Generatia anilor ’60 este reprezentata de poeti precum: Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Bacovsky. Prin intermediul acestora, realismul socialist este parasit, poezia se liricizeaza si se deschide perspectiva neomodernismului. Trasaturi ale liricii: • Expansiunea imaginatiei • Luciditatea si fantezia • Sensibilitatea si ironia • Exotismul si confesiunea • Elemente suprarealiste si ermetice • Universul afectiv al omului contemporan • Formulele artistice se diversifica • Preferinta pentru metafora de toate tipurile
N. Stanescu – limbajul poetic surprinzator M. Sorescu – limbajul simplu, ce implica parodia, umorul A. Blandiana – limbajul metaforic I. Alexandru – limbajul solemn, cu tonalitati de imn
Directii ale neomodernismului, stabilite de E. Simion, in `Scriitori romani de azi`: • Poezia poeziei; criza de identitate; un poet al transparentei – N. Stanescu • Concretizarea simbolurilor – Cezar Baltoj • Poezia; expresionism taranesc – Ion Alexandru • Ironisti si fantezisti: M. Sorescu, M. Ivanescu • Lirica feminina; spiritualizarea emotiei – Ana Blandiana, Constanta Burea
Conform opiniei lui E. Lovinescu, N. Stanescu schimba sensul si planul speculatiei poetice. Lirismul stanescian este `neasteptat si atenteaza` la intelegerea cititorului. Edgar Papue situeaza poetul `intr-un anumit spatiu pur, intr-o zona superioara a realitatii`. Iar N. Manolescu surprinde in poezia lui N. Stanescu `o rasturnare de perceptii`, `o metafizica a realului si o fizica a emotiilor`. `Poveste sentimentala` este integrata in vol. `O viziune a sentimentelor` (1964), ce reprezinta, impreuna cu vol. `Sensul iubirii`, momentul liric initial, de manifestare a elanurilor adolescentine. Lirismul este pur, universul este diafan, iar tema centrala este iubirea. Si in `Poveste sentimentala`, erosul tulbura fiinta si face posibila materializarea abstractului sau abstractizarea concretului – iubitii sunt `doua toarte de amfora`, intre care `Numai cuvintele zburau`, `inainte si inapoi`. Asadar poezia ilustreaza tema iubirii resimtite ca o stare de fratie, ca un moment unic al recunoasterii in celalalt. Substrantivul `poveste` din titlu sugereaza epicitatea poeziei, ilustrata in fluxul narativ al devenirii perechii de indragostiti. Incipitul sta sub semnul …………., poemul incepand brusc, atunci cand intensitatea sentimentului atinsese deja punctul maxim: `Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des.` Si chiar daca cei doi se afla la o oarecare dinstanta unul de celalalt, imaginea este a unui cuplu, ce trimite la simbolica unitate primordiala: `Eu stateam la o margine-a orei,/ tu-la cealalta,/ ca doua toarte de amfora.` Abstractiile se plasticizeaza, timpul se solidifica (`marginea-a orei`), iar cuvintele sunt insufletite, zburand intre cei doi: `Numai cuvintele zboara intre noi.` Astfel, cuvintele devin ele insele `personaje` ale `povestii`. Treptat, discursul liric se transforma dintr-o meditatie asupra iubirii, intr-o meditatie asupra limbajului. Miscarea cuvintelor se intensifica, acestea capata corporalitate, au greutate, se misca, pentru-ca in final acestea sa se roteasca `inainte si inapoi` si ritmul trairii sa se precipite. Puterea dragostei este uimitoare, face posibila transversarea materialitatii, trecerea cu usurinta din plan concret in abstract si invers. Mai mult, dragostea da nastere unei energii rare nu doar concretizeaza cuvintele, ci le face sa zboare: `Vartejul lor putea fi aproape vazut.` Comunicarea concretului cu abstractul intra pe nesimtite, in zona comunului, starea de surpriza fiind anulata:`… iar cotul mi-l infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba inclinata/ de caderea vreunui cuvant.` Iubirea este aceea care-l ajuta pe eul liric sa intuiasca legile devenirii, ale nasterii, tot iubirea este cea care `naste` cuvintele, care refac structura materiei si care recreeaza lumea `de la inceput`: `Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetam, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei de la-nceput.` Asadar iubirea este magica, dar si cuvintele care centreaza o ………… misterioasa, care face posibila unirea materiei cu spiritul si a afectului cu rostirea. Actul creator, realationeaza si cu iubirea. Sentimentul uneste, repeta `structura materiei`, da viata si conduce spre o alta perceptie asupra lumii si asupra cunoasterii. Poezia devine o cosmogonie, pentru ca iubirea este o sursa inepuizabila a creatiei: `Povestea sentimentala proiecteaza, prin intermediul vorbelor la imperfect (`ne vedeam`, `stateam`, `zburau` etc.), intr-un timp si intr-un spatiu nedeterminat, clipa trairii; ce induce o viziune tulburatoare a cosmogoniei: Discursul este simplu si firesc, chiar daca el ilustreaza concepte precum: `timp`, `spatiu`, `iubire`, `limbaj`, intr-un stil original
Sursa: Calificativ.ro