Fandom

Coman Wiki

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

AGRAVAREA CONTRADICŢIILOR FEUDALE ÎN ŢĂRILE ROMÎNE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVI-LEA. RĂZBOIUL ŢĂRĂNESC CONDUS DE GH. DOJA

AGRAVAREA CONTRADICŢIILOR sI A ANARHIEI FEUDALE ÎN TRANSILVANIA. RĂZBOIUL ŢĂRĂNESC DIN 1514 DE SUB CONDUCEREA LUI GHEORGHE DOJA Edit

Agravarea contradic­tiilor si a anarhiei fe­udale în Transilvania Edit

La sfîrsitul secolului al XV-lea si la începutul celui urmator, contradictiile si anarhia feudala — frînate în timpul domniei regelui Matei Corvin — au izbucnit cu si mai mare putere. Marea nobilime, baronii si clerul catolic înalt se constituie într-o grupare politica, «partidul baronilor». Bazati pe puterea lor economica si politica, baronii si clerul înalt smulg puterii centrale noi privilegii, noi scutiri de obli­gatii fata de stat. Ceea ce caracterizeaza aceasta patura a marii nobilimi erau necontenitele încercari — folosind toate mijloacele — pentru a stirbi cît mai mult prerogativele puterii regale. Reusind sa anuleze unele masuri ale regelui Matei, menite sa întareasca puterea centrala, marea nobilime si clerul superior acapareaza multe din veniturile statului si-si însusesc, prin abuz, unele dari la care erau obligati taranii fata de rege.

Cresterea puterii marii nobilimi constituia, în acelasi timp, o primejdie si pentru nobilimea mijlocie si mica. Mosiile acesteia erau cotropite de marea nobilime si alipite întinselor ei domenii. Din aceste motive, ca si din dorinta de a participa si ea la viata politica a tarii, nobilimea mica si mijlocie era în conflict cu marea nobilime si cu clerul înalt. Pentru a putea duce lupta împotriva baronilor si a clerului superior, mica nobilime se constituie, la rîndul ei, într-un « partid al nobilimii de rînd ». Urmarind sa slabeasca puterea marilor feudali si sa foloseasca rezultatele luptei taranimii în propriul ei interes, si nu din dorinta de a schimba raporturile sociale existente, mica nobilime sustine nemul­tumirile taranimii împotriva marii nobilimi si a bisericii. Din aceleasi motive, o parte a micii nobilimi va participa chiar si la rascoala populara din 1514. Contradictiile dintre paturile privilegiate capata o complexitate si mai mare, deoarece ele se manifesta si între nobilime, în întregimea ei, si clerul


38*


595


înalt. Nobilimea avea motive de nemultumire din cauza cresterii puterii economice a domeniilor bisericesti si a celei politice a clerului superior. De 'aceea, chiar cu prilejul proclamarii cruciadei antiotomane, în primavara anului 1514, între reprezentantii nobilimii mari si ai clerului au izbucnit neîntelegeri. Aceste contradictii dintre paturile nobiliare, dintre nobilime si cler, erau însa neantagonice.

si mai mari erau deosebirile de interese din sînul clerului, izvorîte din situatia sociala diferita a clericilor. Daca interesele de clasa nu deosebeau prin nimic pe episcopi, canonici si abati de marea nobilime, interesele clerului infe­rior, ale preotilor de la sate si din tîrguri îndeosebi — fractiunea plebeiana a clerului, cum o caracterizeaza Engels — se apropiau de ale taranimii si orase-nimii mijlocii si sarace. Este, deci, cu totul explicabil de ce aceasta fractiune plebeiana a clerului a jucat un rol important în razboiul taranesc din 1514.

Dezvoltarea oraselor si a tîrgurilor din Transilvania în secolul al XV-lea si, mai ales, diferentierea din punct de vedere social-economic a populatiei oraselor, au adaugat elemente în plus complexitatii raporturilor sociale de la sfîrsitul secolului al XV-lea si începutul secolului al XVI-lea. între orasenime, în general, si întreaga clasa feudala existau deosebiri de interese, izvorîte din nazuintele orasenilor — mestesugari si negustori — spre dezvoltarea productiei de marfuri în orase, a pietii locale, si din piedicile puse de feudali acestei dez­voltari. Vamile numeroase pe care trebuiau sa le plateasca negustorii si meste­sugarii la trecerea pe domeniile feudale, nu numai ca împiedicau libera circulatie a marfurilor, dar contribuiau si la scumpirea acestora; jefuirea marfurilor de catre nobili aducea alte pagube însemnate orasenimii.

Faptul ca taranii erau împiedicati de stapînii feudali de a-si duce la piata în mod liber produsele însemna alt prejudiciu pentru oraseni, care nu se puteau aproviziona cu produse agricole si materii prime în conditiile cele mai avantajoase si, în acelasi timp, nu-si puteau vinde produsele taranilor în masura în care ar fi putut-o face daca taranimea ar fi avut legaturi mai strînse cu piata. Acest fapt a constituit înca unul din motivele accentuarii contradictiilor între clasa feudala, în totalitatea ei, si orasenime, în general, si explica atitudinea orasenilor în timpul luptelor antifeudale ale taranimii.

Existenta stratificarii social-economice în orasele din Transilvania a deter­minat pozitia diferitelor paturi orasenesti si fata de rascoalele taranesti 141i82b : de împotrivire din partea patriciatului, echivoca a paturilor intermediare si de colaborare strînsa a orasenimii sarace.

Contradictia fundamentala din aceasta vreme ramîne, însa, aceea dintre taranimea aservita si clasa feudala, datorita exploatarii grele a taranimii, îndeosebi din partea nobilimii mari si a clerului superior. Dupa cum s-a aratat în capi­tolul precedent, dijmele bisericesti au fost sporite, au crescut renta în bani, produse si munca fata de stapînul de mosie, precum si obligatiile fata de statul feudal. Ţaranimii îi este rapita si posibilitatea de a parasi mosia feudalilor abu­zivi, pentru a se aseza în alta parte, unde conditiile de viata nu erau atît de grele. Dreptul de libera stramutare nu mai era decît o fictiune, fata de piedicile nenu­marate puse de feudali în calea plecarii taranimii, chiar înainte de legiferarea legarii de glie a taranilor din 1514.

Aceeasi viata grea duceau si lucratorii din mine si ocne, exploatati si ei de proprietarii acestora: statul feudal, prin dregatorii sai, câmarasii, sau de proprietarii particulari, prin reprezentantii acestora, acolo unde minele erau în stapinirea nobililor sau a bisericii catolice.

Aceste contradictii complexe au creat mari framîntari în Transilvania la începutul secolului al XVI-lea, exteriorizate prin neîntreruptele rascoale, razvratiri sau prin alte forme ale luptei de clasa. în ajunul izbucnirii razboiului taranesc din 1514, partile sudice si estice ale Transilvaniei erau cuprinse de miscari taranesti 141i82b si orasenesti, dintre care unele se leaga direct de miscarea con­dusa de Gh. Doja, prin conducatorii lor. Din cauza situatiei interne în plina framîntare, la care se adauga presiunea Imperiului german si, mai ales, inva­ziile repetate ale turcilor, a slabit puterea de rezistenta a clasei feudale si a alia­tilor sai.

La sfîrsitul secolului al XV-lea si începutul celui urmator, atacurile turcilor în Transilvania si Ungaria sudica se repeta aproape an de an (1491, 1492, 1493, 1501, 1502). Proiectele de coalitie antiotomana între regii Unga­riei si Poloniei, Venetia si papalitate (1500) au ramas fara urmari practice. Patriciatul venetian mai întîi (1502) si feudalii maghiari dupa aceea (1509) au preferat razboiului antiotoman pacea cu sultanul.

întelegerea cu turcii nu a fost însa de lunga durata,

Cruciada antiotomana deoarece acestia nu renuntasera nici un moment la

primavara s nu u planurile lor de cotropire a Europei centrale. Astfel,

în conditiile cresterii contradictiilor interne, au loc inva»

ziile turcesti din anii 1512—1513. Pentru stavilirea acestora si pentru alungarea turcilor din Europa se proiecteaza organizarea unei cruciade antiotomane. Arhie­piscopul primat al Ungariei, Toma Bakocz, publica, la 16 aprilie 1514, bula papei Leon al X-lea pentru chemarea la cruciada, promitînd taranilor iobagi participanti eliberarea din iobagie. Ţaranimea aservita, dornica sa obtina libertatea fagaduita, plebeimea oraselor, în frunte cu mestesugarii saraci, chiar unii nobili mici, împovarati de datorii, se aduna în tabara din apropierea Budei, « mai de graba satui de viata, decît din dragoste pentru religie », dupa spusele contempo­ranului Paolo Giovio 1.

Nobilimea mare — în frunte cu vistierul stefan Telegdi, unul din cel mai mari feudali si mai cruzi exploatatori — a sesizat primejdia, atragînd atentia

1 Paolo Giovio, Historiarum sui temporis, p. 494.

nobilimii ca multimea înarmata va întoarce armele împotriva ei *. Interesele clerului superior — în frunte cu arhiepiscopul Toma Bakocz — care nadajduia sa realizeze beneficii materiale importante în urma înfrîngerii turcilor, si interesele nobilimii, care voia sa îndeparteze primejdia turceasca prin jertfa de sînge a taranimii si a saracimii oraselor, au tras mai greu în cumpana. La rîndul ei, taranimea era interesata sa împiedice extinderea stapînirii turcesti, deoarece aceasta însemna distrugerea de bunuri materiale si de vieti omenesti, mai ales din rîndurile maselor populare.

La 24 aprilie, Gheorghe Doja — un taran secui ridicat în rîndul micii nobilimi, drept rasplata pentru faptele de vitejie dovedite în mai multe razboaie împotriva turcilor — este numit comandantul militar al cruciadei. O multime de trimisi se raspîndesc prin tara, chemînd poporul la cruciada. O cuvîntare pe care a rostit-o Doja, prin care chema pe tarani la lupta, ca pe niste tovarasi egal îndreptatiti, fagaduindu-le sa împarta totul cu ei, precum si scutirea de obligatii feudale 2, a avut drept rezultat adunarea, în tabara de la Râkos, din apropierea Budei, a unui numar de circa 40 000 tarani si oraseni saraci. Alte multimi — tarani, lucratori de la ocne si mine, plebe oraseneasca — se aduna în alte locuri din Ungaria si Transilvania. Nobilimea a raspuns fara entuziasm si interes chemarii, astfel încît armata «cruciata» — datorita componentei sale — avea mai mult un caracter antifeudal decît antiotoman. Dorinta taranimii de a scapa de exploatarea feudala explica ecoul mare stîrnit de chemarea la cruciada în rîndurile acesteia.

înspaimîntata de numarul mare al iobagilor care para-

începutul razboiului . , . , . , ., • i j

. . sisera ogoarele, tocmai m timpul muncilor agricole de

taranesc . „ „ ,.,. . . . - ,

primavara, nobilimea încearca sa opreasca pe cei ce

voiau sa plece în tabara si sa-i sileasca pe cei plecati sa se întoarca. Familiile acestora sînt batjocorite, schingiuite, puse la jug în locul animalelor. Fata de asemenea atitudine a nobilimii, taranii îsi schimba planurile: gîndul cruciadei e parasit si dorinta de a-si îndrepta armele împotriva nobilimii feudale pune stapînire pe multime. în diferite locuri, se înregistreaza ciocniri sîngeroase între tarani si feudali.

Multimea adunata în tabara refuza sa urmeze poruncile de a porni împo­triva turcilor. Armata cruciata se transforma într-o « armata revolutionara », cum o caracterizeaza Engels 3. Teama si prevestirile unora dintre marii feudali se adeverira curînd. De aceea se iau masuri pentru dizblvarea taberei si trimi­terea celor adunati la casele lor, cerîndu-se lui Doja sa nu mai primeasca pe nimeni

1 N. Istvânffi, Historiarum de rebus hungaricis libri XXXIV, cartea V, p. 44; Gereb L. si Szekely Gy., A magyar paraszthaboruk irodalma, 1437—1514, p. 192—193.

2 I. M. Brutus, Uagyar historiâja, 1490-1502, I, p. 313-317; cf. Gereb si Sz6kely, op. cit., p. 166—168.

3 F. Engels, Razboiul taranesc german, Bucuresti, 1958, p. 81.

599


în tabara si sa puna capat « neorînduielilor » savîrsite de oamenii sai. Era însa prea tîrziu. Poruncile arhiepiscopului si ale regelui nu mai produc nici un efect asupra multimilor. Dimpotriva, potrivit unei informatii din mai 1514, tabara taraneasca sporeste cu alte elemente populare sosite din diferite parti. Cruciada se transforma într-o mare rascoala populara, iar Doja devine conducatorul ras­coalei. Ţaranimea nu se mai înspaimînta nici de porunci, nici de amenintari cu pedepse aspre si nici de excomunicarea si afurisenia bisericii. « îndrazneti si obraznici, taranii nu mai tin seama nici de religie, dispretuind chiar puterea regelui si a regatului», afirma istoricul italian Giovio \

Prin cuvîntari si proclamatii, erau chemati la rascoala toti cei asupriti: tarani, oraseni, lucratori de la ocne si mine. « Multe nenorociri s-au abatut pîna acum asupra voastra — ar fi spus Doja celor adunati —. Cauza a fost mai degraba pasivitatea si moliciunea voastra, decît puterea dusmanului... Dar acum s-au schimbat lucrurile. în sfîrsit, s-a ivit prilejul sa scuturati tirania nedreapta a nobilimii; sa aveti numai curaj sa folositi acest prilej. în sfîrsit, a sunat ceasul; puteti sa obtineti ceea ce ati rîvnit totdeauna, puteti sa pedepsiti pe cei ce au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile » 2.

înca din aceasta faza, tabara taraneasca era alcatuita din toate categoriile sociale asuprite, interesate în lupta antifeudala si antibisericeasca: iobagi, tarani saraci lipsiti de mijloace de productie, pastori, haiduci, oraseni saraci, lucra­tori de la mine si ocne, maghiari, romîni, slovaci, sîrbi, ruteni si altii. Termino­logia documentelor este semnificativa pentru cunoasterea categoriilor sociale participante la rascoala (seditio rusticana, colluvies rusticana) sau cruciada (cru-ciata) — cum mai este numita — de la începuturile ei. Sînt pomeniti taranii iobagi si oamenii de jos, din sate si orase si de la ocne si mine (rustici et popu~ lares, rustici et plebeae conditionis homtnes, plebs rusticana, rabida plebs), ciurdari (bubulci), pastori de capre (caprarii), haiduci (hajdones), mici nobili (nobiles).

Aceasta multime trebuia organizata înainte de a fi condusa la lupta.

Doja îsi împarte oastea în mai multe cete. O ceata, condusa de oraseanul Ambrosiu Szalereszi, e lasata la Râkos, pentru a supraveghea nobilimea si ora-senimea bogata din Buda. Alte cete, conduse de preotii saraci Laurentiu Meszâros si Barabâs, sînt trimise spre nord si spre sud, pentru a rascula pe iobagi, pastori, lucratorii de la mine, saracimea tîrgurilor si oraselor, romîni, maghiari, slovaci, ruteni si sîrbi. Grosul armatei taranesti 141i82b , comandata de fratii Gheorghe si Grigore Doja si de diacul Balogh, porneste spre Transilvania.

Cel dintîi popas mai important a fost facut la Cegled. Aici s-a încercat o organizare mai buna a rascoalei si o precizare a scopurilor ei.

Chiar daca programul rascoalei nu a fost formulat în mod clar în vreun act al conducatorilor ei, totusi, ideile generale si scopul urmarit de rasculati,

1 Paolo Giovio, op. cit., p. 495.

2 Brutus, op. cit., p. 350 — 358; cf. si Tubero, Commentariorum de temporibus suis libri, XI, p. 289-291.

600

sau, mai bine-zis, de cei mai înaintati dintre conducatorii rascoalei se pot cunoaste din ceea ce au consemnat contemporanii si din cuprinsul diferitelor acte ale rascoalei sau ale adversarilor ei.

Ceea ce rezulta cu certitudine este caracterul pronuntat de clasa, anti­feudal, al acestui program. în el se cuprinde clar exprimata ideea împartirii nedrepte a bunurilor sociale si necesitatea unei noi reglementari a raporturilor dintre clase, a repartitiei bunurilor materiale, care trebuiau sa apartina în mai mare masura celor ce muncesc si le produc. într-o scrisoare prin care chema la oaste pe toti locuitorii oraselor si satelor, sub amenintarea unei grele pedepse si a confiscarii bunurilor, Doja cerea rasculatilor sa distruga « nobilimea blestemata si necredincioasa » l.

Rasculatii se ridicau împotriva dijmelor, a clacii si mai ales a darii în bani. Ei urmareau si desfiintarea vamilor de pe mosiile feudale, deoarece acestea constituiau o piedica în calea liberei circulatii a bunurilor si o cauza a scumpirii lor.

Mai mult înca, Gheorghe Doja cerea taranilor sa recucereasca cu armele libertatea rapita de nobili, daca doreau sa-si asigure un viitor mai bun. Faptul e confirmat de o scrisoare a regelui Vladislav, din 3 iulie 1514, adresata papei, în care acesta se plîngea ca taranii, ciurdarii si pastorii s-au ridicat sa scape de servitute, sa dobîndeasca libertatea si sa întroneze dreptatea2.

Rasculatii se ridicau cu hotarîre împotriva bisericii catolice, cea mai mare stapînitoare de mosii si exploatatoare nemiloasa. Ţinta atacurilor rasculatilor erau mosiile si castelele feudale în general, curtile episcopale cu predilectie. în locul bisericii latifundiare, ei preconizau o biserica saraca, guvernata dupa principiile crestinismului primitiv. Noua societate trebuia sa se bazeze pe o unire a taranilor cu orasenii.

Acest program al rascoalei se apropie mult de al taboritilor cehi si al hiliastilor germani. Programul atît de înaintat al rascoalei, antifeudal si anti-clerical, era îndreptat împotriva rînduielilor sociale si urmarea desfiintarea raporturilor de clasa existente în acel moment în regatul feudal maghiar. Masele populare participante, întinderea rascoalei pe un teritoriu atît de vast, încer­carea de organizare a fortelor rasculate si de formare a unei armate taranesti 141i82b în vederea zdrobirii dusmanului, dau miscarii un caracter superior, o ridica mult deasupra unei rascoale obisnuite, la înaltimea unui «razboi general al taranimii », dupa caracterizarea lui Engels 3.

Rascoala se raspîndeste cu iuteala în toate directiile.

Purtarea barbara a nobilimii face ca taranimea sa fie tot

mai îndîrjita în lupta ei împotriva nobilimii si a clerului. într-o porunca a sa, Ioan Zâpolya, voievodul Transilvaniei, cerea «sa fie prinsi si arestati toti cei

1 Hurmuzaki, II/3, p. 160-161.

2 H. Marczali, Nagy kepes vilâg tortenet, VI, p. 642 — 643.

3 F. Engels, Razboiul taranesc german, Bucuresti, 1958, p. 81.

601


Fig.  173. — Desfasurarea rascoalei condusa de Gh. Doja, 1514.


ce se numesc cruciati... Cei prinsi sa fie decapitati, jupuiti de vii, fripti si ucisi si distrusi în cele mai îngrozitoare chinuri » h

în aceasta vreme, cetele de rasculati conduse de Laurentiu Meszâros se îndreptau spre nordul Transilvaniei, Crisana si Maramures, iar cele conduse de Grigore Doja, spre sud. Grosul oastei taranesti 141i82b de vreo 33 000 oameni, calari si pedestrasi, comandata de Gheorghe Doja personal, urma valea Crisului Alb, cu gîndul de a se îndrepta spre Mures, pentru a se uni cu rasculatii din partile Aradului si Banatului. în aceste parti sudice ale Transilvaniei, rasculatii trebuiau sa-si masoare puterile cu oastea nobiliara ce astepta lînga Cenad, sub conducerea episcopului Nicolae Csâki si a comitelui Timisoarei, stefan Bâthory. Dupa o ciocnire la Apateu, pe Mures, în care armata taraneasca condusa de diacul Balogh a suferit o înfrîngere, rasculatii cîstiga o mare biruinta la Nadlac, cu care prilej îsi gasesc moartea numerosi nobili si clerici. O alta încercare de rezistenta din partea armatei feudale fiind înfrînta la Cenad, rasculatii si-au deschis drum, pe valea Muresului, spre interiorul Tran­silvaniei.

Rînd pe rînd, la începutul lunii iunie, cad în mîinile rasculatilor orase si cetati: Cenad, Arad, Nadlac, Siria, Lipova, soimos. Ocuparea acestora a fost posibila datorita avîntului armatei taranesti 141i82b , formata în aceste parti mai ales din romîni, folosirii artileriei, dar si ajutorului primit din partea populatiei din orase si cetati. Pe de alta parte, taranimea rasculata de pe Mures, condusa de voievodul romîn din Ciuci, a dat un sprijin puternic armatei tara­nesti la cucerirea acestor orase si cetati. Drumul spre interiorul Transilvaniei era deschis rasculatilor, datorita succeselor repurtate în luptele cu nobilii, dar, mai ales, datorita generalizarii rascoalei în Transilvania.

în Bereg si Maramures se rascoala taranii, minerii si chiar mica nobilime romîna, ridicata dintre cnezii si voievozii maramureseni, asuprita si ea de marea nobilime.

în Satu Mare si Bihor, armata taraneasca bine organizata, condusa de Lau-tentiu Meszdros, a reusit sa cucereasca mai multe orase si tîrguri, avînd spri­jinul populatiei sarace a acestora. Rasculatii cîstiga mai multe batalii împotriva armatei nobiliare, la Sacuieni, Oradea si în alte locuri.

Rascoala cuprinde cu repeziciune si alte regiuni din nordul Transilva­niei : Rodna, Bistrita, Cluj, apoi din centrul ei: Turda, Alba Iulia, si din sud: Hunedoara, Sibiu, Sighisoara, Ţara Bîrsei.

în regiunea Clujului si a Turzii, rasculatii erau condusi de Albert, probabil lucrator la ocnele de sare de la Turda; în regiunea Dejului, rasculatii, coman­dati de Ioan Nagy, un reprezentant al orasenimii sarace sau al lucratorilor de la ocnele de sare, au pus stapînire pe întregul tinut; în regiunea Bistritei, capetenia rascoalei era un cismar din Vita; din Secuime pîna la Alba Iulia, taranii rasculati,

1 Hurmuzaki, H/3, p. 189.

603


condusi de Ioan Secuiul (Szekely), faceau sa tremure patura conducatoare secuiasca si patriciatul sasesc *.

Documentele dovedesc participarea si colaborarea strînsa cu taranii rasculati, romîni si maghiari, a populatiei orasenesti sarace, a acelei « opozitii plebeiene», precum si a lucratorilor de la ocnele de sare si de la mine: Cluj, Turda, Dej, Cojocna, Trascau, Rodna, Bistrita, Sighisoara. Cu ajutorul acestora, rasculatii nu numai ca au putut patrunde în interiorul oraselor si au putut ocupa minele si ocnele, dar au devastat si castelele nobililor, arzînd documentele de pro­prietate, pedepsind pe feudalii prinsi.

Generalizarea rascoalei în toata Transilvania a stîrnit o mare îngrijorare în rîndul nobilimii, a clerului superior si chiar a patriciatului orasenesc. Toti acestia se unesc strîns în jurul lui Ioan Zâpolya, voievodul Transilvaniei, si a juristului stefan Werboczi, reprezentantul partidei nobilimii. Ei cer aju­toare grabnice, în oameni, arme, îmbracaminte, alimente, bani. La 9 iunie, episcopul Transilvaniei scria, plin de îngrijorare, sibienilor, despre «primejdia mare în care se gasesc nobilii, prin intrarea cruciatilor în aceasta tara a Transil­vaniei », cerîndu-le, în numele voievodului, sa fie pregatiti si ei, cu cele mai mari si mai puternice forte pe care le au, pentru salvarea tarii» 2. Din Orastie, unde se gasea pentru întarirea orasului amenintat de înaintarea rasculatilor, voievodul Ioan Zâpolya trimitea si el, între 14 si 29 iunie, mai multe scrisori sibienilor, cerîndu-le praf de pusca, arme, oameni, cai si alimente, iar câmarasilor de la ocnele Turzii le trimitea, la 18 iunie, porunca sa por­neasca degraba împotriva rasculatilor si sa prinda pe capetenia acestora cu numele Albert 3.

Pentru succesul rascoalei era necesara însa largirea si o mai buna organizare a ei. Dar aceasta straduinta a elementelor mai hotarîte se lovea de tendinta masei taranesti 141i82b de a limita aria de raspîndire a rascoalei, de a localiza luptele. Din aceasta cauza s-a ajuns la farîmitarea locala a fortelor si actiunilor. Oastea feudala, dimpotriva, îsi strînge rîndurile si îsi concentreaza fortele în Banat, unde se va hotarî soarta razboiului.

Doja îsi asaza armatele între Lipova si Timisoara. Ostile nobilimii, coman­date de stefan Bâthory, se concentreaza în cetatea Timisoarei, pe care o întaresc cu doua rînduri de metereze si de santuri. începe un lung asediu din partea taranilor; armele acestora nu erau însa potrivite pentru luarea cu asalt a unei cetati întarite, cum era Timisoara, aparata de o garnizoana puternica, dotata cu tunuri si pusti. Pe de alta parte, asediatorii au ajuns sa fie asediati la rîndul lor de nobilimea si orasenimea bogata din Buda, care, reusind sa sparga încer­cuirea, a alergat în ajutorul armatei nobiliare de la Timisoara. în acelasi timp,

1 st. Pascu, Contributii noi privitoare la rascoala taranilor din 1514 în Transilvania, în Studii, VIII, 1955, nr. 5-6, p. 100-104.

2 Arhivele statului Sibiu, L. 58, nr. 170; cf. st. Pascu, op. cit., p. 98-99.

3 st. Pascu, op. cit., p. 99, 100.

r

604

armata lui Ioan Zâpolya, raspunzînd chemarii nobilimii si a regelui, se apropia de Timisoara.

Orasenimea bogata din Buda, Cluj, Timisoara si din alte orase si nobilimea mica, aliati ai rasculatilor în prima faza, au tradat rascoala, trecînd de partea nobililor. De aceea, în faza de declin a rascoalei, patriciatul orasenesc din Cluj si Timisoara ocroteste pe nobilii refugiati în oras, prinde mai multi conducatori ai rascoalei, pe care-i preda nobilimii, si participa la pedepsirea celor prinsi. Tradarea orasenimii bogate si a nobilimii mici a contribuit în mare masura la înfrîngerea si sfîrsitul razboiului taranesc din 1514.


Sfîrsitul razboiului taranesc Edit

Lupta de la Timisoara a fost deosebit de grea. Armatele taranesti 141i82b , conduse de Gheorghe Doja, au reusit sa puna în mare primejdie cetatea, aducînd pe aparatori in pragul capitularii, din cauza lipsei de alimente si armament. Dar, cu toata vitejia taranimii, care a facut sacrificii supraomenesti, rasculatii nu au putut infrînge atacurile concentrice ale ostirilor nobiliare, bine înarmate si foarte numeroase. Sosirea armatelor nobilimii din Transilvania, care, din cauza farî-mitarii cetelor taranesti 141i82b , nu au putut fi împiedicate sa-si faca drum spre Banat, a fost hotarîtoare. Atacul acestora, dat prin surprindere, a pus în imposibilitate pe rasculati sa se mai apare. Tradarea unei capetenii a armatei rasculate a hotarît sfîrsitul acestei mari batalii, una din cele mai mari pe care le-a purtat taranimea din Transilvania în decursul veacurilor, pentru eliberarea din jugul serbiei. Oastea taranimii a suferit o înfrîngere totala, la 15 iulie 1514.

Conducatorii taranimii, cazuti în mîinile nobilimii, au fost supusi la chinuri îngrozitoare. Ziua uciderii capeteniilor rascoalei a fost fixata pentru 20 iulie. Osînditii au fost scosi din temnita si dusi sub zidul unde urma sa aiba loc supliciul. Gheorghe Doja a fost urcat pe un tron de fier înrosit, pe cap i-a fost pusa o coroana de fier de asemenea înrosita, iar carnea i-a fost smulsa cu clestele si data tovarasilor sai înfometati. în fata acestei barbarii, umanistul Ioan Sommer exclama plin de indignare: « Legenda barbara a lui Lycaon trebuie sa amuteasca cînd crestinii gatesc asemenea masa. Am ajuns la o culme pe care nu o vom mai depasi, daca dam trupuri vii de mîncare unor oameni, împotriva vointei lor. Mezentius îsi va întoarce fata îngrozita si va fugi cu inima cutremurata de o crima atît de mare ». Sfîrtecat în patru parti, trupul lui Doja a fost pus la portile oraselor Buda, Pesta, Alba Iulia si Oradea, pentru a îngrozi pe cei ce s-ar fi gîndit sâ-i urmeze pilda. Capul desprins de trup a fost trimis la Seghedin, unde însa orasenimea saraca i-a aratat mare cinste, dupa marturisirea cronicarului Szeremi1. Alti conducatori ai taranilor, prinsi, au avut acelasi sfîrsit: au fost decapitati sau ucisi în alte chipuri.

1 G. Szeremi, Epistola de perdicione regni Hungarorum, 1484—1543, în Mon. Hung. Hist. Scriptores, I, p. 68 — 70; N. Istvânffi, op. cit., p. 46.

605


Razboiul taranesc nu s-a sfîrsit însa cu totul la 15 iulie, prin batalia de la Timisoara. în Ungaria si Transilvania, cete taranesti 141i82b izolate au continuat luptele. S-a încercat chiar o reorganizare a armatei rasculate, prin unirea cetelor conduse

Fig. 174. — Martiriul lui Gheorghe Doja — dupa o gravura contemporana.

de Laurentiu Meszâros, scapate din încercuirea de la Timisoara, cu cele din sudul Ungariei, conduse de Anton Hoszu. Cetele conduse de Laurentiu Meszâros, care se gaseau în Bihor în momentul uciderii lui Doja, cîstiga o serie de victorii împotriva armatei nobiliare în partile Oradiei. Alte lupte au avut loc în regiunea Salajului, lînga Zalau si la Cluj. Cetele taranesti 141i82b din Transilvania, la care se adauga resturile celor din partile sudice, din Banat, s-au concentrat la Cluj. Asezîndu-si tabara lînga zidurile orasului, conducatorii rascoalei au cerut orasenilor sa le

606


permita intrarea în oras. Judele orasului, dupa ce s-a sfatuit cu juratii sai, « de cearna ca rasculatii sa nu prade orasul», le-a permis intrarea.

împotriva cetelor de rasculati care mai actionau în diferite parti ale Tran-aAraniei a pornit o puternica armata nobiliara, la care s-a adaugat aceea a paturilor dominante ale sasilor si secuilor: uniunea încheiata în urma cu 77 de ani la Capîlna, reînnoita apoi periodic, de cîte ori privilegiatii se simteau amenintati, si-a înde­plinit înca o data misiunea pentru care a fost creata. Batalia de la Cluj a fost a doua dupa cea de la Timisoara, în ce priveste amploarea si îndîrjirea cu care au luptat cele doua parti. Ţaranii s-au batut din nou vitejeste, desi nu aveau mijloacele de lupta de care dispuneau nobilii. Interventia tunurilor a hotarît si rezultatul acestei batalii în favoarea nobilimii. Multi conducatori de cete taranesti 141i82b au fost prinsi si ucisi în chinuri groaznice.

Ultimele încercari de rezistenta din partea rasculatilor au fost în partile Oradiei. La Biharea, taranii au încercat sa se apere construindu-si întarituri din pamînt, dar comandantul armatelor nobiliare, Paul Tomori, prin viclesug si fagaduieli mincinoase, a reusit sa fârîmiteze fortele rasculate, sa determine pe unii sa paraseasca lupta "si sa plece acasa. Aproximativ 3 003 de tarani si-au gasit moartea în aceasta' ultimi mire batalie. Laurentiu Meszâros a fost prins si dus la Cluj^unde a fost tras în teapa, apoi corpul sau a fost ars pe rug în piata orasului.

în primavara anului 1515, nobilimea se temea^totusi de o "reaprindere a rascoalei, de o noua ridicare a taranimii si de adunarea ei în jurul nucleelor ce scapasera încercuirii nobilimii. Pentru a putea preîntîmpina reizbucnirea rascoalei, Ioan Zâpolya lua masuri de organizare a unei noi armate nobi­liare 1. în unele parti — ca, de pilda, în Ţara Bîrsei — rasculatii nu erau înfrînti cu totul nici în vara anului 1515, fiind nevoie de trimiterea unei armate feudale împotriva taranilor si iobagilor rasculati (populares et coloni rebelles) 2.

0 teroare necrutatoare s-a dezlantuit în toata tara. Oricine era banuit de participare la rascoala era ucis fara mila. Zeci de mii de tarani au cazut victima uriei nobiliare. Mii de cadavre zaceau pe toate drumurile. în unele regiuni — ca, de pilda, în Bihor si Cenad — populatia s-a rarit mult în urma acestor masacre, precum si a fugii de frica razbunarii nobilimii. Acestei terori nobiliare i-au cazut victime nu numai taranimea, ci si aliatii ei, orasenimea saraca si chiar unii nobili mici, participanti la rascoala. Orasenii din Lipova, Cluj, Dej, Turda se plîngeau « cu durere » ca nobilii îi apasa si-i împovareaza cu mari procese si cheltuieli, aratînd ca si-au pierdut libertatile si drepturile de care se bucurau pîna atunci, deoarece s-au alaturat taranilor ce s-au rasculat în Transilvania 3. Mai multi mici nobili [romîni din Maramures erau judecati de un tribunal

1 st. Pascu, op. cit., p. 106—107.

2 Zur Rechtslage des ehemaligen Torzbiirger Dominiums, 1871, anexe, p. 16. s Hurmuzaki, II/3, p. 244-245.

607


al marii nobilimi si pedepsiti « pentru ca au tinut partea taranimii» (partem rusticorum tenuissent) K

La marea rascoala din 1514 au participat masele populare din Transilvania, fara deosebire de neam — romîni, maghiari, secui, sasi si sîrbi. Izvoarele contemporane subliniaza solidaritatea de lupta si cu acest prilej a tuturor celor exploatati.

Cauzele înfrîngerii rascoalei taranesti 141i82b sînt multiple. Printre acestea, trebuie socotita în primul rînd compozitia celor doua tabere în lupta. Ţaranimea nu a putut realiza o unitate a fortelor sale pe o durata mai lunga, datorita compozitiei eterogene a taberei taranesti 141i82b . Fata de încercarile elementelor celor mai înaintate de a fauri o organizare si o conducere unitara, de a duce lupta pîna la capat, masele taranesti 141i82b au manifestat tendinta de a lupta cît mai aproape de casa, de a nu se îndeparta prea mult de gospodariile lor. Cauzele înfrîngerii razboiului taranesc german, puse în lumina de Engels, si anume lipsa de legatura între actiunile taranesti 141i82b si incapacitatea paturilor rasculate de a se ridica deasupra intereselor locale, sînt valabile si în judecarea sfîrsitului razboiului taranesc din 1514. în desfasurarea rascoalei, fortele taranesti 141i82b erau împartite în cete, luptînd izolat unele de altele; nici în momentul bataliei decisive cu armatele nobiliare de la Timisoara, rasculatii nu au reusit sa organizeze o unitate a tuturor fortelor, cu o conducere puternica.

Nobilimea, dimpotriva, uitînd contradictiile dintre diferitele ei paturi, dintre nobilimea laica si clerul înalt, si-a strîns rîndurile sub o conducere organi­zata. Pe lînga aceasta, nobilimea prezenta si un alt avantaj fata de taranime: pe cînd taranimea lupta, în majoritatea ei, cu mijloace rudimentare, cu unelte agricole transformate în arme, nobilimea dispunea de armament superior, arme albe si arme de foc; la acestea se mai adauga si o tehnica de lupta superioara, ca rezultat al deprinderii din generatie în generatie cu asemenea lucruri.

Problema aliatilor taranimii în timpul rascoalei trebuie de asemenea luata în considerare cînd analizam cauzele înfrîngerii ei. Ţaranimea «nu putea lua conducerea în lupta ce trebuia dusa de toate paturile asuprite » 2. In ceea ce priveste aliatii, la rascoala din 1514 au participat, alaturi de taranimea rasculata: lucratorii din mine si ocne, oraseni si chiar mici nobili. Unii dintre acesti aliati s-au dovedit însa gata la compromis cu nobilimea sau chiar la tradarea rascoalei, cum a facut orasenimea mai înstarita si mica nobi­lime. Singurii aliati credinciosi ai taranimii au fost lucratorii din mine si ocne si orasenii saraci. Dar nici acestia, ca si taranimea de altfel, nu ajunsesera la o suficienta maturitate politica, nu s-au putut ridica pîna la rolul de con­ducatori ai luptei comune. A lipsit o clasa care sa conduca în mod constient si ferm taranimea în lupta.

1 Hurmuzaki, II/3, p. 202.

8 K. Marx-F. Engels, Ideologia germana, Bucuresti, 1956, p. 45.

608



Urmarile razboiului taranesc Edit

Razboiul general al taranimii, cum îl numeste Engels, s-a terminat prin înfrîngerea rasculatilor si prin înta­rirea asupririi taranilor, a lucratorilor de la ocne si mine si a orasenimii sarace •, obligatiile taranimii fata de stapînii feudali, de biserica si de stat, au fost sporite, taranimea a fost legata de glie si prin lege.

Nobilimea întrunita în dieta (« dieta salbateca »), apoi legiuitorii acesteia, în frunte cu stefan Werboczi — care a întocmit acel cod scris cu sînge de iobag, cunoscut sub numele de Tripartitum — au luat masuri necrutatoare. Zeci de mii de tarani au fost masacrati de nobili. Daca nobilimea s-ar fi putut lipsi de bratele de munca ale taranimii, aceasta ar fi fost ucisa în totalitatea ei, dupa cum spune deslusit articolul 14 al dietei din octombrie—noiembrie 1514, în care se arata ca, desi toti taranii care s-au rasculat împotriva stapînilor lor ar fi vrednici de pedeapsa cu moartea, pentru a nu curge atîta sînge si pentru a nu pieri întreaga taranime, fara de care nobilimea nu poate trai, vor fi pedepsiti cu moartea numai capitanii, centurionii, decurionii, instigatorii si cei ce au ucis nobili1. Robota e statornicita la cel putin o zi pe saptamîna; renta în produse se stabileste la a noua parte din toate roadele pamîntului si din animale; dijma si darurile sînt date si din animalele mici si pasari. Darea în bani e fixata la 100 de dinari de familie, fara sa se tina seama de starea materiala a taranului; darea în bani fata de vistieria regala se dubleaza, de la unul la doi florini de gospodarie. Dijma fata de biserica era luata din toate produsele gospodariei taranesti 141i82b .

Ţaranimea a fost pedepsita la «totala si vesnica iobagie» (mera et perpetua servitute et rusticitate), ca aducere aminte a ce «mare crima» este a te razvrati împotriva stapînului — cum declarau nobilii întruniti în dieta; taranii au devenit serbi ai stapînului de pamînt, legati cu totul si pe veci de glie (glebae adstricti); proprietatea întregului pamînt ramîne nobilimii, iobagii fugiti în ultimii trei ani skit readusi pe mosiile parasite, fiind legati si acestia de glie 2.

Legiuirile din 1514 si Tripartitul lui Werboczi au îndeplinit în istoria tara­nimii din Ungaria feudala si din Transilvania rolul pe care l-au avut ordonantele taranesti 141i82b din Germania în secolul al XVI-lea, ca urmare a înfrîngerii taranilor germani în 1525: ele au codificat dorinta nobilimii ca toti iobagii sa-i fie supusi. Societatea a fost împartita prin lege în doua mari categorii: poporul (populus), minoritatea privilegiata, si multimea oropsita (plebs), marea majoritate a adeva­ratului popor, taranimea iobaga.

Razboiul taranesc din 1514 a fost înfrînt, taranimea subjugata si mai mult. înfrîngerea taranilor si represiunile sîngeroase ce au urmat au slabit forta de rezistenta în fata primejdiei turcesti, mai ales ca nobilimea se opunea sa mai fie înarmata taranimea chiar si împotriva dusmanului din afara. Dezastrul de la Mohâcs, din 1526, si transformarea unei parti a Ungariei în pasalîc turcesc se datoresc, în mare masura, sfîrsitului razboiului taranesc din 1514.

1 Hurmuzaki, 11/3, p. 195-196.

  • Corpus Jurit Hungarici, l, p. 714 — 716.


89 —c. 1180


609


REACŢIA FEUDALĂ ÎN MOLDOVA sI ÎNCERCĂRILE DE RESTABILIRE A AUTORITĂŢII DOMNEsTI Edit

(1504—1527)

Istoria Moldovei dupa moartea lui stefan cel Mare se caracterizeaza printr-o lupta aproape permanenta între domnie si marea boierime, care va cauta sa folo­seasca toate prilejurile si mijloacele — inclusiv lupta armata — pentru a-si redobîndi puterea politica, îngradita prin cunoscutele masuri ale marelui domn, si a limita autoritatea puterii centrale. în conditiile cresterii continue a presiunii otomane asupra tarii, marea boierime moldoveana va sfîrsi prin a se întelege cu sultanul, caruia îi va supune tara la 1538, pentru a înlatura de pe tron un domn pe care îl considera prea autoritar.

Primul asemenea prilej pentru a-si recîstiga influenta politica a fost socotit de boierimea moldoveana chiar apropierea mortii lui stefan cel Mare, cînd la tronul tarii se prezentau doi pretendenti: pe de o parte, Bogdan — fiul si urmasul lui stefan, pe care acesta îl si asociase la domnie — iar pe de alta parte un preten­dent care se gasea de mai multa vreme la Poarta. O buna parte a boierimii sustinea la tron pe acesta din urma, care obtinuse chiar steag de domnie si sprijin din partea turcilor. înscaunarea pretendentului sustinut de turci si de boieri ar fi însemnat renuntarea la rezultatele obtinute prin lupta în timpul domniei lui stefan cel Mare si trecerea Moldovei în situatia în care ajunsese Ţara Romî-neasca, datorita tradarii boierimii.

în ultimele zile ale lui stefan cel Mare, complotul boieresc — în fruntea caruia se gasea Luca Arbore, portarul de Suceava — luase proportii îngrijora­toare. Printr-un ultim act de energie, marele domn a reusit sa înlature pericolul ce ameninta Moldova, sa anihileze uneltirile boierilor si sa impuna ca domn pe fiul sau Bogdan al III-lea (1504—1517) — caruia i s-a zis si cel Orb —pe care boierii au fost siliti sa-1 accepte1.

Bogdan nu a reusit sa îndeparteze din sfatul domnesc pe boierii complo­tisti, domnia sa fiind, astfel, rezultatul unei întelegeri între domn si marea boie­rime. Mai mult înca, unul dintre conducatorii complotului — portarul Luca Arbore — a dobîndit în timpul domniei lui Bogdan o influenta hotarîtoare în treburile politice ale tarii, grupînd în jurul sau marea boierime, dornica sa-sl redobîndeasca puterea.

Succesele politice ale marii boierimi împotriva autoritatii domnesti au fost usurate si de greselile savîrsite de urmasul lui stefan cel Mare, care, cautînd sa îmbunatateasca relatiile încordate cu regele Poloniei, mostenite din ultimii ani ai domniei tatalui sau, a împins Moldova într-un lung conflict cu aceasta tara.

Urmarind sa realizeze relatii mai bune cu regele Poloniei — care în toamna anului 1504 comunica printr-o solie lui Radu cel Mare regretul sau ca acesta

1 Hurmuzaki, VIII, p. 40-41; Sanuto, Diarii, VI, p. 49-50.

610


nu a ocupat Moldova dupa moartea lui stefan cel Marex — Bogdan a încercat sa se casatoreasca cu o sora a regelui polon. în acest scop, în anul 1505, Bogdan s-a declarat gata sa pazeasca Polonia de tatari si sa sprijine catolicismul în Moldova si a cedat regelui Pocutia2. îndeplinirea cererii fiindu-i refuzata — cu toate insis­tentele sale — Bogdan a cautat sa sileasca pe noul rege, Sigismund, sa respecte promisiunea facuta de predecesorul sau. Ca urmare a acestui fapt, între anii 1506 si 1509, au avut loc mai multe expeditii de jaf, de o parte si de alta, oastea moldoveana atacînd sudul Poloniei iar armata panilor poloni nordul Moldovei, împacarea cu regele Poloniei s-a facut de-abia în ianuarie 1510, prin intermediul regelui Ungariei.

Conflictul cu regele Poloniei a contribuit în chip deosebit la stirbirea prestigiului politic al tarii si a creat conditii prielnice altor atacuri ale dusmanilor Moldovei.

în timpul domniei lui Bogdan, relatiile Moldovei cu Ţara Romîneasca au fost încordate, datorita prezentei în aceasta tara a unor boieri pribegi, fugiti din Moldova înca din vremea lui stefan cel Mare, dintre care unul, Bogdan, a ajuns cumnatul lui Radu cel Mare. La aceasta se adaugau si intrigile regelui Poloniei împotriva domnului Moldovei. în 1507, la îndemnul boierilor pribegi si al regelui Poloniei, oastea lui Radu cel Mare, însotind pe un pretendent Roman, a pradat regiunea Putnei, la care domnul Moldovei a raspuns prin arderea si jefuirea regiunii Rîmnicului. Conflictul dintre Bogdan si Radu cel Mare a fost aplanat prin interventia calugarului Maxim Brancovici.

în anul 1514, domnul Ţarii Romînesti, Neagoe Basarab, s-a amestecat si el în treburile Moldovei, ajutînd pe un pretendent la tron, numit Trifaila, care a fost însa înfrînt si ucis, lînga Vaslui, de trupele moldovene. Este posibil ca în aceasta vreme sa fi avut loc si unele framîntari interne în Moldova, asupra careia se exercita, probabil, si influenta razboiului taranesc condus de Gheorghe Doja în Transilvania. De altfel, înca din anul 1512, cronica tarii înregistreaza o «neorînduiala întru toate » în Moldova3, ceea ce ne face sa presupunem existenta unor miscari taranesti 141i82b înca de la acea data.

Una din problemele mult discutate în istoriografia burgheza a fost aceea a relatiilor Moldovei cu Poarta în timpul domniei lui Bogdan. S-a discutat anume daca a existat un tratat încheiat de Bogdan cu sultanul si daca acesta a « închinat » tara turcilor, cum se afirma în cronica lui Grigore Ureche 4, Relatiile Moldovei cu turcii în timpul domniei lui Bogdan — ca si în acelea ale urmasilor sai — au ramas cele consfintite prin lupta eroica a poporului condus de stefan cel Mare: tara si-a pastrat independenta, platind mai departe tribut turcilor, marit de la 4 000 de galbeni — cît dadea stefan cel Mare — la 8 000, cît platea Moldova

1 P. P. Panaitescu, Contributii la istoria lui stefan cel Mare, p. 19.

2 Hurmuzaki, II/2, p. 726 — 727; Veress, Acta et epistolae, I, p, 78 — 81. 8 Cronicile slavo-romlne, p. 192—193.

4 Gr. Ureche, Letopisetul tarii Moldovei, p. 135.


39*


611



în 1514 *. Ca tara era independenta o dovedeste nu numai faptul ca domnul ei putea refuza cererile turcilor de a-i însoti în expeditii sau de a le permite trecerea prin tara — asa cum se va întîmpla în timpul domniei lui stefanita — dar si din relatarile contemporanilor. Un raport din 1507, bine informat asupra situatiei din Imperiul otoman, arata ca acesta se marginea cu « cele doua Valahii », din ai caror domni unul dadea ascultare turcilor — este vorba de domnul Ţarii Romînesti — iar celalalt nu 2. Moldova avea, deci, o situatie diferita de a Ţarii Romînesti, ceea ce dovedeste ca lupta glorioasa pentru independenta condusa de stefan cel Mare nu fusese zadarnica; tara beneficia înca de rezultatele acestei lupte. Este posibil ca Bogdan sa fi trimis o solie la Poarta — pentru reglementarea relatiilor sale cu turcii sau pentru plata tributului — în jurul careia s-a creat apoi legenda ca ar fi « închinat » tara turcilor. « Tratatul », în forma în care s-a pastrat, este o creatie a unor vremuri mai noi (secolul al XVIII-lea), cînd tarile noastre încercau sa-si recîstige independenta pierduta si cînd se invoca existenta unor asemenea tratate.

Daca sultanul nu a intervenit direct în treburile Moldovei, în schimb tatarii au atacat în cîteva rînduri tara, între 1510 si 1513. Incursiunile tataresti în Moldova erau usurate si de faptul ca Bogdan nu putea stabili cu polonii un plan comun de aparare împotriva lor.

Pentru a lupta cu mai mult succes împotriva tatarilor, Bogdan a cautat sa-si asigure sprijinul marelui cneaz al Moscovei, la care a trimis soli3. El a încercat chiar sa organizeze o expeditie comuna — cu rusii si polonii — împotriva tatarilor. încercarea sa nu a reusit, deoarece marele cneaz se afla în razboi cu regele Poloniei. în anul 1514, Bogdan a cautat sa împace pe cei doi conducatori de state, oferindu-se sa medieze pacea 4.

La moartea sa, în aprilie 1517, Bogdan a lasat tronul unui fiu al sau, numit — din pricina vîrstei fragede la care si-a început domnia — stefanita sau stefan cel Tînar (1517—1527). Tutorele copilului-domn a devenit Luca Arbore, portarul Sucevei, conducatorul boierimii moldovene.

Marea boierime gasea acum cel mai potrivit prilej de a conduce tara con­form propriilor sale interese; si, într-adevar, în cei cinci ani ai minoratului noului domn, boierimea moldoveana a depus toate straduintele pentru a-si impune programul sau de guvernamînt.

în politica sa interna, marea boierime a încercat sa reînvie privilegiile de imunitate feudala, cu alte cuvinte sa revina la situatia din prima jumatate a sec. al XV-lea. Din conventia încheiata în august 1518, pentru reglementarea litigiilor de la granita moldo-polona, rezulta ca boierimea moldoveana a cautat sa îngradeasca atributiile reprezentantilor autoritatii centrale — mult largite prin

1 Hurmuzaki, II/3, p. 171.

2 Sanuto, Viatii, VII, p. 8.

3 Hurmuzaki, II/2, p. 642, si II/3, p. 14, 72, 76-77.

4 Ibidem, p. 146.

613


reformele înfaptuite de stefan cel Mare — interzicînd acestora accesul în satele boieresti. Marea boierime încerca în acest chip sa anuleze, macar în parte, rezul­tatul luptei pentru centralizarea statului din a doua jumatate a sec. al XV-lea. în aceeasi conventie, boierii erau siliti sa recunoasca, totusi, necesitatea unei administratii centralizate, cînd încredintau starostilor politia drumurilor dintre mosiile boieresti sau îngaduiau acestora interventia în satele micilor boieri sau ale taranilor liberi *. Dînd dovada întregii sale miopii politice, marea boierime se declara de acord cu politica de centralizare cînd considera ca aceasta nu-i atingea interesele sale înguste, dar cauta sa o limiteze cînd lovea în privilegiile de imunitate feudala.   Se întelege  ca o  astfel de politica  era sortita esecului.

în anii care au urmat încheierii acestei conventii — care înseamna apogeul reactiunii boieresti dupa moartea lui stefan cel Mare — tabara constituita în jurul portarului de Suceava a început sa se destrame, unii dintre boieri fiind nemultumiti de autoritatea lui Arbore. Mari nemultumiri existau si în tara, datorita abuzurilor savîrsite de dregatorii pusi sub controlul marilor boieri.

în anul 1522, stefanita s-a declarat major si a luat conducerea treburilor tarii. Hotarît sa reia politica lui stefan cel Mare de întarire a autoritatii domnesti, tînarul domn a raspuns cu hotarîre la încercarile boierimii de a i se opune, înlaturînd din dregatoria de portar al Sucevei — între 8 ianuarie si 15 martie 1523 2 — pe atotputernicul Luca Arbore, care, vreme de aproape 20 de ani, dominase politica Moldovei. Cînd domnul descopera legaturile fostului portar de Suceava cu boierii fugiti în Polonia si uneltirile acestora împotriva sa, Arbore este ucis, fiind acuzat de hiclenie (aprilie 1523).

Ramasi fara conducator politic si temîndu'Se sa nu-i împartaseasca soarta, boierii moldoveni organizeaza un mare complot pentru înlocuirea domnului, în lupta împotriva lui stefanita, ei au apelat din nou la ajutorul puterilor straine, adresîndu-se regilor Poloniei si Ungariei sau chiar sultanului. Dupa o informatie polona, la începutul lunii august 1523, o solie a boierilor moldoveni « oferise » tara regelui polon, aratînd ca, daca acesta nu va primi, sînt hotarîti sa se îndrepte catre regele Ungariei sau catre sultan, pentru a scapa de «tiran » 8. înca de la aceasta data, boierimea moldoveana se declara gata sa supuna tara unei puteri straine, ca pret al înlocuirii unui domn ce-i îngradea privilegiile.

Dupa ce a obtinut sprijinul regelui polon, mobilizînd toate mijloacele de care dispuneau în tara si aducînd cu ei un candidat propriu la domnie, boierii pribegi au navalit în Moldova, la începutul lunii septembrie 1523. stefanita — caruia « i-au venit tara întru ajutoriu » 4 — a reusit însa sa zdrobeasca coalitia marii boierimi.

1 M. Costachescu, Documente de la stefanita voievod, p. 522 — 523.

s Documente, A, veac. XVI, voi. I, p. 219.

3 Hurmuzaki, II/3, p. 437, 441 — 443.

4 Gr. Ureche, op. cit., p. 146.

614


Aceasta lupta are o importanta deosebita pentru istoria Moldovei, atît prin compcnenta celor doua tabere ce s-au înfruntat pe cîmpul de bataie, cît si prin urmarile sale. în aceasta lupta s-au întîlnit, pe de o parte, oastea care apara interesele de clasa ale marilor feudali si care grupa pe toti boierii si «întreg


Fig. 176. — Monede emise de stefanita voda. 1. Gros; 2. Jumatate de gros.

sfatul» x si, pe de alta parte, taranimea libera si mica boierime — cuprinse în termenul de « tara » — care — dornica sa puna capat abuzurilor marii boierimi — s-au strîns în jurul domniei. Se dovedea, astfel, din nou — ca si în vremea lui stefan cel Mare — ca, în lupta pentru centralizarea statului, domnul gasea

1 Cronicile slavo-romîne, p. 94 si 183; Gr. Ureche, op. cit., p. 146; Documente, A, veac. XVI, voi. I, p. 223, 238, 292, 293.

615


BiM


un sprijin de nadejde în taranime, care întelegea sa-si manifeste în acest chip nemultumirea împotriva marii boierimi.

Prin înfrîngerea marii boierimi de catre domn si aliatii sai, se dovedea ca aceasta era incapabila sa mai sustina prin mijloace proprii lupta împotriva autoritatii domnesti. întelegînd ca nu mai poate împiedica prin mijloace interne progresul centralizarii statului, dar fiind hotarîta sa-1 împiedice cu orice pret, marea boierime va trece pe pozitia pactizarii cu turcii, facînd apel la sprijinul sultanului în lupta sa împotriva autoritatii domnesti, asa cum se va întîmpla în timpul domniei lui Petru Rares.

Dupa lupta, unii dintre marii boieri au fost ucisi1, altii au fugit peste hotare, unde «toti... si-au sfîrsit viata în tari straine»2. Sfatul domnesc de dupa lupta din septembrie 1523 este alcatuit din boieri noi: 13 din cei 17 membri ai sfatului din timpul minoratului lui stefanita au fost înlocuiti.

în a doua parte a domniei sale, între 1522 si 1527, stefanita s-a sprijinit pe cei care l-au ajutat sa înfrînga complotul marii boierimi. Este semnificativ în aceasta privinta faptul ca, din cele 34 documente ramase din aceasta perioada, 24 sînt date de domn pentru diversi proprietari marunti, fata de numai trei pentru marea boierime, sase pentru manastiri si unul pentru mitropolit. Acest fapt dove­deste ca domnul a înteles sa continue colaborarea stabilita pe cîmpul de bataie cu cei care alcatuiau «tara », folosindu-i în lupta pentru întarirea autoritatii domnesti. Mai mult înca, stefanita a luat masuri pentru a curma abuzurile savîrsite de marea boierime în timpul minoratului sau.

Curînd dupa înabusirea complotului boieresc, în 1524, trupele domnului Moldovei au atacat si batut la Tarasauti o oaste turceasca, ce se întorcea dintr-o expeditie de prada în Polonia 3, dovedind, pe de o parte, dorinta lui stefanita de a lupta împotriva turcilor, si pe de alta, faptul ca tara nu se resimtea de pe urma complotului boieresc. Curînd, însa, Polonia a încheiat pace cu turcii iar Ungaria a cazut sub loviturile lui Soliman, astfel încît Moldova a ramas singura în fata pericolului otoman.

Catre sfîrsitul domniei lui stefanita, relatiile Moldovei cu Ţara Romîneasca s-au înrautatit datorita mai ales boierilor moldoveni pribegi, care continuau sa apeleze la turci împotriva domnului. Urmarind sa sileasca pe Radu de la Afumati sa-i restituie pribegii, în februarie 1526, oastea domnului Moldovei a pradat Ţara Romîneasca pîna la Tîrgsor4. Radu de la Afumati i-a înapoiat boierii pribegi, care au fost ucisis. Curînd dupa aceea, tînarul domn al Moldovei, fiind bolnav, a murit, în ianuarie 1527.

1 Cronicile slavo-romine, p. 183.

2 Ibidem, p. 94.

3 Hurmuzaki, II/3, p. 463.

4 Gr. Ureche, op. cit., p. 146-147; Hurmuzaki, II/3, p. 524.

5 Hurmuzaki, XI, p. 3 si U/3, p. 525.


3. ÎNTĂRIREA PRESIUNII OTOMANE ASUPRA ŢĂRII ROMÎNEsTI (1496—1521) Edit

La sfîrsitul secolului al XV-lea si în prima jumatate a secolului al XVI-lea, istoria Ţarii Romînesti s-a desfasurat sub semnul luptelor dintre partidele boie­resti ; acestea au contribuit la1 slabirea capacitatii de aparare a tarii si au facut posibila interventia frecventa a turcilor în treburile interne.

La sfîrsitul secolului al XV-lea, politica de întelegere cu Poarta, practicata de mai multa vreme de boieri1, a intrat într-o faza noua: ea a început sa îmbrace forma de alianta directa cu turcii. La baza aliantei stateau legaturile economice pe care le întretinea o parte a marii boierimi cu Imperiul otoman.

Antrenati în relatiile marfa-bani, unii boieri îsi organizeaza mosiile în vederea productiei de cereale-marfa; ei duc o intensa activitate economica, de pe urma careia realizeaza venituri considerabile. Un rol deosebit în organizarea comertului cu Imperiul otoman l-au avut boierii Craiovesti — numiti astfel dupa principala lor mosie, satul Craiova. Prin daruiri de sate din partea domniei, prin cumparari si, mai ales, prin cotropiri, Craiovestii ajunsesera, în ultimul sfert al veacului al XV-lea, cei mai puternici boieri din Oltenia. Neagoe de la Craiova, care pune bazele puterii acestei familii, detine în domnia lui Basarab Ţepelus dregatoria de ban.

în vremea lui Vlad Calugarul, Craiovestii reusesc sa faca din banie o dregatorie de familie, pe care si-o transmit ereditar. Radu cel Mare îi asociaza politicii de centralizare a statului si creeaza pentru ei institutia marii banii, a carei resedinta devine Craiova; prin aceasta, Craiovestii, ca mari bani, deveneau exponenti ai centralizarii în cadrul Olteniei, fiindu-le subordonati banii micilor unitati teritoriale din Oltenia. Politica pe care au desfasurat-o ulterior, legatura lor strînsa cu turcii, a scos în relief subrezenia solutiei lui Radu cel Mare si a aratat ca — privita pe plan mai larg — politica Craiovestilor nu servea intereselor generale ale statului, ci constituia o frîna în procesul de centralizare a lui. Dispunînd de o mare putere economica, sate si bani, boierii olteni încep sa duca o politica proprie, a carei trasatura principala era întelegerea cu turcii. Prieteni si partasi la venituri cu unii dintre dregatorii otomani, ei obtin, prin acestia, arendarea unor vami de la Dunare 2, si chiar de dincolo de fluviu 3.

Craiovestii se înrudeau cu elemente crestine renegate din Imperiu, care detineau însemnate dregatorii la Poarta: Mehmed beg, pasa de Nicopole, Ibrahim pasa, marele vizir din timpul lui Soliman I, si Mustafa pasa, dregator cu mare trecere la curtea sultanului. Folosindu-se de sprijinul rudelor si prietenilor lor din Imperiul otoman, Craiovestii exercitau o presiune necontenita

1 Vezi mai sus cap. VI, par. 2.

2 Documente, B, veac. XVI, voi. II, p. 116.

3 Ibidem, p. 61.

617


Fig. 177. — Radu cel Mare si sotia sa Catalina, pictura murala de la manastirea Govora,

refacuta în sec. XVII.


asupra domniei din Ţara Romîneasca, mai ales în vremea în care li s-a parut ca puterea lor e în primejdie, îndeosebi dupa 1508.

în tendinta de a domina viata politica a întregii Ţari Romînesti — ceea ce cu timpul si realizeaza — pe lînga prietenia cu turcii, Craiovestii cauta sa-si asigure sprijinul bisericii, principala arma ideologica a statului feudal. în acest scop, ei fac o serie de importante danii unor manastiri din tara sau de la muntele Athos si acorda sprijin unor capetenii ale bisericii. Cu ajutorul lor, calugarul Maxim, din familia despotilor sîrbi Brancovici, ajunge, pentru scurt timp, mitropolit al Ţarii Romînesti. în conflictul care izbucneste între Radu cel Mare si Nifon — fostul patriaih al Constantinopolului, adus în tara de domn cu scopul de a reorganiza biserica si care cauta sa subordoneze autoritatii bisericii pe cea a domnului — Craiovestii se solidarizeaza pe ascuns cu Nifon.

Prin legaturile pe care le aveau, prin politica pe care întelegeau sa o duca, Craiovestii se încadrau în rîndul marilor feudali din Peninsula Balcanica, care, chiar daca nu duceau totdeauna direct politica Portii — pactizînd cu aceasta — o sprijineau indirect.

Bucurîndu-se în politica sa interna de sprijinul Craiovestilor, ducînd pe plan extern o politica ce coincidea cu a acestora ■— de supunere fata de Poarta si de întelegere cu regatul Ungariei — Radu cel Mare (1496—1508) a reusit, într-o vreme în care Imperiul otoman trecea printr-o perioada de criza interna, sa-si asigure o domnie linistita. Acest fapt i-a permis sa întreprinda o serie de masuri pe linia centralizarii statului si sa acorde o atentie deosebita vietii cul­turale si bisericesti, ceea ce a facut sa i se dea calificativul de « cel Mare ».

în tratatul de pace pe care Vladislav al II-lea îl încheia cu turcii la Buda, în 1503, se prevedea extinderea pacii si asupra Ţarii Romînesti si Moldovei — ca vasale ale Ungariei — care urmau sa plateasca Portii aceleasi dari ca si mai înainte *. Aceasta clauza dovedeste ca, la acea data, Ţara Romîneasca îsi pastra înca o oarecare autonomie, pe care — în schimbul platii tributului — sultanul o recunoscuse.

Recunoasterea suzeranitatii regelui Ungariei i-a adus, în 1507, lui Radu cel Mare stâpînirea în Transilvania a domeniului Geoagiul de Jos.

Radu cel Mare a cautat sa întretina relatii bune si cu regele Poloniei. Servind interesele acestuia, el ajunge în conflict cu Bogdan, domnul Moldovei.

Politica externa a lui Radu cel Mare a asigurat în tara linistea, care a fost mentinuta însa cu mari sacrificii. Supunerea plecata a lui Radu cel Mare fata de Poarta impunea domnului în fiecare an o calatorie la Constantinopol « sa sarute mîna sultanului » si sa plateasca haraciul, la început de 8 000, mai apoi de 12 000 de ducati; aceasta politica a înlesnit, totodata, pasalelor de la granita cotropirea unor parti din teritoriul tarii. într-o scrisoare adresata de Radu cel Mare brasovenilor, în 1505, se arata ca, la acea data, turcii ocupasera pozitii

1 Hurmuzaki, 11/1, p. 20-23.

619


cheie în organizarea circuitului de marfuri — unele vaduri si vami la Dunare — reclamînd, totodata, domnului patru pîna la cinci mii de oameni, fugiti din sudul Dunarii în Ţara Romîneasca.

Chemarea domnului la Poarta si interventia turceasca în treburile interne ale Ţarii Romînesti devin un lucru frecvent. Viata politica a tarii începe sa fie dirijata de Poarta, iar în perioadele de criza ale puterii centrale otomane, de fortele feudale turcesti de la Dunare.

Dupa moartea lui Radu cel Mare (martie—aprilie 1508), regele Ungariei cauta sa aduca pe tronul Ţarii Romînesti pe Danciul, fiul lui Basarab Ţepelus. încercarea lui nu reuseste însa. în mai 1508, Mehmed beg, pasa de Nicopole, trece Dunarea si instaleaza domn pe Mihnea, fiul lui Vlad Ţepes, caruia boierii — din cauza masurilor pe care le-a luat împotriva lor — i-au spus « cel Rau ». Siliti sa accepte noua stare de lucruri, boierii se supun domnului impus de turci. în luna iunie 1508, Mihnea scria sasilor din Sibiu ca «toti boierii sînt cu el si toate cetatile le-a ocupat ». în luna iulie a aceluiasi an, regele Ungariei înstiinta pe Sigismund al Poloniei de interventia turcilor în Ţara Romîneasca, aratînd ca acestia, dupa ce au asezat pe Mihnea în scaun, au plecat.

Boierii Craiovesti, partizani ai politicii de întelegere cu turcii, sînt la început de partea noului domn. Ei figureaza în divan, ocupînd primele locuri în lista martorilor1. Mihnea da chiar doua hrisoave în favoarea manastirii Bistrita, ctitoria Craiovestilor 2.

Apropierea lui Mihnea de Craiovesti nu dureaza mult; în momentul în care-si considera consolidat tronul, domnul cauta sa rupa cu turcii, sa se apropie de regele Ungariei, recunoscîndu'i suzeranitatea. în iulie 1509, solii lui Mihnea depuneau omagiu de supunere fata de coroana ungara.

Pe plan intern, Mihnea cauta sa întareasca puterea domniei; el întelege ca lupta împotriva turcilor este strîns legata de lupta pentru centralizarea statului, de slabirea fortei marii boierimi, ca element ce se opunea acestor planuri. Domnul ucide un numar însemnat de boieri 3 si urmareste pe Craiovesti, care-si gasesc scaparea peste Dunare. în lupta pentru centralizarea statului, Mihnea încearca, sa utilizeze instrumentul administrativ al marii banii, dar fara Craiovesti. în urma fugii boierilor olteni la turci, el încredinteaza conducerea Olteniei fiului sau Mircea. Cu ajutor turcesc de la Mehmed beg si împreuna cu acesta, boierii Craiovesti revin însa în tara. Mihnea, neputînd sa li se împotriveasca, cauta adapost în Transilvania. Fiul sau încearca sa reziste la Cotmeana, dar e înfrînt si silit sa fuga. O noua încercare a lui Mihnea de a reocupa tronul cu ajutor din Ungaria esueaza; batut, el fuge spre Sibiu, unde va fi ucis (12 martie 1510).

1 Documente, B, veac. XVI, voi. I, p. 44, 45, 46.

2 Ibidem, p. 47-49, 49-50.

8 Gavril Protul, Viata sfintului Ni/on, p. 123.

620


Cu ajutorul Craiovestilor si cu consimtamântul turcilor, tronul Ţarii Romînesti este ocupat de Vladut (1510—1512), fiul lui Vlad Calugarul, frate cu Radu cel Mare. In fata lui Mehmed beg, între Craiovesti si noul domn s-au facut juraminte reciproce de credinta. în cazul încalcarii lor de catre una din parti, se prevedea interventia si pedepsirea de catre turci — prin Mehmed beg, care juca rol de garant — a celui ce se va face vinovat de sperjur1.

Contractul încheiat între Craiovesti si Vladut, în prezenta lui Mehmed beg, vadeste, pe lînga un triumf al politicii Craiovestilor — care, cu ajutorul turcilor, ajunsesera sa tuteleze domnia — un fapt deosebit de semnificativ, si anume ca arbitrajul sultanului era încredintat unei pasale de granita, ceea ce ilustreaza slabirea puterii centrale a Imperiului otoman. Criza din Imperiul otoman, cauzata de luptele dintre sultanul Baiazid si fiul sau Selim, care au înlesnit izbucnirea rascoalei ienicerilor în 1511, a facut ca Poarta sa nu poata stapîni fortele de farîmitare din cadrul Imperiului. Sangiacii de margine îsi permit o mare libertate de actiune. Craiovestii, adaptîndu-se situatiei din imperiu, spri­jiniti de Mehmed beg, arata solidarizarea fortelor de farîmitare feudala din Ţara Romîneasca cu cele din Imperiul otoman.

La scurt timp dupa instalarea sa pe tron, Vladut reia politica predecesorului sau si, parasindu-i pe turci, se apropie de Ungaria, depunînd juramîntul de credinta, în 1511 2, regelui Vladislav, caruia îi cere sa-i trimita arme împotriva turcilor. El rupe juramîntul facut fata de Craiovesti — care manifestau dorinta de a impune tarii un domn din familia lor — si încearca sa ia masuri împotriva acestora. Dupa 27 decembrie 1511, Craiovestii dispar din lista boierilor din sfatul domnesc. Conflictul dintre Vladut si Craiovesti determina trecerea acestora peste Dunare, de unde, cu ajutorul lui Mehmed beg, revin si înfrîng, în apropiere de Bucuresti, oastea domnului. Vladut este prins si decapitat, ca unul ce-si calcase juramîntul fata de pasa si de Craiovesti.

Dupa moartea lui Vladut, Craiovestii impun domn al Ţarii Romînesti pe Neagoe (1512—1521), fiul lui Pîrvu vornicul, care, pentru a-si justifica pretentia la tron, îsi creeaza o falsa genealogie: el se da drept fiul lui Basarab cel Tînar si îsi schimba numele din Neagoe în Basarab. Dupa el, Craiovestii îsi vor spune Basarabi, desi nici o legatura de sînge nu-i apropia de vechii domni. Izvoarele mentioneaza ca înscaunarea lui Neagoe s-a facut cu ajutor turcesc. Aceasta a facut ca obligatiile lui fata de turci sa fie mari. Supunerea lui Neagoe fata de Poarta explica temerile transilvanenilor ca Neagoe va participa alaturi de turci la expeditiile acestora în Transilvania. Framîntarile din Imperiul otoman împiedica însa astfel de expeditii. Ele îi permit lui Neagoe sa duca o politica de echilibru între turci si crestini si sa ocupe tronul Ţarii Romînesti pîna la moarte. Urmînd în domnie programul politic al lui Radu cel Mare, el cauta sa-si consolideze

1 Gavril Protul, Viata sfintului Ni/bn, p. 129-131. 1 Hurmuzaki, XV/l, p. 213.

621


Fig. 178. —Neagoe Basarab si familia sa, pictura murala din biserica episcopala de la Curtea de Arges, sec. XVI.


tronul, pe de o parte, printr-o serie de masuri interne, pe de alta parte, printr-o destul de abila politica externa.

Domnia lui Neagoe Basarab facea dovada ca politica Craiovestilor era contradictorie. Desi uneori se manifestasera ca forte de descentralizare, ei nu urmareau în fond farîmitarea statului feudal Ţara Romîneasca, ci cautau prin toate mijloacele sa-si subordoneze domnia, sa puna în fruntea tarii un domn din familia lor. Craiovestii se manifesta ca factor de descentralizare numai în masura în care domnia lovea în privilegiile lor. Prin înscaunarea lui Neagoe Basarab si prin politica pe care acesta a fost împins de Craiovesti sa o duca în cei noua ani de domnie, boierii olteni «tradau » de fapt interesele marii boierimi legate de farîmitarea feudala.

O data cu urcarea lui Neagoe pe tronul Ţarii Romînesti si cu masurile pe care el le întreprinde, boierii adversari ai Craiovestilor iau drumul pribegiei în Transilvania si Moldova, de unde, fara rezultate, uneltesc continuu împotriva domnului. Ei se vor întoarce în tara abia dupa moartea lui Neagoe, cînd se ridica împotriva domniei fiului sau minor, Teodosie.

Cu ajutorul familiei boieresti din care facea parte, Neagoe ia o serie de masuri de gospodarire a tarii, devenite necesare. Din vremea lui se pastreaza prima mentiune a stabilirii precise a hotarului dintre Ţara Romîneasca si Tran­silvania, în partile din nordul Olteniei. Cît priveste hotarul de sud al tarii, el a reusit sa lichideze în unele parti infiltratiile turcesti la nordul Dunarii. în timpul domniei lui Neagoe Basarab se accentueaza procesul de separare a averii personale a domnului de cea a statului, se dezvolta aparatul .fiscal al domniei, apar elementele unui aparat administrativ ce semana cu slujitorimea din Moldova si care contribuie la întarirea puterii centrale.

Cautînd linistea necesara realizarii acestui program de politica interna, în care un rol deosebit îl ocupa problemele culturii, Neagoe s-a straduit sa stabileasca relatii de buna întelegere cu vecinii. Bucurîndu-se de încrederea turcilor, el a facut totul ca, înca de la urcarea sa pe tron, sa fie în bune relatii si cu regele Ungariei. în cursul domniei, Neagoe desfasoara o bogata activitate diplomatica, urmarind sa largeasca legaturile sale politice: el întretine relatii cu Polonia, Venetia si cu papa. în 1517, împreuna cu boierii mari si mici, Neagoe depune juramîntul de credinta catre Ludovic al II-lea, noul rege al Ungariei. Din textul juramîntului se vede ca închinarea lui Neagoe fata de rege nu era determinata de dorinta lui de a rupe cu turcii, ci era facuta cu scopul de a-si asigura, în cazul unei eventuale pierderi a domniei, un adapost în Tran­silvania. Ca semn al închinarii, stapîneste si el domeniul Geoagiul de Jos, în comi­tatul Hunedoarei, cu satele si posesiunile ce tineau de acesta1.

Urmînd politica familiei din care facea parte, Neagoe Basarab a întretinut relatii strînse cu Sibiul. De la Neagoe si rudele sale, prin trimisi speciali, sibienii

1 A. Veress, Acta et epistolae, I, p. 126—128.

623



Fxg. 179. — Biserica episcopala de la Curtea de Arges, ctitoria lui Neagoe Basarab.

           4

Fig. 180. — Biserica mitropoliei din Tîrgoviste, ridicata de Neagoe Basarab (înainte de restaurare).


luau informatii despre turci. Cu Brasovul, relatiile domnului muntean nu au fost totdeauna bune; solidarizîndu-se cu interesele negustorilor si mestesugarilor din Ţara Romîneasca, Neagoe se ridica împotriva masurilor luate de brasoveni fata de acestia, amenintînd ca va pustii Ţara Bîrsei «încît nu se va mai cunoaste loc într-însa ». Relatiile lui Neagoe cu brasovenii erau încordate si din cauza sprijinului pe care acestia îl acordau lui Mircea, fiul lui Mihnea cel Rau, care continua sa pretinda pentru sine tronul Ţarii Romînesti. Mircea se bucura si de sprijinul domnului Moldovei, Bogdan, cu care, din aceasta cauza, Neagoe se afla la începutul domniei în conflict. Domnul muntean încearca si el mai tîrziu, în 1514, sa sprijine împotriva lui Bogdan pe un pretendent, Trifaila, care este însa înfrînt, prins si decapitat.

Domnia lui Neagoe Basarab marcheaza apogeul puterii Craiovestilor, fiind perioada în care ei îsi sporesc în mod considerabil averile. Marea banie detinuta de Barbu Craiovescu, unchiul domnului, cîstiga mult în importanta, în cuprinsul Olteniei, marele ban ajunge în posesia majoritatii prerogativelor rezervate domnului. Din aceasta vreme — se pare — marele ban devine singurul dregator care avea dreptul de a pedepsi cu moartea. Banul îsi avea oastea sa proprie, formata din elemente de tipul curtenilor, cunoscuti sub numele de « slugi». Ca si domnul, marele ban daruia cu sate « slugile » ce se distingeau prin fapte militare1. El îsi avea curtea sa, ce o imita pe cea domneasca, si un aparat administrativ propriu.

Organizarea pe care Craiovestii au dat-o Olteniei a contribuit ca aceasta provincie sa apara multa vreme ca o individualitate politica cu tendinte de autonomie.

BIBLIOGRAFIE Edit

I. Lucrari teoretice Edit

Marx, K., Contributii la critica economiei politice, Bucuresti, 1954.

Marx, K.-Engels, F., Ideologia germana, Bucuresti, 1956.

Engels, F., Anti-Dtihring. Domnul Eugen Duhring revolutioneaza jtiinta, Bucuresti, 1955.

— Razboiul taranesc german, Bucuresti, 1958,

Lenin, V. L, Ce sînt « Prietenii poporului » si cum lupta ei împotriva social-democratilor, în Opere, voi. I, Bucuresti, 1950.

II. Izvoare Edit

Acta tomiciana, voi. I —X, Poznan, 1852 — 1899.

Bogdan, I., Documente moldovenejti din sec. XV si XVI din archivul Brasovului, Bucuresti,

1905.

— Documente privitoare la relatiile Ţarii Romînejti cu Brajovul si Ţara Ungureasca în

sec. XV-XVI (1415-1508), Bucuresti, 1905.

1 Documente, B, veac. XVI, voi. I, p. 119; voi. II, p. 74. 40 —c. 1180

625


Brutus, I. M., Magyar historiaja, 1490—1552, Pesta, 1863.

Corpus Juris Hungarici, voi. I (1000—1526), Budapesta, 1899.

Costachescu, M., Documentele moldovenesti de la Bogdan voievod (1504 —1517), Bucuresti,

1940.

— Documentele moidovenefti de la stefanita voievod (1517—1527), Iasi, 1943.

Cronicile slavo-romîne din sec. XV —XVI, publicate de 1. Bogdan, editie revazuta si completata

de P. P. Panaitescu, Bucuresti, 1959. Documente privind istoria Romîniei, A, Moldova, veac. XVI, voi. I si II; B, Ţara Romîneasca,

veac. XVI, voi. I. Dragomir, Silviu, Documente noua privitoare la relatiile Ţarii Romînefti cu Sibiul în sec.

XV fi XVI, Bucuresti, 1927.

Gavril, Protul, Viapa sfîntului Ni/on, ed. V. Grecu, Bucuresti, 1944.

Gereb. L.-Gy. Szekely, A magyar paraszthdboruk irodalma, 1437—1514, Budapesta, 1950. Giovio, Paolo, Historiarum sui temporis ab anno 1494 ad annum 1547, libri XLV, Basilea,

1567.

Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria romînilor, voi. II/2, II/3, III, IV, VIII, XI, XV/l. Istvanffi, N., Historiarum de rebus hungaricis libri XXXIV, Colonia, 1622. Ivânyi, B., Bdrtfa szabad kirdlyi vdros leveltdra, I, Budapesta, 1910. Nicolaescu, Stoica, Documente slavo-romîne cu privire la relatiile Ţarii Romînefti fi Moldovei

cu Ardealul în sec. XV-XVI, Bucuresti, 1905.

Okleveltdr a Tomaj-nemzetsegbeli losonczi Bdnffy-csaldd tortenetehez, I, Budapesta, 1908. Olahus, N., Hungaria et Attila, Viena, 1763.

Panaitescu, P. P., Documente slavo-romîne din Sibiu (1470—1613), Bucuresti, 1938. Pascu, st.-Hanga, Vl., Crestomatie pentru studiul istoriei statului si dreptului R.P.R., II/l,

Bucuresti, 1958. Puscariu, L, Doua documente privitoare la revolta boierilor din Ţara Fagarasului, Bucuresti,

1910 (extras din An. Acad. Rom., Mem. secf. ist., s. II, t. XXXIII, 1910). Quellen zur Qeschichte der Stadt Kronstadt, voi. II, Brasov, 1889. Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der sachsischenNation, voi. I, 1380 —

1516, Sibiu, 1880.

Sanuto, M., Diarii, voi. VI-XXXI. Szeremi, G., Epistola de perdicione regni Hungarorum, 1484—1543, în Mon. Hung. Hist.

Scriptores, I, Pesta, 1857.

Taurinus, T., Stauromachia id est cruciatorum servile bellum, Viena, 1519. Tocilescu, Gr., 534 documente slavo-romîne privitoare la relatiile Ţarii Romînefti fi Moldovei

cu Brasovul, Bucuresti, 1931.

Tubero, I., Commentariorum de temporifcus suis libri, Frankfurt, 1603.

Ureche, Gr., Letopisetul tarii Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Ii-a, Bucuresti, 1958. Vîress, A., Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachiaj

1468-1540, Budapesta, 1914. Zur Rechtslage des ehemaligen Torzbiirger Dominiums, XI, 1871.

III. Lucrari generale Edit

Cosminski, E.-S. D. Skazkin, Istoria evului mediu, voi. I si II, Bucuresti, 1955 (litografiat).

Iorga, N., Istoria romînilor, voi. IV, Bucuresti, 1937.

Marczali, H., Nagy kepes vildg torte'net, voi. VI, Budapesta [f. a.].

Xenopol, A. D., Istoria romînilor din Dacia Traiana, ed. III, voi. III.

626


IV. Lucrari speciale Edit

l. Agravarea contradictiilor si a anarhiei feudale în Transilvania. Razboiul taranesc din 1514 de sub conducerea lui Gheorghe Doja

Belu, S., Despre participarea orasenilor din Transilvania la rascoala din 1514, în St. ref. ist.

Romîniei, partea I, Bucuresti, 1954, p. 690 — 704. Berza, M., Rascoalele in evul mediu. Consideratii generale in lumina tezelor marxism-leninis-

mului, în Studii, XI, 1958, nr. 4, p. 79-93. Callimachi, S., Rascoala taraneasca din 1514 de sub conducerea lui Qheorghe Doja descrisa de

Paoîo Qiovio, în Studii, II, 1949, nr. 4, p. 181 — 187. Capesius, B., Rascoala lui Q. Doja în doua poezii umaniste din Ardeal, în St. art. istorie,

II, 1957, p. 67-76. Gluck, M.-G. Kovach-E. Dorner, Contributii noi cu privire la rascoala populara din 1514,

în St. mat. ist. medie, II, 1957, p. 431—448. Mârki, S., Dâzsa Qyb'rgy, Budapesta, 1913. Pascu, st., Contributii noi privitoare la rascoala taranilor din 1514 în Transilvania, în Studii,

VIII, 1955, nr. 5-6, p. 91-112. Szabo. I., A hajduk 1514-ben, în Szdzadok, LXXXIV, 1950, nr. 1-2, p. 178-198.

— Tanulmdnyok a magyar parasztsâg tortenetebol, Budapesta, 1948.

Târle, E., As: 1514 ivi magyar parasztfelkeles, în Magyar tortenesz kongreszus, 1953, Budapesta,

1953.

2. Reactia feudala în Moldova si încercarile de restabilire a autoritatii domnesti (1504 — 1527)

Câmpina, B. T., Dezvoltarea economiei feudale si începuturile luptei pentru centralizarea statu­lui în a doua jumatate a secolului al XV-lea în Moldova si Ţara Romîneasca, Bucuresti, 1950.

Giurescu, C, Capitulatiile Moldovei cu Poarta Otomana. Studiu istoric, Bucuresti, 1908.

Marinescu, Iulian, Bogdan al IlI-lea cel Orb, 1504—1517, Bucuresti, 1910.

Minea, I., Complotul boieresc contra lui stefanita voda, în Cerc. ist., IV, 1928, nr. 2, p. 188-219.

Panaitescu, P. P., Contributii la istoria lui stefan cel Mare, Bucuresti, 1934 (extras din An. Acad. Rom-, Mem. sect. ist., s. III, t. XV, 1934).

Ursu, Horia, Domnia lui stefanita voda. Zece ani din istoria politica a Moldovei (1517—1527), Cluj, 1940.

3. întarirea presiunii otomane asupra Ţarii Romînesti (1496—1521)

Berza, M., Haraciul Moldovei si Ţârii Romînesti în sec. XV—XIX, în St. mat. ist. medie, II, 1957, p. 7-47.

Bulat, T. G., Din domnia voievodului Neagoe IV Basarab. Relatiunile cu ungurii si sasii arde­leni, în închinare lui N. lorga, Cluj, 1931, p. 73 — 83.

Conduratu, Gr., Relatiile Ţarii Romînejti si Moldovei cu Ungaria pîna la 1526, Bucuresti, 1898.

Filitti, I. C, Banatul Olteniei si Craiovestii, Craiova, 1932 (extras din Arh. Olt., XI, 1932, p. 1-36, 135-176, 319-351).

Lapedatu, Al., Politica lui Radu cel Mare (1495—1508), în voi. Lui Ion Bianu, amintire, Bucuresti, 1916, p. 192-223.


40*


627


Lapedatu, Al., Mihnea cel Rau si ungurii (1508 —1510), Cluj, 1922 (extras din An.  Inst. ist. Cluj, I, 1921-1922).

— Moartea lui Mifxnea cel Rau, în Conv. îit., L, 1916, p. 314 — 325.

Nbamtu, Al., Un capitol din relatiile Ţarii Romînesti cu Transilvania în veacul al XVI-îea.

Relatiile Iui Neagoe Basarab cu Sibiul (1512—1521), în An. Inst. ist. Cluj, X,

1945, p. 350-376.

Panaitescu, P. P., învataturile lui Neagoe. Problema autenticitatii, Bucuresti, 1946. stefanescu, st., Rolul boierilor Craiovesti în subjugarea Ţarii Romtnesti de catre turci, în St.

re/, ist. Romîniei, partea I, Bucuresti, 1954, p. 697 — 718.

— începuturile baniei de Craiova. Pe marginea unui document recent publicat, în St. mat. ist. medie, I, 1956, p. 325 — 332.

Legături externe Edit

  • ro
Scritube.com

Also on Fandom

Random Wiki