Era, chipurile liderul suprem al unei rase superioare, un model al sănătăţii fizice şi mintale, ce avea să ducă Germania spre un viitor glorios. Dar şi spatele faţadei de führer era un om ce se îndopa cu medicamente, dependent de un regim zilnic dubios de injecţii, tablete şi tonice. În câţiva ani, atotputernicul führer a ajuns un om slab, tremurător.
S-a pierdut marea parte din anamneza führerului, dar o parte s-a păstrat. Au ieşit la lumină fişe medicale şi scrisori interesante, care dezvăluie secretele medicale ale lui Hitler. Consuma supefiante, stimulente sexuale şi era depresiv. Toate acestea erau ştiute de notoriul medic personal al führerului, doctorul Theodor Morell. Când anchetatorii americani ai lui Morell au aflat despre cele 28 de tratamente administrate, ca testicule, spermă şi prostată de taur, unii s-au întrebat dacă era agent dublu, dacă îl îmbolnăvise intenţionat pe Hitler, astfel încât să nu poată îndeplini ce-şi dorise. Theodor Morell a fost medicul personal al führerului nouă ani. Hitler îl copleşea cu laude, dar alţi medici nazişti îl considerau şarlatan şi l-au învinovăţit că l-ar fi îmbolnăvit pe dictator. Alţi doctori nazişti îl dispreţuiau pe Morell, îl descriau drept impostor şi şarlatan şi insinuiau că i-a făcut mult rău lui Hitler.
După război, doctorul a mărturist că îi administra un cocteil de droguri: narcotice, morfină, barbiturice şi posibil amfetamine. S-a speculat că asta a cauzat comportamentul extrem al führerului. Îi spunem ciclicitate rapidă, constantă. Cred că Hitler nu a avut nicio zi cu dispoziţie normală în perioada 1942 - 1945. Au apărut dovezi senzaţionale despre un führer drogat, un biet ipohondru, un Hitler toxicoman.
Problema nu că Hitler lua amfetamine ori că era dependent de amfetamine, ci că avea tulburare bipolară, iar amfetaminele i-au agravat tulburarea. Problema e interacţiunea dintre amfetamine şi tulburarea bipolară. N-a fost descrisă înainte şi ar putea explica de ce s-a schimbat Hitler spre sfârşitul anilor '30.
Au apărut şi alte dovezi tentante, care indică o posibilă avansare spre deterioare mentală. S-a făcut mare caz de isteria în masă a participanţilor la adunările lui, dar e posibil ca Hitler să fi suferit o depresie cu mult înainte să devină führer. Marele războinic fusese respins de armata austriacă în Primul Război Mondial. Li s-a alăturat germanilor şi a susţinut că a orbit într-un atac cu gaze.
În ultima parte a războiului, cam 66% - 75% dintre obuzele trase au fost obuze cu gaze. Devenise un război chimic. Iperita provoacă orbire temporară, uneori prelungită şi există dovezi că Hitler a avut conjunctivită după atac.
Voluntarul austriac a fost evacuat într-un spital militar din Pasewalk, departe de front, la nord de Berlin. Până să-şi revină, războiul s-a sfârşit, iar el a început să-şi înfrumuseţeze isprăvile din tranşee. Hitler şi-a descris aşa-zisa rănire drept un moment decisiv, o trezire politica în manifestul său dezlânat "Mein Kampf" (Lupta mea). Potrivit lui, acesta a fost momentul când lumea s-a întunecat, când toate speranţele i s-au năruit şi când a înţeles că evreii erau duşmanul vinovat de toate relele. În acel moment a decis să intre în politică. Dar alte dovezi sugerează că Hitler n-a fost orbit de gaze, ci de o depresie nervoasă sau cecitate isterică. După toate probabilităţil, Hitler nu şi-a pierdut vederea din cauza iperitei. A suferit o cecitate psihosomatică. Aşa-zisa depresie a lui Hitler a fost descrisă într-un raport alcătuit pentru serviciul secret american în al Doilea Război. Dictatorul era descris ca nevrotic, aproape psihotic, cu tendinţe masochiste şi puternice perversiuni sexuale. De curând au apărut noi dovezi despre orbirea şi depresia lui Hitler în Primul Război Mondial. Este o scrisoare în care un renumit neurochirurg german spune că a văzut fişa medicală a lui Hitler şi că fusese tratat pentru o boală mintală ce poate provoca orbire. E interesant că Hitler, care s-a dat mai târziu drept invincibil, nu mai rezistase în toamna anului 1918. Nu a mai făcut faţă stresului şi şi-a pierdut astfel vederea. Poate că Hitler a ascuns pe ceea ce era o ruşine pe vremea aceea: faptul că era prea slab ori şovăitor ca să lupte. Nevropaţii erau stigmatizaţi pe atunci. Nici azi cei ce suferă de depresie, epuizare ori alte boli psihice nu sunt acceptaţi pe deplin. În Republica de la Weimar, acesta era un stigmat, iar Hitler nu ar fi fost ales.
În fişele medicale de la spital apar oameni răniţi de gaze, oameni cu tulburări psihice, dar cei mai mulţi sufereau de boli cu transmitere sexuală. Poate de aici vin zvonurile că Hitler avea sifilis, afirmaţie nefondată, ori alte afirmaţii oribile ca povestea că dictatorul avea un singur testicul. Vine de la un cântec prostesc cântat de britanici, colonelul Sperietoare. E doar o glumă. În plus, examinările medicale de la începutul anilor '30 arată că era complet echipat. Potrivit unui alt zvon, în copilărie, o capră îi retezase penisul. Dar nu există nicio dovadă. Dar par să fie dovezi care indică o boală mintală şi o muşamalizare sinistră. Istoricul Thomas Weber susţine că, la Pasewalk, Hitler a fost tratat de un neurolog, dr. Edmund Forster. El bănuieşte că, în 1933, Forster nu s-a sinucis, ci a fost omorât, pentru a se muşamaliza depresia nervoasă a lui Hitler. Dar istoricul Henrik Eberle respinge această teorie. Edmund Forster, care a devenit apoi un neurolog celebru, nu l-a tratat pe Hitler. Forster nu s-a aflat la Pasewalk, asta ştim cu siguranţă. Aşa-zisa depresie a lui Hitler rămâne controversată, dar e cert că povestea cu trezirea politică a fost doar propagandă.
Cred că într-adevăr, Hitler a fost orbit cu iperită. A suferit fără îndoială cumplit şi l-a încrâncenat şi mai mult împotriva a tot ce se întâmplase. Dar afirmaţia că, brusc, a devenit antisemit nu e realistă. Milioane de oameni i-au crezut povestea, aşa exagerată cum era. Manifestul incoerent al lui Hitler a devenit bestseller, dar nu i-a convins pe toţi. Mulţi erau fascinaţi de declamaţiile dictatorului. Pentru alţii însă, erau semnele unei boli psihice.
Precum zvonurile despre depresia din Primul Război, un alt zvon despre comportamentul său instabil a apărut din vremea când era un artist ratat în Austria. August Kubizek, prietenul său din copilărie, şi-a publicat memoriile după al Doilea Război Mondial. O scenă descrie un tânăr tulburat care avea să devină führer.
"Adolf ajunsese într-o stare aproape extatică. Dar apoi a descris viitorul plin de ameninţări şi pericole. În acelaşi timp, se lupta să îşi reţină lacrimile. "
Dacă citeşti despre depresie şi manie într-o carte de psihiatrie, iar apoi citeşti cum îl descrie Kubizek pe Hitler ca tânăr, e greu să nu vezi corespondenţa. Poate că Kubizek a fost martor la un moment de nebunie, a văzut o minte rătăcită care avea să ducă Germania şi mare parte din Europa spre distrugere. Chiar maniaco-depresiv fiind, asta nu l-a împiedicat pe Hitler să câştige puterea absolută. În refugiul său din Bavaria aveau acces doar prietenii săi apropiaţi, ca iubita sa secretă, Eva Braun, şi doctorul Theodor Morell. Morell îi trata pe cei bogaţi şi celebri pe bd. Kurfürstendamm, fiind specialist în boli venerice. L-a tratat pe Heinrich Hoffmann, fotograful lui Hitler, de gonoree. Când führerul a avut o boală aparent incurabilă, Hoffmann a ştiut pe cine să recomande. În 1936, avea o eczemă de care medicii săi nu reuşeau să-l scape. Hoffmann i l-a recomandat pe Morell. Morell l-a tratat, eczema a dispărut, iar lui Hitler i-a plăcut modul liniştitor în care fusese abordat. Pe lângă eczemă, führerul suferea de crampe stomacale şi de flatulenţă. Hitler vorbea în timp ce mânca. Ingerând aer, râgâia mult. Avea sindromul de colon iritabil. Lui Hitler îi plăcea supa de mazăre. Morell îi recomandase să mănânce mai puţină, fiincă îi sporea acumularea de gaze. Morell i-a prescris un aşa-zis probiotic, conţinând bacterii inofensive. Crampele şi eczema s-au retras. Încântat, dictatorul l-a numit medicul său personal, scârbindu-şi prietenii. Dr. Morell era o persoană neplăcută pentru majoritatea celor din anturajul lui Hitler. Era obez, şleampăt, mânca zgomotos şi murdar, era lacom, mânca ca un porc, avea un miros pronunţat şi neplăcut. Dar, pe când lumea îl critica pe dr. Morell, Hitler riposta:
" Nu-l plătesc să miroasă frumos, îl plătesc să mă lecuiască. "
Înstăritul doctor a devenit carierist. A pus mâna pe titlul de profesor şi pe o proprietate pe insula Schwanenwerder, la periferia Berlinului. A intrat în elita nazistă, alături de Albert Speeer şi Joseph Goebbels, care se mutaseră în casele unor milionari evrei. Deşi îi descria cabinetul drept o cocină de porci, Eva Braun îl vizita. Ea cultiva relaţii bune cu oamenii puternici din cercul lui Hitler. Cu timpul, influenţa ei a crescut. Din 1936, Morell a fost unul dintre oamenii-cheie cu care trebuia să se împrietenească. Iubita führerului a tras foloase de pe urma leacurilor lui Morell. Pe lângă medicamente şiu poţiuni, Morell îi făcea injecţii cu hormoni sexuali, unii extraşi din prostate de tauri tineri. Era muniţia necesară dictatorului nazist ca să poarte ofensive amoroase în dormitor? Testosteronul era folosit pentru sporirea virilităţii. Întrebarea e dacă acesta era scopul lui Morell. Relaţia lui Hitler cu Eva Braun era secret de stat. Era cu 23 de ani mai tânără ca el. Morell notează că i-a oferit führerului stimulentul necesar pentru a ţine pasul cu sprintena lui domnişoară. Morell îi dădea lui Hitler un preparat numit Testoviron, pe bază de testosteron, înainte să petreacă noaptea cu Eva Braun. Eva Braun era tânără, Hitler era mult mai bătrân, era leneş. Sigur i-a cerut dr. Morell să-l ajute când petrecea noaptea cu Eva Braun.
Dar pasiunea lui Hitler era războiul şi cucerirea Europei. Poziţia medicului său a avansat odată cu armata germană. După înfrângerea Franţei, Hitler a făcut paradă în faţa camerelor. Theodor Morell, strălucind în uniformă, rânjea lângă el. Poate că invidia i-a adus solidului doctor o poreclă originală. În al Treilea Reich proliferau titlurile grandioase. Fiecare era Reichmaster într-un domeniu. Göring l-a numit pe Morell Reichmaster al injecţiilor sau Reichspritzenmeister. Colegii lui Morell îl considerau incompetent. Era un medic privat din Berlin care trata doar pe bogaţi. După ce s-a apropiat de Morell şi a avut încredere în el, Hitler nu a permis nimănui să se amestece. Alţii îl luau în râs, dar Hitler devenea tot mai dependent de el şi de injecţiile lui zilnice. Îi făcea injecţii cu glucoză ca să prindă puteri. Hitler era vegetarian, mânca sărăcăcios. S-au păstrat meniuri alcătuite pentru el, de Crăciun, de pildă, absolut oribile. Vastul meniu de leacuri al lui Morell părea şi mai rău. Stricnină, sau otravă de şobolani, în pilulele împotriva gazelor şi ulei folosit la curăţarea ţevii de armă într-un alt medicament gastric, ce fusese interzis consumului uman. Dar poate tocmai obsesiile alimentare i-au intensificat crampele, balonările şi gazele în exces. Poate că o dietă vegetariană de müsli, piure de cartofi şi supe i-a agravat flatulenţa atroce. Rareori führerul se răsfăţa cu prăjitură cu mere.
Şi, deşi înghiţea tot ce-i administra Morell, mişcare nu făcea nici în ruptul capului. Îl punea să facă mişcare, dar Hitler spunea că nu are timp. Când Hitler era la Obersalzburg, în Bavaria, făcea plimbări în aerul de munte, dar doar la vale. La poale îl aştepta o maşină care îl ducea sus. Şoferul îl aducea la deal, iar amfetaminele îi ridicau moralul când era obosit sau deprimat. Morell îi prescria uneori amfetamine lui Hitler când considera că nu are destulă energie. Dacă e aşa, Hitler nu a fost singurul drogat în timpul Blitzkrieg-ului. Pervitin era o metamfetamină cu un efect exploziv. Li s-a dat germanilor care au invadat Franţa prin văile înguste din Ardeni. Tancurile înaintau în şiruri lungi câte trei-patru zile la rând. I se spunea Panzerschokolade, ciocolata tancurilor, sau tablete Stuka, de la numele bombardierelor, când li se dădea piloţilor. Războiul abia începuse când milioane de tablete de metamfetamină au fost trimise pe frontul din Polonia.
Se ştie că führerului îi plăceau dulciurile, dar era şi amator de Pervitin? Amfetamina apare o singură dată în însemnările lui Morell. Morell notează ce i-a administrat lui Hitler şi menţionează cuvântul Pervitin o singură dată în tot jurnalul. De aici au pornit speculaţiile. Un istoric crede că e o încurcătură: cuvântul care seamănă cu Pervitin era ceva foarte diferit. În al Treilea Reich exista remediul Perandren. Era un produs pe bază de testosteron, apărut în 1937. E un hormon sexual. Asta era, Perandren, nu Pervitin.
Oricare i-ar fi fost stimulentul, Hitler era pe culmea gloriei în 1941. A lansat peste trei milioane de soldaţi într-un devastator atac-surpriză asupra Uniunii Sovietice. Morell a înfiinţat fabrici farmaceutice în Republica Cehă şi în Ucraina. A făcut diverse medicamente pentru armata germană. Unuia i s-a făcut chiar reclamă într-un film nazist.
"Peste tot în Europa de Est, populaţia este infestată cu păduchi. Soldaţii noştri sunt în pericol. Tifosul este o epidemie de temut. Se răspândeşte repede cauzând multe morţi. Presărarea lenjeriei cu pudră Rusia este foarte eficientă. "
Morel a profitat de pe urma puterii, îmobogăţindu-se. Marile fabrici farmaceutice i-au adus un venit consistent. Relaţia cu Hitler îi aducea avantaje financiare. Stimulată cu Pervitin şi date poate cu pudra anti-păduchi a dr. Morell, armata germană părea de neoprit. Hitler îşi conducea generalii din noul sediu din Prusia răsăriteană, aşa-numita vizuină a lupului. Dar, tocmai când părea că îi merge bine, dictatorul a fost brusc doborât de ameţeală. Morell a notat o vizită de urgenţă în însemnările lui.
" 7 august 1941. Am fost chemat telefonic. Să merg de urgenţă la führer. L-a luat cu ameţeală. Diagnostic: dizenterie şi hipertensiune. Morell a mai cerut o electrocardiogramă, EKG. Rezultatele au fost trimise unui cardiolog. Alarmantul verdict a fost ateroscleroză, îngustarea vaselor inimii ce poate cauza moartea. "
Era un diagnostic dezastruos pentru pacientul A. Führerul risca să facă infarct într-o etapă critică a războiului. Electrocardiograma a arăta că avea hipertensiune. Hitler nu voia să afle nimeni, aşa că Morell a ţinut secretul. Morell i-a adminstrat nitroglicerină, care poate atenua problemele cardiace, dar nu le vindecă. Se temea, dar analizele moderne arată că inima era sănătoasă. Hitler nu era bolnav de inimă. Avea hipertensiune, dar nu exista riscul să facă infarct. A leşinat o dată, dar ar fi o exagerare să spunem că a avut infarct, nu sunt dovezi.
O săptămână mai târziu, Hitler era din nou pe picioare. Inima nu l-a lăsat, dar l-au lăsat trupele, cândva de neoprit. Germanii purtau o bătălie disperată pe frontul de est. Liniile vitale de aprovizionare erau supra exploatate în întinsele stepe sovietice. Înaintarea germanilor a încremenit în iarna îngheţată. Ruşii au ripostat. Se întorcea roata. Tensiunea devenea vizibilă pe chipul führerului. Joseph Goebbel (ministrul propagandei) nota:
" În trei ani şi jumătate, Hitler pare să fi îmbătrânit 15 ani. "
Trupele capitulau, dar dictatorul nu dădea semne de boală. Armata a şasea a fost zdrobită la Stalingrad. Führerul însă părea extrem de sănătos. După înfrângerea de la Stalingrad, te-ai fi aşteptat să se prăbuşească, dar el nu era câtuşi de puţin afectat. Era aproape inexplicabil. După Bătălia de la Stalingrad, Hitler era sănătos cum nu fusese demult. Poate fiindcă Hitler era drogat, ca unul dintre soldaţii lui de pe câmpul de luptă. A existat un caz notoriu când führerul a manifestat efectele consumului de amfetamină. La câteva luni după Stalingrad, în Italia s-a petrecut un nou dezastru. În iulie 1943, trupele Aliaţilor debarcaseră în Sicilia şi înaintau. Führerul s-a întâlnit cu Benito Mussolini în nordul Italiei. Hitler era hotărât să îl împiedice să mai treacă dintr-o tabără în alta. Întâlnirea a zguduit cadrul regal de la Villa Pagani-Gaggia. Credem că Morell îi dăduse tablete lui Hitler când a mers la Mussolini, fiindcă este descris de toţi ca fiind hiperactiv, înghiţindu-şi cuvintele, e clar că luase amfetamină.
Nici vestea că Aliaţii au bombardat Roma nu l-a oprit pe Hitler. Un ofiţer din anturajul german a scris apoi: Stânjeniţi, oamenii şi-au întors privirea. Poate explicaţia se află sub ambalajul auriu unui alt medicament al doctorului Morell. Hitler lua atunci şase tablete de Vitamultin pe zi. Conţinutul se schimba în funcţie de ce voia Morell. Mărturiile despre întâlnire, când Hitler gesticula şi vorbea întruna, sugerează că el luase înainte o doză de amfetamină. Misteriosul Vitamultin era una din cele 28 de pilule şi poţiuni pe care Hitler le lua zilnic. Dar niciuna nu putea alina înfrângerea ce avea să vină. Aliaţii au debarcat în Normandia în iunie 1944. Armatele lui Hitler duceau un război pe trei fronturi. Ruşii se apropiau de vizuina lupului, din Prusia răsăriteană. Führerul continua să conducă o bătălie pierdută fără să ştie că unii generali conspirau împotriva lui. Refugiul trebuia să fie de necucerit, dar conspiratorii au reuşit să pună o bombă sub masă, chiar lângă führer.
"Acesta este locul atacului criminal condus de câţiva ofiţeri împotriva führerului şi împotriva conducerii armatei în data de 20 iulie. Dar soarta a împiedicat comiterea crimei."
Odată Hitler eliminat, conspiratorii plănuiseră să-şi facă cunoscută lovitura. Dar la ştiri a apărut Hitler teafăr şi deţinând controlul, conducând în continuare războiul, cu aliatul său din Axă, Mussolini. Hitler a avut mare noroc. Stătea în spatele unei mese grele de lemn. Adăpostul era puţin solid, suflul a ieşit prin podea şi pereţi. Explozia l-a atins pe Hitler, i-a spart timpanele. A avut o vreme dureri de cap şi probleme cu auzul. Dar a acţionat imediat cu hotărâre, a pus capăt complotului şi i-a arestat pe conspiratori.
În timp ce sute de suspecţi erau arestaţi şi torturaţi, Hitler a fost filmat vizitând supravieţuitorii. Se vede clar că e rănit la o ureche. Theodor Morell, doctorul führerului, nu a putut veni imediat. Potrivit unui raport, Hitler a fost tratat de ORL-istul Erwin Giesing. S-au păstrat observaţiile lui şi radiografiile lui Hitler. Dr. Giesing a făcut o serie de afirmaţii despre tratamentul medical al führerului. Dar fusese înlăturat la scurt timp după ce l-a tratat pe Hitler, petrecând puţin timp cu el. Giesing afirmat că timpanele dictatorului erau perforate şi că era mult sânge în canalul urechii drepte. Radiografia indicat o zonă albă în partea stângă a feţei, o obstrucţie, semn de sinuzită cronică. Drept calmant, Giesing a spus că führerului i s-au dat picături de nas conţinând cocaină. Chirurgul nu a respectat însă confidenţialitatea pacientului. A susţinut că führerului nu se mai sătura de picături şi că i-a spus: Doctore, mai pune-mi cocaină în nas. Nu există dovezi că Hitler era dependent de cocaină. Dr. Giesing a făcut aceste afirmaţii după război. Nu sunt credibile, probabil că era mincinos.
După război, Erwin Giesing l-a criticat deschis pe Morell. Susţinea că ar fi testat pilulele împotriva gazelor, date de Morell pentru a combate flatulenţa dictatorului. Ar fi suferit iritabilitate şi crampe stomacale cronice, la fel ca führerul. Ingredientele includeau stricnină, folosită în otrava de şobolani. În cantităţi mici, stricnina este stimulent. În doze mai mari, cauzează atacuri de apoplexie şi moartea. Karl Brandt, chirurgul lui Hitler, era şi el un crtitic fervent, aparent îngrozit că Morell i-a administrat führerului stricnină. Karl Brandt era doctorul cel mai de vază. Îl considera pe Morell incompetent şi se temea că îl otrăveşte pe Hitler.
Karl Brandt l-a acuzat pe Morell de neglijenţă şi a încercat să îl concedieze. Se spune că Morell şi-a cerut scuze. Hitler a rămas loial medicului său personal, care a notat în însemnările sale declaraţia de sprijin a führerului.
"Proştii aceştia nici nu s-au gândit ce mi-ar fi făcut. Ştiu cu siguranţă că mi-ai salvat viaţa repetat în ultimii opt ani. Cum mi-a mers înainte? Toţi doctorii convocaţi au dat greş!"
Toţi cei care au vrut să îl dea afară pe Morell au fost concediaţi. Faptul că Hitler l-a sprijinit pe Morell se justifică întrucâtva. Nu sunt dovezi că voia să îl ucidă. Dimpotrivă, doza pe care i-o prescrisese lui Hitler conţinea 0,0046 g de stricnină pe pilulă, jumătate din doza recomandată medical. Remediile date erau convenţionale, în cantităţi convenţionale. Dar dr. Morell a diagnosticat cu întârziere o boală acută, o boală epuizantă, care reflecta prăbuşirea Reichului lui Hitler.
În martie 1945, Armata Roşie ajunsese deja la malurile fluviului Oder, nu departe de Berlin. Frontul de este se prăbuşise, înfrângerea era inevitabilă. Rămăşiţele armatei germane îşi apărau poziţiile pentru ultima oară. Hitler a intrat într-un imens buncăr de beton, aflat sub cancelaria Reichului în Berlin. Printre ultimele dăţi când a fost văzut în afara buncărului a fost când a primit pe liderul Tineretului hitlerist, împreună cu o delegaţie de 20 de membri. Un film de propagandă îl arată la conducere, decorându-i pe tinerii şi curajoşii apărători ai Reichului. Dar un fragment a fost considerat nepotrivit, a fost tăiat şi a trebuit să fie distrus. Dar acest fragment s-a păstrat. A fost găsit în anii '70 într-un laborator de film din RDG. În imagine se vede că Hitler nu îşi mai poate poate stăpâni tremuratul mâinii. Hitler a început să prezinte simptome ale bolii Parkinson. Îi tremura mâna stângă. O vreme, tremuratul i-a fost lecuit de bomba care a explodat la 20 iulie 1944. Hitler a spus: Nu aşa aş fi dorit să o vindec. În scurt timp, a început să-i tremurea partea dreaptă. A început să-şi târască picioarele, a început să vorbeasca mai puţin însufleţit decât în mod normal, dar mai avea din când în când accese de furie.
Comparând două filme, simptomele bolii Parkinson devin evidente. În stânga, în 1940, Hitler stă drept, e agil şi stăpân pe el. În dreapta, în 1944, führerul e încovoiat şi se mişcă relativ încet. Morell a observat prima dată tremuratul în 1941 şi l-a pus pe seama stresului. Abia în ultimele zile ale războiului, a pus diagnosticul corect: paralizie agitantă sau boala Parkinson. Această boală poate afecta gândirea, postura şi controlul muşchilor, dar martorii afirmă că Hitler a avut mintea ageră până la sfârşit. Hitler nu şi-a pierdut energia mentală sau emoţională. Spre sfârşitul războiului, Hitler a cedat o dată şi a recunoscut că totul e pierdut, totul s-a dus pe râpă şi i-a spus lui Speer că el şi Eva Braun se vor sinucide, dar apoi şi-a venit în fire şi şi-a afişat încrederea că totul va fi bine. Nu se ştie dacă drogurile sau tratamentul au vreo legătură cu asta. Dar, în afara buncărului, lucrurile nu stăteau bine. În aprilie 1945, primele unităţi sovietice ajunseseră la Berlin. Stradă cu stradă, Armata Roşie se apropia pentru atacul final. Al Treilea Reich era terminat. Înfrângerea zdrobitoare nu avea leac. Hitler l-a lăsat pe Morell să plece. Era şi el bolnav, suferise multe atacuri. Dr. Morell a fugit din Berlin cu unul dintre ultimele avioane. A fost în cele din urmă prins şi interogat, dar nu fusese implicat în crimele de război. A murit în Bavaria trei ani mai târziu. Chirurgul lui Hitler, Karl Brandt, a încercat să îl discrediteze pe Morell în timpul şi după război. Dar el a fost acuzat de uciderea celor bolnavi fizic şi psihic, inclusiv a unor copii. După 1945, aşa încercau oamenii ca Brandt să explice holocaustul şi crimele lui Hitler. El, ca autoritate medicală de frunte în uciderea în masă a bolnavilor, era de fapt, parţial responsabil. Găsit vinovat de crime împotriva omenirii, Brandt a fost executat în 1948. Doctorul SS Stumpfegger l-a tratat şi el pe Hitler şi a fost implicat în experimentele din lagăre. A murit în ruinele Berlinului. Un alt personaj-cheie a fost dentistul führerului, Hugo Blaschke. Se pare că sistemul lagărelor a jucat un rol în medicina dentară nazistă. Hugo Blaschke avea grijă de dinţii lui Hitler. A apărut într-un film de-al Evei Braun în uniformă de general SS. Un document incriminator arată că aurul dr. Blaschke provine de la cadavrele celor ucişi în lagărele de concentrare. Până în 1943, adunase cutremurătorea sumă de 50 kg, care ar valora azi aproximativ 2,5 milioane de dolari. 50.000 de grame, aşa apare. Pentru o coroană se folosesc 1-4 g de aur. Dacă luăm în calcul o punte de trei elemente de persoană, ar însemna că au fost 5.600-5.700 de oameni cărora li s-au smuls dinţii de aur înainte sau după ce au murit. Smuls din maxilarele victimelor ucise, aurul a fost reciclat şi folosit în lucrările lui Blaschke. Christa Schröder, secretara lui Hitler, avea coroane din acest aur. Hitler avea şi el coroane dentare dar nu există dovezi că i s-au făcut în timpul Holocaustului. Peste medicii lui Hitler domina doctorul corpolent poreclit Reichmaster al injecţiilor, Theodor Morell. Îi administra führerului preparate, pilule, droguri şi hormoni, dar e puţin probabil ca acestea să-i fi afectat judecata.
Cu 48 de ore înainte să moară, şi-a dictat testamentul, lucid şi ager ca întotdeauna. Gândirea nu-i fusese afectată, iar capacităţile sale mentale erau normale. Morell a fost acuzat de neglijenţă criminală, dar tratamentele lui nu l-au făcut pe Hitler să-şi piardă mintea. A pierdut simţul realităţii, nu putea să creadă că Germania era înfrântă. Conducea încă răboiul în calitate de comandant suprem şi se întâlnea cu generalii, muta pe hartă jetoane care reprezentau armatele. Generalii stăteau în spate neîndrăznind să-i spună: Nu mai avem trupe acolo, ori: Sunt doar câteva sute, nu câteva mii.
Nu sunt dovezi că Hitler era bolnav mintal ori dependent de droguri. Dictatorul suferea de boala Parkinson, dar nu sunt dovei că i-a influenţat deciziile militare sau politice. Alternativa e mai greu de acceptat. Omul care a distrus milioane de vieţi a făcut asta încredinţat că acţiunile sale sunt raţionale. Evreii nu au fost exterminaţi pentru că Hitler era bolnav, şi pentru că majoritatea germanilor i-au urmat deciziile. Hitler a ştiut întotdeauna ce face. A fost compos mentis până în ultima clipă.
După război, germanilor le convenea să spună: Hitler era nebun. Nu a fost vina noastră. Nu a fost vina lui, scăpăm cu basma curată. E important să înţelegem că Hitler a fost perfect sănătos în toate privinţele. Dacă ideologia lui a fost raţională, asta e cu totul altceva. Am vrea să credem că un om care a comis asemenea crime e nebun. Ne punem întrebări mult mai profunce şi mai dificile când recunoaştem că nu era nebun.
