furnizeaza principalele date asupra religiei dacice. Descrierea peregrinarilor lui Zalmoxis in Istoriile lui Herodot, cu adaugiri la Strabon si apoi la Iordanes, porneau de la ideea imposibilitatii unei gandiri originale la un popor "barbar" si atunci rationalismul grec trebuia sa stabileasca sursele, care nu puteau fi decat filozofia greaca (Zalmoxis sclav al lui Pithagora in insula Samos) sau religia egipteana.

Evhemerismul cerea sa i se stabileasca itinerariul perioadei care a precedat transformarea omului Zalmoxis in zeu. In acest spirit trebuie si uneori au fost interpretate cele scrise de Herodot. Aceleasi cuvinte despre Zalmoxis si Gebeleizis au condus pe unii istorici moderni la concluzia ca religia dacica este henoteista sau chiar monoteista, Zalmoxis fiind considerat unicul zeu, iar Gebeleizis unul din epitetele sale, pe altii la concluzia ca ne aflam in situatia unei religii dualiste de tipul celei iraniene in care Zalmoxis si Gebeleizis erau echivalati cu Ormuzd (Ahura-Mazda) si Ahriman si, in sfarsit, ca e o religie politeista.

Henoteismul a fost sustinut pe baza unui fragment din cartea a IV-a din Istoriile lui Herodot al carui text ramane echivoc si este considerat astfel de toti exegetii.

Politeismul, cunoscut si in alte religii indoeuropene, cu creatii corespunzatoare diferitelor zeitati, fenomene, elemente si forte ale naturii: pamantul, cerul, fulgerul, lumina, focul, apa etc, zeitati antropomorfizate, pare mai apropiat de situatia reala. In scrierile lui Vergilius si Ovidius este mentionat cultul lui Mars (Ares) la daci, dupa cum ar putea fi amintit cultul Hestiei si al zeitei Bendis-Diana.

Impotriva henoteismului preconizat de Vasile Parvan s-au pronuntat C. Daicoviciu, I.I. Russu, L. Blaga s. a., iar caracterul politeist al religiei dacice este punctul de vedere dominant exprimat in toate sintezele istoriografiei noastre postbelice. Prezentarea argumentelor fiecareia din cele trei optiuni posibile depaseste limitele si intentiile acestor insemnari. Pentru Mircea Eliade problema "monoteismului geto-dac" apartine istoriei ideilor in Romania moderna si nu istoriei religiilor.

In ultimii 30 de ani progresele in cunoasterea vietii spirituale dacice se datoresc unor ingenioase reinterpretari a izvoarelor literare antice, progreselor lingvisticii traco-dacice, celor din istoria religiilor si mai ales aportului substantial al arheologiei.

Arheologia a dezvelit temple si sanctuare, a dezvaluit o arhitectura civila si religioasa in echilibru armonios cu mediul, cunostinte de astronomie probate prin sanctuarul rotund sau obiecte minore, cunostinte de medicina etc. Sanctuarele rotunde sau rectangulare din Muntii Orastiei, de la Tilisca, Pecica, Barbosi sau Batca Doamnei se alatura culturii materiale identice in dovedirea unitatii culturale a lumii geto-dacice.

Lipsa totala a sculpturii monumentale si a picturii murale este compensata de artele minore, orfevrarie, argintarie, decoratia vaselor de ceramica si prin plastica. A fost remarcata eleganta formelor si geometrismul. Preferinta pentru nonfigurativ explicata de unii prin cvasi aniconismul religiei dacice devine tot mai relativa datorita noilor descoperiri. Pana vor fi gasite ample inscriptii lapidare in Dacia preromana, datorita arheologiei se poate raspunde in prezent pozitiv la intrebarea daca au cunoscut dacii scrisul.

Descoperirile cele mai insemnate provin de la cetatile dacice din Muntii Orastiei si din cetatea dacica de la Ocnita (Ocnele Mari) - Ramnicu Valcea, unde este localizata antica Buridava. La Sarmizegetusa Regia au fost gasite peste 80 blocuri de piatra pe care sunt incizate una - trei litere grecesti. Asemenea blocuri au inceput sa fie descoperite din deceniul al IV-lea al secolului trecut. Semnificatia lor continua sa fie disputata.

Principalele ipoteze sint urmatoarele:

a) album cu nume de regi si preoti, la unele grupuri lipsind vocalele.

b) cifre sub forma de litere, semnele arhitectilor greci.

c) calcule astronomice pentru construirea sanctuarelor mai ales a sanctuarului calendar.

Stampilei cu litere latine, scrisa retrograd Decebalus per Scorilo, aplicata pe un mare vas de cult i s-au atribuit intelesuri diferite in functie de acceptia latina sau daca a cuvantului per, cu sensul de puer sau ca perpor ca in multe antroponime traco-getice.

Descoperirile prof. D. Berciu de la Ocnita apartin ultimilor 3 ani. Cea mai insemnata inscriptie este grafitata pe un vas de provizii si prin ea aflam de un "rege" necunoscut, cu nume bine atestat in antroponimia traco-getica, si inscriptiile REB si BVR scrise cu caractere latine. Epigrafe mai marunte cu scriere latina, greaca sau cu semne zise sarmatice au fost gasite si in alte asezari din zona est carpatica.

Corespondenta diplomatica cu Domitian si inscriptia pe ciuperca din mesajul trimis imparatului Traian se adauga stirilor literare "Dio Cassius" care atesta existenta scrisului la daci.

Revenind la aspectele religiei dacice, se cuvine a mentiona ca studiilor asupra lui Zalmoxis scrise de Q. Kazarow in 1906 si 1912, de J. Coman, I. I. Russu li s-a adaugat in anul 1970 lucrarea ampla a lui Mircea Eliade. Cercetarea lui Zalmoxis este cercetarea esentei religiei dacice si in lucrarea savantului nostru sunt realizate stirile antice, este utilizat comparatismul, folclorul, arheologia, nu este eludata vreuna din principalele aspecte exprimate direct sau sugerate in textele referitoare la zeu. Intre numeroasele aspecte analizate in cuprinsul celor 50 pagini dense se impune a fi relevate: sensul initiatic al ocultatiei si epifaniei si evolutia religiei dacice.

Infatisarea frecventa a "mortii rituale" pe reliefurile culturale ale Cavalerilor danubieni datind din secolele II-III e. n. isi are originile cele mai probabile in ocultatia si epifania lui Zalmoxis.

Retragerea simbolica a lui Zalmoxis intr-o camera subterana - o katabasis, un descensus ad inferos - isi gaseste analogii la Pitagora. In aceasta retragere unii au vazut un indiciu ca Zalmoxis era o divinitate chtonica, unii naturista, la fel ca alti zei care mor si reinvie periodic.

Dar Zalmoxis nu era zeul care moare precum Adonis, Atis sau Osiris, cu toate ca scena mitico-rituala in sine a ocultatiei si epifaniei este regasita in lumea antica mediteraneana si asiatica. In acelasi timp, daca am admite ca intr-o anumita etapa, Zalmoxis a avut ca functie principala cea de zeu al pamantului, el nu este singurul intre numeroasele zeitati cu aceste atribute. Egipteanul Geb si romanul Quirinus sunt zei htonici sau ai fecunditatii terestre sau cumuleaza si functiile unor astfel de divinitati.

Grota putea fi, cum s-a observat, o imago mutidi. Dar reamintim ca mithraea, templele zeului Soarelui neinvins - Mithras, aveau forma unor pesteri, puteau fi pesteri si ele se aflau totdeauna sub nivelul solului de calcare. Pozitia subterana a constructiei nu poate fi deci hotaratoare in stabilirea atributelor zeului.

La rigoare, vagi asemanari, interesante totusi pentru eventualul fond indoeuropean comun, ar putea fi stabilite si cu mundus-ul roman, constructia subterana a ritului de fondare cladit astfel incat sa simbolizeze lumea subpamanteana, terestra si cereasca.

De asemenea, in ritualul trimiterii mesagerului catre Zalmoxis se vede ca sufletul este cel presupus a ajunge la zeu. Am remarca faptul, ca desi mesageri exista in foarte multe religii monoteiste si politeiste, tipul si directia difera total in religia daca - ca este o indiscutabila originalitate, distincta net de angelolatrie si adaugam imediat de sacrificiile umane cunoscute in multe alte religii ale antichitatii. Mai ales prin aceasta apropiere om divinitate - intermediarul fiind tot om. Avem credinta ca nu era doar un rit propitiatoriu - cu o precatio a colectivitatii si un sacrificium.

Dar Zalmoxis si nemurirea dacica se lasa cu greu definite in putine randuri. S-a remarcat ca Zalmoxis care reveleaza o doctrina eschatologica si fondeaza un cult initiatic isi face aparitia in istoria religioasa propovaduind. Credinta in nemurire a continuat sa intrige pe grecii secolului al V-lea. Post existenta fericita a sufletului nu era un dar general ci se obtinea prin intermediul unei initieri, ceea ce apropie pe Zalmoxis de misterele grecesti si elenistice.

Arheologia, dovedind predominarea ritului incineratiei vreme de secole, in unele perioade ca rit exclusiv pentru maturi, mormintele de inhumatie apartinand doar unor copii, a venit in sprijinul conceptiei despre postexistenta sufletului. Tumulii funerari, mai rari si cu un inventar mai bogat decat inmormantarile care alcatuiesc cimitire plane, dar existenti in intreaga istorie a geto-dacilor, posibil sa fie si o imitare a locuintei subterane a lui Zalmoxis.

Celalalt principal zeu al panteonului dacic, ar fi Qebeleizis, echivalat de unii cu Zbelsurdos, zeu al furtunii, Gheib, fiind tradus prin lumina, fulger. Oricum Gebeleizis, atunci cand nu e considerat epitet al lui Zalmoxis este socotit a fi un zeu celest.

Textele antice contin marturii, despre raporturile intre zeu, rege si marele preot, pozitia deosebita a marelui preot de la Deceneu la Vezina, in timpul epocilor de apogeu a civilizatiei dacice; informatii utile despre secte si organizare sacerdotala. La theosebeis ("cei care iubesc zeul") si "kapnobatai" (asceti si contemplativi), Strabon adauga pe uctai, iar Josephus Flavius, in Antiquitates judaicae, ii numea pleistoi si-i compara cu esenienii.

Kogaionon - Muntele sacru mentionat doar de Strabon a fost localizat de un invatat francez din secolul al XVIII-lea la Casin - Tg. Ocna. Intamplarea face sa fie in vecinatate cetatea dacica de la Titelca-Tisesti sapata in urma cu mai bine de doua decenii. In prezent se admite ca fiecare cetate avea o zona sacra dar Muntele Sfant putea fi numai in zona marilor sanctuare din Muntii Orastiei.

Comparatismul, exegeza textelor a dus la relevarea unor elemente interesante, dar credinte asemanatoare au generat adeseori rezultate diferite atat in conceptiile asupra vietii cat si in pregatirea "vietii de apoi". Am reamintit de credinta in nemurire existenta la atatea popoare. Cuvinte homo-hutnus si adam-adama "om-pamant" pot ele insele constitui marturii indepartate despre similitudinea creatiei omului in viziunea a doua religii ce par atat de indepartate.

Intre sursele care le consideram inca neexplorate suficient pentru reconstituirea religiei dacice sunt: arta traco-getica si Columna lui Traian. Cunoscuti arheologi si istorici si-au exprimat scepticismul in legatura cu valoarea elementelor furnizate de reprezentarile infatisate pe tezaurele traco-getice. Se contesta, de asemenea, continuitatea ei din secolele V-IV i.e.n. pina catre epoca clasica dacica.

Descoperirile de la Pecica si Cugir, unde au fost gasite piese de aur si in complexe datand din secolele II i. e. n.- I e. n., se adauga piesele lucrate de argintarii daci, infirmand ceea ce se opunea si logicei istorice si argumentand optimismul referitor la posibilitatea descoperirii unor tezaure datand din perioada dacica clasica sau care completeaza verigile intermediare secolelor IV i.e.n. in I e.n.

La fel ca cele mai multe produse antice ale artelor figurate si tezaurele traco-getice au avut desigur intre principalele izvoare de inspiratie pentru scenele infatisate, conceptiile religioase. Afirmatia aceasta poate fi sustinuta prin numeroase produse ale artei traco-gete.

Tezaurul de la Baiceni se inscrie printre cele mai. Interesante Produse ale orfevrariei traco-getice din secolele V-IV i. e. n. datorita scenelor infatisate, a diversitatii pieselor. Pe un obrazar, este infatisat un bucran - cap de taur - flancat de 2 serpi. Bucranul este simbol solar bine cunoscut in numeroase religii antice, iar sarpele, cu multiple semnificatii - uneori opuse in spatii diferite - tinerete vesnica, traiectoria soarelui, simbol malefic etc. - este in general simbol htonic. Asocierea celor doua simboluri pe reliefurile cultuale ale Cavalerilor danubieni sau alte reprezentari cunoscute in secolele ulterioare confectionarii tezaurului de la Baiceni apartin divinitatilor care cumuleaza cele doua domenii htonic si uranic. Reprezentarea ar putea ilustra asadar si un moment al sincretismului interior dacic, posibil intre Zalmoxis si Gebeleizis, petrecut in acea perioada. Purtatorul coifului din acel tezaur era probabil dupa scenele modelate "rege" si mare preot.

Statuete lucrate din diverse materiale reprezentand divinitati cu forme umane sau zoomorfe, simboluri ale protectiei divinitatilor, a influentei tutelare a stramosilor asupra descendentilor, simbol al unei puteri magice, aducatoare de ploi fertilizante etc. au fost gasite in asezarile preistorice de pe diferite continente sau de pe teritoriul actual al patriei noastre. Figurinele din secolele II i. e. n.-II e. n. continua asadar in spatiul carpato-danubian traditiile unei plastici cu functii in general magico-cultuale si cu realizari artistice remarcabile.

Utilizarea figurinelor ca amulete sau in practica magica a fost de mult postulata si confirmata prin cateva descoperiri. Publicand plastica din asezarea dacica de secolele I-II e. n. de la Dumbrava am avansat unele ipoteze in legatura cu alte posibile functii si semnificatii ale unor tipuri de figurine antropomorfe. Sunt figurine cu reprezentarea Cavalerului trac sau reprezentari partiale dar pars pro toto ale imaginii amintite. Sunt figurine care pot fi considerate marturii ale unui cult phallic la daci, separat sau ca parte componenta a credintelor care alcatuiesc cultele dionisiaco-sabaziace, eventual si a celor metroace. Cultele tracice sau traco-frigiene n-au fost straine religiei dacice.

De asemenea, cercetarea tuturor pieselor dacice cu reprezentarea figurei umane, pe monede, vase de argint, falere, fibule etc. au permis reliefarea cultului fetei si a capului la daci, asa cum exista si la celti. Capul prin forma sa sferica a stimulat un simbolism al Soarelui al divinitatii celeste etc. Dar multimea pieselor de acest tip, unele cu locas pentru a fi infipte, ultima de la Ocnita (jud. Valcea) ne dau dreptul sa propunem reinterpretarea scenei XXV, de pe Columna Traiana. Constructiile cu obeliscuri ar putea fi mici sanctuare in aer liber (sacella), cu idoli betylici, situate in afara incintei fortificate, cum apar de obicei sanctuarele cu tamburi de piatra si nu gropi impotriva lupilor cum presupunea C. Cichorius. In preajma drapelului de lupta al dacilor si al sanctuarului de capete fixate pe pari aveau o semnificatie integrata in ansamblul de cult.

Monumente care glorifica vitejia si sacrificiile Romei in luptele pentru cucerirea Daciei, monumente si inscriptii votive sau funerare, produse ale toreuticii, ceramica pictata, ceramica cu reliefuri sau medalioane si plastica stau la indemana celui care ar incerca sa alcatuiasca o "zoologie istorica" sa efectueze o trecere in revista a animalelor care au existat in Dacia sau a celor prezente in mitologia, magia sau imagistica cultuala a Daciei preromane si romane.

Intr-un studiu intocmit recent am trecut in revista produse ale plasticii in forma de lup, taur, mistret si berbec. Am reaminti cu acest prilej doar consideratiile finale referitoare la ultimul din animalele mentionate. Berbecul este cunoscut ca simbol al fortei si fecunditatii, generator al turmelor, este de asemenea prezent in imaginile cultuale sau ca emblema a unor divinitati diverse: Agtii, Hermes, Apollo, Ammon. Berbecul a fost si in lumea dacica animalul sacrificat focului domestic cum arata frecventa "cateilor de vatra" ornati cu protome de berbec sau imaginea cu scena de sacrificiu de pe coiful de la Cotofenesti. Locul detinut de berbec in cultele sabaziace, dionisiace, metroace si mai ales in cultul Cavalerilor danubieni stau marturie pentru insemnatatea acestui animal in cultele si credintele dacice, loc neegalat decat teoretic de alte animale. Posibil ca de la focul domestic, berbecul sa fi ajuns ca si in alte zone ale lumii antice si zeu al marelui foc solar, dupa cum importanta sa ar putea fi determinata de locul pastoritului intre ocupatiile populatiei dacice.

Cu toate ca, raritatea scrisului, vitregiile vremii, sincretismul, timpul, cunostintele noastre incomplete despre imagine si simbol, fac adeseori dificile stabilirea dainuirilor dacice, prin cercetari multidisciplinare reconstituirea spiritualitatii dacice originale si totodata receptiva la valorile externe, va deveni treptat tot mai veridica.

Silviu Sanie Cuprins Niciun titlu.

Date istorice Edit

Catre sfarsitul neoliticului si inceputul epocii bronzului (c. 2500-2000 i. Hr.) s-a produs marea migratie a triburilor indo-europene, care s-au raspandit apoi in toata Europa. In Europa de sud-est, din amestecul acestora cu populatiile neolitice, s-au nascut grecii, ilirii, tracii si ramura cea mai nordica a acestora din urma, geto-dacii.


Primele stiri scrise despre geto-daci, "cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci", se gasesc in izvoarele grecesti, unde ii intalnim sub numele de geti. Numele de daci este prezent mai tarziu si este folosit de romani. Faptul ca erau numiti geti sau daci nu are nici o importanta, deoarece inca din antichitate s-a stiut ca getii si dacii erau de acelasi neam tracic si vorbeau aceeasi limba.


Ocupatiile lor de capetenie erau agricultura si pastoritul, dar se indeletniceau si cu viticultura, albinaritul, extragerea si prelucrarea metalelor etc. Pe langa metalurgia fierului, ei s-au remarcat si in mestesugul lucrarii aurului si argintului, in ceramica lucrata la roata si in arta constructiilor. Cunosteau scrisul sub forma alfabetului grec si latin si sint indicii ca nu era folosit numai de capeteniile lor si de preoti ci si de mestesugari.


In ceea ce priveste relatiile geto-dacilor cu alte popoare si influentele reciproce care au avut loc, trebuie mentionati in primul rand grecii, care, prin coloniile lor de la Marea Neagra -Histria, Tomis, Callatis - au grabit dezvoltarea societatii geto-dacice. Pe la mijlocul secolului al IV-lea i. Hr. au patruns in Transilvania celtii, care au convietuit cu geto-dacii timp de aproximativ trei secole, sfarsind prin a fi asimilati de geto-daci.


Sub raport social, geto-dacii erau impartiti in doua mari categorii: tarabostes sau pileati ("cei care poarta pileum", caciula), clasa suprapusa, si capillati sau comati ("pletosii", "cei cu par lung", care umblau descoperiti), oamenii de rand.


Sub raport politic, dintre faptele importante din istoria geto-dacilor, amintim in primul rand rezistenta opusa regelui Darius, in expeditia sa impotriva scitilor din regiunea Marii Negre (514 i. Hr.), apoi a lui Alexandru cel Mare, cand acesta a intreprins o incursiune la nordul Dunarii (335 i. Hr.).


In secolul I i. Hr., Burebista (c. 82-44 i. Hr.), a reusit sa uneasca toate triburile geto-dacilor, intemeind astfel primul stat geto-dac centralizat si independent.


In anul 106 Dacia devine provincie romana. Acum incepe perioada romana, in care are loc procesul de romanizare a Daciei si de formare a poporului roman si a limbii romane.


Piramide misterioase din vechea Dacie ? Edit

"Nimeni nu stie ce se ascunde sub movilele de pamint din apropierea Oltului” 
Piramidele de la Sona. Se duc la cimp la fel ca in fiecare dimineata. Au pamintul pe malul Oltului, chiar langa Guruieti. L-au mostenit de la bunicul, iar batrinul de la parinti. Sint norocosi. Toti satenii stiu ca pamintul este mai manos acolo. Unii spun ca Guruietii din Sona sint morminte dacice ale unor mari conducatori. Vinatorii se jura ca este ceva neciudat in ele. Vulpile dispar cu totul in piramidele uriase de pamint. 
Satul Frumoasa. Satul se afla in apropierea orasului Fagaras, pe malul Oltului. Primele case au fost cladite de sasi, in anul 1313. Gospodareste au muncit pamintul, au crescut animalele si si-au inaltat o biserica mica si “frumoasa”. De cind se stie, movilele uriase de pamint de la marginea satului au fost numite guruieti. Nu se mai stie de ce. Oricum sasilor nu le-au purtat noroc.
Sasii au plecat din Sona. Nea Goe Aurel, unul dintre batrinii satului, stie cum au plecat sasii din Sona. “Peste Olt era o padure mare de stejar, bogata in ghinda, numai buna pentru ingrasarea porcilor. Sasii isi duceau acolo animalele, dar romanii le furau. S-au saturat de atita tilharie si au plecat cu toti spre alte meleaguri. Din cite stiu eu s-au stabilit prin Tirnava Mica, linga Blaj, si i-au spus tot satul Sona”, spune Nea Aurel. Are 83 de ani, s-a nascut in sat. Toti stramosii lui se trageau tot de aici.
Case in paragina. Acum satul e locuit de romani. Sint 300 de case si doua biserici, una ortodoxa si una greco-catolica. Localitatea e imbatrinita. Multe case sint in paragina, cu portile intr-o rina si cu iarba pe acoperis. Linga guruieti sint niste grajduri lasate in paragina si un cimp plin cu flori si fragi. Putinii tineri care au mai ramas in sat nu se duc noaptea pe acolo. Nu se stie niciodata ce se poate intimpla.
Tunele secrete. Achim Boieru, alt batrin al satului, e convins ca piramidele de pamint au legatura cu sanctuarele dacice de la Sarmisegetusa si cu cetatea Risnovului. “Sigur nu se stie nimic. Istoricii nu si-au bagat nasul in ele sa le cerceteze. Am auzit ca sint legate prin tunele subterane care duc la cetatea Risnovului si cu sanctuarele dacice”, spune acesta. Satenii din Sona nu sint perocupati de fenomenele paranormale. Prefera sa creada in legendele din batrini. Multi sint convinsi ca in guruieti sint ascunse comori de pe vremea dacilor. Altii ar baga mina in foc ca turcii au ridicat movilele ca sa isi ascunda armele.
Triunghiul dacilor. Cercetatorii au dovedit ca sanctuarele dacice sint pozitionate in virfurile unor triunghiuri dreptunghice. Filosofia dacilor se regaseste in modelul matematic al sanctuarelor de la Sarmisegetusa si Racos. Dar si in triunghiurile de aur pe care le formeaza constructiile raspindite pe teritoriul Daciei. Stramosii nostri si-au construit tara topografic si geometric proiectind pe pamint cerul instelat. Au construit cu ziduri de piatra bine prelucrate cetati pe virfuri greu accesibile in munti. S-au spus ca aceste ziduri erau cetati de aparare. Dar cisternele cu apa, hambarele cu grine, sanctuarele si locuintele sint dincolo de aceste ziduri. Dacii aveau cunostiinte solide de astronomie. Daca unim aceste virfuri de munti, obtinem triunghiuri dreptunghice, asezate dupa un altgorim cosmic. 
Marea linie topografica. Unind punctul unde se afla cele 9 piramide de la Sona cu punctul sanctuarului de la Racos si vârful Omu obtinem un triunghi dreptunghic cu unghiurile de 30 si 60 de grade. Pe linia Sona-Omu se afla templul dacic de la Sinca Veche, adapostit intr-o pestera. Un alt triunghi, mai mare are in virfuri templul de la Racos, Vârful Omul si cetatea dacica de la Sarmizegetusa. La Racos se afla un mare complex ritualic al dacilor. Linia ce uneste Cetatea Sarmizegetusa cu Vârful Omul este denumita marea linie topografica a dacilor.
Fenomene stranii in zona Busteni-Sinaia. Traian Trunfin, muzeograful de la Muzeul “Cezar Petrescu’ din Busteni, a cercetat fenomenele zonei Busteni-Sinaia. In anii 1993-1994, numeroase familii din Busteni acuzau stari de agitatie care le afectau sanatatea. Manifestarile aveau loc numai in timpul noptii. Ulterior s-au produs o serie de cutremure, care nu aveau epicentrul in Vrancea sau Bucegi. N-au fost victime, doar usoare pagube. Unii locuitori din Busteni s-au plins ca nu mai pot atinge cu mina obiectele metalice pentru ca se curentau.
Semnale radio subterane. In anul 1995 numarul de cutremure a sporit. Inainte de producerea unui seism, se auzea un tunet infundat. Dupa 4 ani, specialistii de la Centrul de Fizica a Pamintului au inceput sa priveasca manifestarile cu ingrijorare. Dar, pina la urma, toate au incetat. S-a nascut ipoteza existentei in Bucegi a unor uriase coridoane subterane, unde ar avea loc experiente. Punctul fiebinte ar fi zona crucii de pe Caraiman. Dupa cutremure, s-au semnalat si semnale radio. Se pare ca provenienta lor este subterana. Specialistii de la Statia Seismica de la Cheia n-au putut lamuri lucrurile.
Soarele rasare mai întâi pe Omu. Vârful Omu ( 2.505 m ) este cel mai inalt din Bucegi. E unul dintre virfurile carpatice de peste 2.000 de metri care se lumineaza dimineata. Iarna, dupa ninsorile puternice, din blocul Institutului Geologic al Romaniei din Bucuresti, poate fi vazut Masivul Bucegi. De la 150 km, apare cu detalii incredibile, pina la nivel de pilcuri de padure si poiene. Nicolaie Densusianu sustine ca muntele sfint al dacilor era in Bucegi. Istoricul A. Bucurescu cunsidera ca Sfinxul din Bucegi se afla pe locul unde a fost ucis Orfeu, Kog-a-Ion insemnind capul Magnificului.
Sarmizegetusa, locul fenomenelor inexplicabile. Sarmi Seget Usa, adica “Eu ma grabesc sa curg” ( in sanscrita ) este vechea capitala a Daciei. Este situata in Muntii Orastiei din Grupa Retezat-Godeanu. Se spune ca aceasta zona, unde apar lumini ciudate in miez de noapte, este numita “zona crepusculara a Europei”. In 1991, sapte specialisti au facut cercetari la fata locului. Au consemnat aparitia unei “explozii luminoase” care parea ca iese chiar din munte. Intorsi la Bucuresti, au constatat ca aparatele nu au retinut nici o imagine. In august 1991, in aceeasi zona, un avion IL-14 s-a pulverizat din senin.
Raza din stinca. In iulie 1994, niste turisti care-si asezasera cortul la Sarmizegetusa au relatat ca au vazut nenumarate raze, de diferite culori, tisnind din spatele unui perete stincos. Razele se invirteau ca spitele unei roti. Intreaga vale a fost cuprinsa de un vuiet timp de jumatate de ora. Doua luni mai tirziu, in acelasi loc, alti turisti au fost infasurati intr-o perdea de raza colorate.
Templul ursitelor. Un vechi lacas de cult se afla la Sinca Veche, in cotul format de Muntii Fagaras si Perisani, la 45 de km de Brasov si 22 de Fagaras. Multi au auzit de Templul Ursitelor unde se intimpla fenomene paranormale. Vin oameni din toata tara sa se reculeaga si sa isi puna o dorinta. La inceputul secolului au fost descoperite cristale in templu. S-au presupus ca erau folosite de preotii daci. Grota nu este mare, dar impresioneaza. Turnul interior, pe unde intra lumina zilei, este inalt de 10 metri. Pe perete apar simbolurile celor doua principii cosmogonice, Yin si Yang, impreuna cu steaua lui David. Cei care au cercetat templul s-au intrebat daca fata cu trasaturi ferme, sculptata in templu, este al lui Christ, Zamolxis sau a unei zeitati. Parapsihologii cred ca locul are puteri supranaturale. Cei care au vizitat lacasul au vise premotorii. Vechiul templu dateaza din epoca precrestina. De altfel, in apropierea grotei a existat o mica asezare dacica. In secolul al XVIII-lea, in grota era o biserica ortodoxa. A rezistat numai pina in anul 1761, insa si acum, din cind in cind, detin slujbe.
Sanctuarul de la Racos. Pe Tipia Ormenisului, in apropiere de Racos se afla o tabara arheologica. Asezarile dacilor sint de 200 sau 300 de ani mai vechi decit cele din muntii Orastiei. In secolele V-VI i.e.n. aici exista un regat dacic puternic, bine cladit si aparat. Cel care conduce sapaturile arheologice este arheologul brasovean Florea Costea. “Tipia Ormenisului era considerat un loc sacru. Cetatea nu era mare, dar a avut rol important de aparare. Capii militari n-au vrut sa se uneasca cu celelalte regate, care se aflau sub conducera lui Burebista. Acesta a cucerit cetatea si apoi a incendiat-o”, spune arheologul. S-au descoperit sanctuare circulare. Aici aduceau ofrande de carne zeilor. Halcile erau atirnate in piroane de fier, in forma de cap de lebada. Erau inchinate zeitatii supreme, lui Zamolxis. Sanctuarele au fost distruse de romani. Fragmentele de ceramica, piroanele, fibulele si obiectele de fier gasite au fost expuse la Muzeul de Istorie Casa Sfatului.
Piramidele din Egipt si Carpatii. Muntele Toaca este o piramida cu baza patrata, forma de extrema raritate in natura. Latura are lungimea dubla fata de piramida lui Keops. Unghiul pantei vestice are aceiasi marime cu unghiurile piramidei. La Cucuteni, cultura aflata in apropiere, s-a descoperit, incizat in ceramica eneolitica, un motiv unic reprezentind proiectia in plan a unei piramide cu baza patrata. Diagonalele si apotemele sint trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpatii Meridionali si cei Orientali este de 52 de grade. 51 de grade 50 minute este unghiul dintre fetele piramidei Khufu ( Keops ) si baza acesteia. Vasile Pirvan sustine teoria Ceahlaului ca munte sfint al dacilor. Muntele retezat este un monolit de proportii gigantice cu infatisearea unui trunchi de piramida.



</tbody>


Legături externe Edit

  • ro
Strigătul Carpaţilor
  • ro
Mistere, civilizaţii şi secrete ale lumii

Also on Fandom

Random Wiki