Fandom

Coman Wiki

Prizonierii români din Alsacia și Lorena

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Prizonierii români din Alsacia şi Lorena Edit

Ne aflăm în Franţa în frumoasa şi însorita zonă numită Alsacia. Un ţinut încărcat de o tumultuoasă istorie, dar şi de o profundă spiritualitate, mărturie fiind nenumăratele schituri şi mănăstiri pe care le-am vizitat în drumul nostru. Şi aş aminti în acest sens Mănăstirea Sainte-Odile, centru spiritual al francezilor. Aici vin în fiecare an pelerini din toată lumea, pentru că sfânta Odile , ocrotitoarea spirituală al acestui aşezământ este protectoarea şi tămăduitoarea nevăzătorilor. Am săvârşit un pelerinaj de suflet, un pelerinaj prin care am participat la o comemorare, la o altă comemorare a militarilor prizonieri de război, care au murit în condiţii groaznice în lagărele naziste. A devenit aşadar o tradiţie în aceste locuri ca în prima dumnică după Înălţarea Domnului, praznic căruia îi este asociat pomenirea morţilor şi a eroilor neamului, aici în Alsacia, mai exact în Cimitirul din Soultzmatt, români veniţi din întreaga Europă, în frunte cu păstorii lor de suflet, comemorează martirii Primului Război Mondial. În această primă parte a reportajului nostru, ne vom opri însă la rolul pe care l-a jucat România în acest context, precum şi situaţiile cu care s-au confruntat militarii români, mai ales aceia care au trebuit să sufere o grea detenţie şi în cele din urmă o moarte inumană.

Soultzmatt, situat în frumoasa vale a râului Ohmbach se găseşte la jumătatea drumului dintre Rouffach şi pădurea acestui oraş. Şase izvoare minerale se adună într-un spaţiu îngust la poalele unui munte. Locuitorii comunei trăiau atunci în principal din cultura viţei de vie şi din industria textilă. 28 iulie 1914 a intrat în istorie ca data declanşării Primului Război Mondial. La început, războiul nu a constituit pentru mulţi evident o surpriză, însă, prin amploarea pe care a luat-o, i-a uimit pe toţi. Marile Puteri, grupate în două coaliţii, Antanta şi Tripla Alianţă nutreau un ţel suprem: împărţirea şi reîmpărţirea lumii. Acestora li s-au alăturat naţiuni şi state mijlocii şi mici, care tindeau către obiective de interes naţional, cum ar fi: apărarea în faţa agresiunii, eliberarea unor teritorii ce se aflau sub stăpânire străină, constituirea sau întregirea statelor naţionale. Aceasta a fost şi situaţia României, pentru care rezolvarea problemelor din Ardeal era o chestiune de primă importanţă. Dar în anul 1914 autorităţile de la Bucureşti au optat pentru expectativa armată. Au existat însă şi numeroşi români care, pe cont propriu, dorin înfrângerea Germaniei şi a Austro-Ungariei, dorind unirea Transilvaniei cu România, s-au înrolat şi au îmbrăcat uniforma uneia dintre armatele Antantei. Aceştia au luptat pentru înfăptuirea idealului naţional, Unirea cea Mare. Întregul popor român a intonat "Un răsunet", cântecul compus în 1848 de Andrei Mureşanu. Prima dintre cele 11 strofe răsuna în toată România şi în provinciile româneşti din Austro-Ungaria.

Au luptat, s-au jertfit, unii au fost luaţi prizonieri. În acest moment nu există destule mărturii concrete despre aceşti prizonieri români care se vor fi sfârşit printre militarii altor naţiuni. Reflectând la acest aspect, ne ducem cu gândul la chinurile groaznice pe care aceştia le vor fi suportat, condiţiile mizere, extrem de mizere în care vor fi trăit şi în cele din urmă îşi vor fi găsit sfârşitul. Există însă o categorie de prizonieri români, asupra cărora istoricii s-au oprit, cei din lagărele Alsacia şi Lorena, soldaţi români capturaţi de trupele germane la scurtă vreme după intrarea României în război, în anul 1916.

"Cum se ştie, România a intrat în război alături de Antanta la data de 27 august 1916. La început, Armata Română a lansat o ofensivă în Transilvania pentru a uşura sarcina tuturor francezilor de la Verdun. Bătălia de la Verdun a contribuit la salvarea trupelor franceze în 1916. Românii au fost contraatacaţi de germani şi de autro-ungari. A avut loc ceea ce s-a numit "Bătălia Carpaţilor" care a fost pierdută de Armata Română în noiembrie 1916 şi majoritatea prizonierilor ei care au ajuns să moară în Alsacia au fost capturaţi în noiembrie - decembrie 1916, fie în Carpaţi, fie în cursul bătăliei care se ducea în direcţia Bucureşti. Când au fost luaţi prizonieri, majoritatea au fost ţinuţi în lagăre, în Germania, dar cum acolo erau prea mulţi, au mai fost repartizaţi în diferite lagăre şi cei care au ajuns în Alsacia proveneau dintr-un lagăr mare, din Polonia, unde stătuseră câteva zile înainte de a fi trimişi în direcţia frontului francez. Au ajuns într-o stare fizică foarte proastă, epuizaţi în lupte, transport, nemâncaţi şi fără apă timp de mai multe zile. Când au fost debarcaţi în gările din Alsacia, mulţi erau la limta epuizării. Au fost conduşi în sate mici în apropierea frontului pentru că nemţii voiau să muncească în apropierea frontului, contrar reglementărilor internaţionale ale timpului. Deci au murit în Alsacia, în apropierea frontului, unii probabil au fost ucişi chiar de obuzele germane, pentru că germanii îi ducea în imediata apropiere a frontului să facă lucrări de fortificaţii. Practic, au fost înmormântaţi pe locul unde au murit, majoritatea în sate, în afara cimitirelor."

Dr. Jean Nouzille, istoric


Potrivit unei alte mărturii, a domnului Léon Nicolet, născut în anul 1905 la Soultzmatt, şi ai cărui părinţi au făcut parte din cei 30 de membri ai personalului civil alsacian care lucra în lagăr, prizonierii români au fost cel mult 70 la începutul lui 1917. Efectivul lor era recompletat în urma deceselor. Locuiau în două barăci umede şi reci, amplasate în exteriorul lagărului. Prizonierii erau supravegheaţi de un detaşament special, format din 15 gardieni. Românii erau supuşi la munci dure, tăieri de copaci pe pantele masivului Schimberg, în sudul lagărului. Primeau o hrană insuficientă. Încă de la sosirea lor în lagărul de la Val du Pâtre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistau greu frigului şi oboselii. Locuitorii din Soultzmatt au remarcat că atunci când morţii români erau duşi în sat pentru înhumare, cei care îi purtau se opreau într-un loc unde se depuneau gunoaiele şi căutau rapid în pofida insultelor şi a loviturilor cu patul puştii din partea gardienilor încercând să găsească ceva. Acest comportament al soldaţilor români spune mult despre subalimentaţia lor. Foarte rapid, locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, puneau pâine şi alimente pe grămada de gunoaie pentru ca prizonierii români să poată găsi de mâncare a doua zi când treceau. În afara copiilor, nimeni nu îndrăznea să rişte să le dea direct de mâncare românilor, într-atât era de înspăimântată populaţia de reacţia dură a nemţilor. Martorii oculari au declarat în 1919 că soldaţii români au murit de foame în timp ce proviziile care le erau destinate erau mâncate de gardienii lor.

"Alsacienii au fost extrem de şocaţi să constate că prizonierii români nu erau trataţi ca fiinţe umane. Nu ştiu să existe documente, dar se pare că nemţii au fost decepţionaţi de intrarea României în război alături de Franţa şi Marea Britanie. Probabil că nemţii s-au simţit trădaţi şi au aplicat prizonierilor români un tratament special pentru că eu am comparat procentul de prizonieri de război capturaţi şi procentul de prizonieri români. Este acelaşi, dar pierderile româneşti sunt colosale în raport cu cele belgiene. Prizonierii români au trecut printr-un adevărat calvar. Tinerii au fost masacraţi. Ţăranii alsacieni au văzut, de exemplu, un cavaler neamţ, un uhlan străpungând cu baioneta un prizonier român ucigându-l la marginea drumului fără motiv. Pentru aniversarea împăratului, în 1917, prizonierii de război români au fost scoşi din barăcile lor în frig. Unii au murit în timpul nopţii, dar cei care au rezistat au fost lichidaţi în dimineaţa următoare cu lovituri de baston. Cred că românii au avut parte de un tratament cu totul special. Cred că românii au trăit efectiv în Alsacia şi Lorena un calvar şi majoritatea au murit în primele săptămâni de captivitate."

Dr. Jean Nouzille, istoric

În a doua parte a documentarului nostru, vă vom istorisi o zguduitoare poveste de viaţă şi de moarte a prizonierilor români care au pătimit în lagărul nazist de la Kœtzingue. Kœtzingue, un sat al comunei Sundgau, cu 400 de locuitori, situat la 13 km sud de Mulhouse, pe drumul departamental 19B, care duce de la Altkirch la Sierentz. La începutul lui 1917, după toate aparenţele, la 17 februarie, populaţia satului a văzut sosirea prizonierilor români, care au fost debarcaţi din vagoane în gara Sierentz. Prizonierii au parcurs pe jos cei patru kilometri care separă gara de sat. Escortaţi de uhlani călare, erau vreo 200 de prizonieri români foarte slăbiţi. Abia se ţineau pe picioare pentru că nu primiseră deloc hrană în cursul transferului lor în Alsacia. Au trecut prin sat ca să ajungă în locul prevăzut pentru ei. În aceeaşi seară, un uhlan neamţ povestea în faţa locuitorilor din Kœtzingue că aproape de Waltenheim, la jumătatea drumului dintre Sierentz şi Kœtzingue, a străpuns cu baioneta un prizonier român care nu mai putea înainta şi că a lăsat cadavrul acolo. Ar putea fi vorba despre prizonierul român necunoscut, mort la o dată necunoscută, singurul înmormântat la Waltenheim. Odihneşte în cimitirul militar din Soultzmatt, careul C, rândul 2, mormântul nr. 16. Populaţia din Kœtzingue a hotărât atunci să-l izoleze pe uhlanul neamţ asasin. Prizonierii români au fost instalaţi în două hambare, în timp ce soldaţii gardieni au fost cantonaţi în fermele satului. În cursul primei nopţi, prizonierii români, înfometaţi, au pătruns într-o maşină aparţinând serviciului veterinar al aramatei germane, care staţiona în apropierea hambarului lor şi au luat din produsele depozitate acolo. Unele erau toxice şi mai mulţi români au murit în noaptea aceea. Nemţii au încărcat trupurile morţilor într-o maşină de gunoi ca să-i transporte în vestul satului, la cimitirul comunal, unde au fost îngropaţi fără sicrie într-o groapă comună. Într-o altă împrejurare, locuitorii satului au adus găleţi cu cafea şi hrană ca să le dea prizonierilor români, dar autorităţile germane au refuzat să distribuie aceste alimente. Printre adulţi, unul singur, Joules Widmer, a îndrăznit să distribuie cafea prizonierilor, înfruntându-i pe gardienii nemţi. Locotenentul german, care comanda personalul de supraveghere a prizonierilor i-a ordonat să înceteze imediat. Atunci Joules Widmer care fusese rănit pe frontul rus şi decorat cu "Crucea de Fier" s-a dus să-şi ia decoraţia. A revenit după ce şi-a atârnat-o pe piept. Pe urmă, deschiindu-şi haina i-a arătat ofiţerului german cicatricile rănilor sale. I-a declarat că a răbdat şi de foame pe front şi că a fost foarte mulţumit când a găsit pâine pe cadavrul unui duşman. Locotenentul german şi-a cerut scuze în faţa mai multor locuitori din sat. Martorii acestor evenimente au fost şocaţi de faptul că prizonierii români erau atât de înfometaţi, încât se aruncau asupra a tot ce se putea mânca. Atunci când o femeie se pregătea să dea găinilor ei cartofi fierţi, câţiva prizonieri s-a grăbit să ia găinilor această hrană. Femeia aceea a fost chemată apoi în faţa ofiţerului care comanda trupele germane în sat. I s-a reproşat că le-a dat intenţionat, în pofida ordinelor sale prizonierilor români acele resturi şi a fost ameninţată cu sancţiuni. Prizonierii români adunau cojile pe care le puteau găsi de-a lungul drumurilor şi tot ce se putea mânca, chiar din grămezile de gunoi. Martorii, încă în viaţă, îşi amintesc că într-o zi prizonierii români au recuperat o curea din piele şi că au tăiat-o în bucăţi ca să o poată mânca. Un locuitor a declarat atunci public:

"Este imposibil ca nemţii să câştige războiul cu asemenea atrocităţi."

Lipsiţi de hrană, epuizaţi de muncă, prizonierii români erau de asemenea victimele tratamentului dur. Un soldat român foarte slăbit a fost omorât cu lovituri date cu patul puştii de un gardian neamţ în faţa locuitorilor satului îngroziţi. Şi alţi prizonieri români au fost loviţi mortal de soldaţii nemţi. În pofida slăbiciunii lor, prizonierii români munceau la tăierea copacilor pentru armata germană într-o pădure particulară, iar o echipă de prizonieri lucra într-un joagăr.

Referitor la situaţia militarilor români din acest lagăr, martorii au remarcat că ori de câte ori un prizonier român murea la Kœtzingue, unul dintre camarazii săi cânta la acordeon fie un imn religios, fie un cântec popular românesc, în timp ce soldaţii români înconjurau cadavrul. După câtva timp, cei care au supravieţuit infernului primelor luni de captivitate, au fost trimişi să lucreze la cultivatorii din sat, care ceruseră muncitori agricoli. Martorii au fost şocaţi de starea de slăbiciune a românilor pe care i-au văzut dezbrăcându-se ca să treacă la despăduchiere într-o maşină acoperită, trimisă de autorităţile germane. Erau adevărate schelete, semănând cu cei scăpaţi din lagărele de concentrare din cel de-al Doilea Război Mondial.

La sfârşitul războiului, prizonierii români nu au fost eliberaţi pe loc, ci duşi, în noiembrie 1918, într-un lagăr din Germania. Au fost trimişi într-un lagăr din Prusia Occidentală, înainte de a fi repatriaţi. Din cei 200 de prizonieri români sosiţi la Kœtzingue la începutul lui 1917, 46 au murit de foame, de frig şi din cauza tratamentului dur. Autorităţile germane nu au considerat util să înregistreze identitatea prizonierilor şi data morţii lor, nici să declare decese la primăria din Kœtzingue, în ciuda recomandării circulare numărul 17 din 28 septembrie 1917, difuzată de Ministerul de Război German. Această circulară impunea autorităţilor care răspundeau de prizonierii de război să transmită imediat oficiilor de stare civilă din localitatea respectivă decesul prizonierilor şi o notă în vederea întocmirii certificatelor de deces. Cei 46 de prizonieri români, morţi şi înhumaţi la Kœtzingue, au fost transferaţi în anul 1920 la Cimitirul Militar din Soultzmatt. Şi ca un fapt de plină recunoştinţă, în anul 1924, într-o zi de miercuri, la data de 9 aprilie, regele Ferdinand şi regina Maria a României au fost oaspeţii Alsaciei. S-au dus să se reculeagă la Val du Pâtre, unde au fost întâmpinaţi de generalul Berthelot, fostul şef al misiunii militare franceze în România în 1916-1918. După inaugurarea monumentului, regina Maria a depus la marea cruce din cimitir o coroană imensă de cale şi trandafiri. Apoi a parcurs aleile cimitirului şi a aşezat pe toate mormintele buchete de garoafe roşii şi albe.

În Cimitirul Militar de la Soultzmatt, lângă crucea străjuită permanent de drapelul Franţei şi de drapelul României, pe trei plăci de marmură, este consemnat sacrificiul prizonierilor de război români. Prima aminteşte:

"Cei 687 de prizonieri de război români care odihnesc în acest cimitir, au murit aproape toţi din ianuarie până la sfârşitul anului 1917. Ei au îndurat foamea, mizeria şi torturile."

A doua placă aduce la cunoştinţă:

"Comitetul pentru mormintele româneşti din Alsacia, însărcinat de guvernul României să reunească în acest cimitir morminte care 1919 se aflau în 35 de oraşe şi comune din Alsacia au obţinut dovada că toţi cei care odihnesc aici au murit după suferinţe de nespus."

A treia placă:

"Este mărturia sentimentelor reginei Maria a României. Departe de patria voastră, pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie în acest pământ care nu vă este străin."

La reuniunea sa din 30 august 1919, Consiliul local din Soultzmatt a pus la dispoziţia guvernului României, de fapt a donat, un teren destinat amenajării unui cimitir militar pentru înhumarea soldaţilor români decedaţi în timpul captivităţii lor în Alsacia. A făcut cunoscute totodată numele celor 200 de capi ai familiilor care i-au ajutat pe prizonierii români de război să supravieţuiască.

Resurse Edit

România în al II-lea Război mondial - 14. Alsacia şi Lorena26:41

România în al II-lea Război mondial - 14. Alsacia şi Lorena

Also on Fandom

Random Wiki