Fandom

Coman Wiki

Mihail Sadoveanu

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Mihail-sadoveanu1.jpg

Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880, Paşcani, judeţul Iaşi - 19 octombrie 1961, Bucureşti) este un scriitor, prozator, povestitor, nuvelist, romancier, politician şi şahist. Este fiul Profirei Ursachi, urmaşă a unei familii de răzeşi, şi al lui Alexandru Sadoveanu, de origine oltenească, avocat. Creşte mai mult sub influenţa mamei, câştigând în casa bunicilor de la Verşeni un contact intim cu lumea satului şi cu natura.

Urmează şcoala primară în târgul natal (1887-1891), unde dascălul Mihai Busuioc, devenit „domnul Trandafir" în povestirea intitulată astfel, îi insuflă dragostea pentru istoria neamului. În 1897 va absolvi Gimnaziul „Alecu Donici" din Fălticeni. Intern la Liceul Naţional din Iaşi (1897-1900), e atras către literatură de autorii pe care îi citeşte: Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi, în special, Ion Creangă. Printre lecturile preferate din aceşti ani se află şi cărţile populare, Alexandria, Esopia şi Halima. Tot acum îi descoperă pe Gustave Flaubert şi pe N.V. Gogol, cu al cărui Taras Bulba în buzunar a umblat luni de zile. După modelul romanelor în foileton ale lui N.D. Popescu, porneşte să scrie istorisiri haiduceşti (pe una dintre ele, Florea Corbeanu, avea să i-o confişte profesorul de franceză). Haiducul lancu Jianu îl va inspira pentru compunerea unui text dramatic. Editează o revistă poligrafiată, „Aurora", redactată aproape în întregime de el. Scrie şi sute de versuri, menţionabil fiind poemul eroicomic Tragediile Galatei, pentru că i-a atras o eliminare temporară din liceu.

După ce în 1897, sub pseudonimul Mihai din Paşcani, publicase o schiţă, Domnişoara M. Fălticeni, dar şi versuri sau nişte istorii hazlii într-o foaie obscură, „Dracu", debutează efectiv în 1898, la „Vieaţa nouă", unde îi apar schiţele Duşman, Binecrescută, poeziile Oriental, Cântăreţii, Amurg, semnate cu numele real. Nu îi place însă linia macedonskiană a revistei şi îşi îndreaptă producţiile către alta mai cuminte, „Pagini literare", scoasă de Artur Stavri şi Ion Gorun, unde i se tipăresc o suită de schiţe, versuri, traduceri. Graţie şi colaborărilor din ziarul „Opinia", ajunge să fie considerat „poetul liceului", fiind solicitat să compună imnul acestuia, pe muzică de Enrico Mezetti. Tot acum editează, împreună cu Matei Rusu, revista literară „Lumea" (1-15 octombrie 1899). După terminarea studiilor secundare pleacă la Bucureşti, cu intenţia de a urma Dreptul. Atracţia pentru literatură îl determină să se răzgândească şi să se înscrie la Litere. Nu termină facultatea, din cauza unui eveniment care survine în existenţa sa.

Sadoveanu (Corneliu Baba).jpg

Sadoveanu portretizat de Corneliu Baba

Întors la Fălticeni, în 1901 se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu şi curând, în 1902, e încorporat. Anii serviciului militar, în garnizoana de la Târgu Ocna, îi inspiră paginile care vor alcătui volumul Amintirile căprarului Gheorghiţă (1906), unde sunt înfăţişate brutalităţile şi umilinţele îndurate de soldaţii ţărani din partea gradaţilor, iar experienţa contactului cu ocnaşii care lucrau în saline şi erau păziţi de ostaşi hrăneşte povestirile Petrea străinul şi Două firi.

În 1904 i se propune să intre în redacţia revistei „Sămănătorul", unde N. Iorga remarcase numele prozatorului. Sadoveanu acceptă şi revine la Bucureşti, fiind copist la Casa Şcoalelor (1904, 1905) şi funcţionar la Direcţia Artelor din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1905). În 1904 îi apar primele cărţi: trei culegeri de istorisiri - Povestiri, Dureri înăbuşite (ambele distinse cu Premiul „V. Adamachi" al Academiei Române), Crâşma lui Moş Precu şi alte câteva povestiri - şi romanul Şoimii, de asemenea premiat de Academie. E anul care stă sub numele prozatorului şi îl consacră, fiind considerat chiar arunci „anul lui Sadoveanu" (N. Iorga).

În 1905 dă la lumină Povestiri din război, Comoara dorobanţului..., romanul Floare ofilită, iar alte câteva culegeri de proză scurtă sunt datate 1906. Neagreând însă munca redacţională şi nici mediul literar bucureştean, Sadoveanu revine la Fălticeni, unde îşi clădeşte, în 1906, o casă cu pridvor, înconjurată de livadă şi grădină, şi ia hotărârea să trăiască exclusiv din scris. E cel dintâi exemplu, la acea dată, de scriitor liber profesionist care, printr-o prolificitate excepţională şi o hărnicie rară, izbuteşte. Ia naştere, ca urmare, un şir impre­sionant de cărţi, sporite aproape anual. Încearcă să realizeze şi o operă practică de „luminare" a satelor, scoţând, împreună cu Artur Gorovei, „Răvaşul poporului" (1907-1909), foaie în care tipăreşte sfaturi destinate a ameliora muncile agricole, infor­maţii diverse, dar autorităţile suprimă publicaţia, suspec­tând-o că face agitaţie politică printre ţărani.

În 1909-1910 îşi asumă, alături de Ilarie Chendi, D. Anghel şi St. O. Iosif, redactarea revistei „Cumpăna". Aici semnează proză, articolul Cărţi pentru popor, cuprinzând consideraţii amare privind starea ţărănimii. Din 1906, când luase fiinţă la Iaşi revista „Viaţa românească", îşi îndreaptă tot mai mult simpatia către cercul ei, întemeind amiciţii trainice cu D.D. Patraşcanu, G. Topârceanu, C. Botez, Mihail Carp şi mai ales cu G. Ibrăileanu. Criticul şi îndrumătorul publicaţiei îi luase apărarea în „Curentul nou" (1905) împotriva atacurilor lui H. Sanielevici şi va deveni unul din exegeţii săi cei mai avizaţi. În 1908 e desemnat cenzor într-o primă încercare de constituire a Societăţii Scriitorilor Români, căreia îi va fi preşedinte în 1909-1911,1917-1919 şi 1923-1924.

În 1910 ocupă postul de director al Teatrului Naţional ieşean. Combatant în campania balcanică din 1913, notează în 44 de zile în Bulgaria (1916) impresiile culese cu acest prilej. Mobilizat în timpul primului război mondial, e repartizat la ziarul „România" (Iaşi, 1917-1918), pe care îl conduce şi unde scrie articole patriotice, unele adunate în volumul File însângerate (1917). Demobilizat, scoate, împreună cu G. Topârceanu, revista „Însemnări lite­rare" (1919), destinată a pregăti reapariţia „Vieţii româneşti" într-o nouă serie.

Prestigiul scriitoricesc îi creşte considerabil, pe măsură ce tot mai numeroase cărţi, cum sunt Cocostârcul albastru (1921), Strada Lăpuşneanu (1921), Venea o moară pe Siret... (1925), Dumbrava minunată (1926), Ţara de dincolo de negură (1926), Hanu Ancuţei (1928), Împărăţia apelor (1928), Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (I-II, 1929), Baltagul (1930), Nunta domniţei Ruxanda (1932), Uvar (1932), Creanga de aur (1933), Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Nopţile de Sânziene (1934), Fraţii Jderi (I-II, 1935-1936), cuceresc admiraţia criticii şi a cititorilor.

În 1921 e ales membru titular al Academiei Române, unde în discursul de recepţie face elogiul poeziei po­pulare, iar în 1924 i se acordă Premiul Naţional pentru proză. Este redactor la săptămânalul „Lumea" (1924-1926), se află între cei care iniţiază şi conduc „Însemnări ieşene" (1936-1940). Ataşat cercului „Vieţii româneşti", Sadoveanu adoptă poziţia acestuia faţă de evoluţia vieţii politice din deceniul al patrulea.

Îşi oferă drept urmare, în 1936, autoritatea intelectuală ziarelor „Ade­vărul" şi „Dimineaţa", acceptând să devină directorul lor. Tipăreşte în paginile celor două cotidiene numeroase articole de atitudine democratică, fapt care îi atrage o campanie furi­bundă de insulte şi ameninţări din partea extremei drepte. Legionarii îi ard demonstrativ cărţile în pieţe publice. Primeşte acasă, drept avertisment, un exemplar al romanului Baltagul despicat cu toporul.

Neintimidat, continuă să scrie şi să publice alte cărţi, toate pătrunse de umanism: Ochi de urs (1938), Valea Frumoasei (1938), Morminte (1939), Divanul persian (1940), Vechime (1940), Ostrovul Lupilor (1941). În septembrie 1944 moare pe front mezinul scriitorului, Paul-Mihu. Apar acum ultimul volum din trilogia Fraţii Jderi (Oamenii Măriei Sale, 1942), culegerea Poveştile de la Bradu-Strâmb (1943) şi scrierea autobiografică Anii de ucenicie (1944).

După august 1944 Sadoveanu se alătură fără rezerve regimului impus de ocupanţii sovietici şi primeşte funcţii importante: membru, apoi vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1947-1961), membru în Consiliul Mondial al Păcii, preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor (1956-1961), preşedinte de secţie la Academie (1948-1961). Îşi exprimă adeziunea politică şi într-o serie de intervenţii publicistice, care se fac ecoul orientării oficiale din epocă şi alcătuiesc volumele Lumina vine de la Răsărit (1945), Caleidoscop (1946), Însemnări pe marginea articolului 80 (1952). Concesii faţă de linia ideologică oficială vădeşte şi o bună parte a literaturii lui din aceşti ani: Păuna Mică (1948), deşi romanul, imaginând un falanster rural, va fi criticat pentru înapoiere ideologică, Mitrea Cocor (1949; Premiul de Stat), Clonţ de fier (1951) şi Aventură în Lunca Dunării (1954). Deloc sau mai puţin atinse de imixtiunea conjuncturalului politic rămân Fantazii răsăritene (1946), Nada Florilor (1950), Nicoară Potcoavă (1952; Premiul de Stat), Evocări (1954) şi Cântecul Mioarei („Viaţa românească", 1961).

Sadoveanu e distins cu Premiul Internaţional pentru Pace (1951) şi cu Premiul Lenin (1961), primeşte titlul Erou al Muncii Socialliste (1955). O hemiplegie, survenită în 1955, cu o recidivă în 1957, îl condamnă la infirmitate. Între texte, lasă în manuscris şi versuri de dragoste. În periodice a mai semnat Valeriu Arsenescu, Ion Cernat, M.S. Cobuz, Anton Constantinescu, Silviu Deleanu, Misado, S. Prisăcaru, Ilie Puşcaşu, M. Tufan, Ivan Turbincă.

În opera de început a lui Sadoveanu se întrevede orientarea sămănătoristo-poporanistă, în ambianţa căreia a luat naştere. Proze ca Petrea străinul, Ion Ursu (ilustrând „stricarea" sufletului rural „curat" în contact cu corupţia citadină) ori Comoara dorobanţului... (atribuind alcoolismului sărăcia populaţiei săteşti) sunt produse tipice ale acestei literaturi. Culegerile Crâşma lui Moş Precu..., Amintirile căprarului Gheorghiţă, La noi, în Viişoara (1907) îi reflectă optica. Sub aspecte mai puţin izbitoare, ea nu lipseşte nici din alte numeroase povestiri prin care scriitorul s-a impus ca un talent viguros. Vechilii scot fără milă femeile bătrâne şi bolnave la clacă (În drum spre Hârlău), fetele şi nevestele ţăranilor sunt seduse de „domnişori" (Păcat boieresc), pe multe moşii muncitorii agricoli se recrutează din rândul dezertorilor şi fugarilor, au drept locuinţe bordeie şi lucrează sub regimul unei exploatări nemiloase (Bordeenii). Disperaţi de abuzurile autorităţilor, oamenii îşi iau câmpii (Emigranţi la Brazilia) ori ţin calea persecutorilor şi îi judecă ei singuri (O umbră). Hoţi de codru vestiţi, prezentaţi cu vădită simpatie idealizantă (Cosma Răcoare) şi populând adesea naraţiunile lui Sadoveanu, ba chiar unele romane târzii, ca Nopţile de Sânziene sau Pastele Blajinilor (1935), aparţin şi ei „micului romantism" sămănătoristo-poporanist.

Iniţial naraţiunile sadoveniene urmează aproape toate aceeaşi schemă: obsedat de „chestiunea ţărănească", prozatorul caută să dezvăluie drame care se petrec sub regimul „durerilor înăbuşite". E vorba de oameni încercaţi, cărora o tărie interioară le dictează să rabde suferinţele fără să se jeluiască, să le ascundă sub o mândrie stoică. Singuratici, închişi în lungi tăceri, sunt totuşi firi sociabile, simt nevoia de a găsi înţelegere. De aici „spovedania", care intervine într-o împrejurare anume, când ei socotesc momentul potrivit să îşi destăinuie motivele apăsării sufleteşti. Istorisesc ce li s-a întâmplat şi le-a marcat grav existenţa. Dau, în consecinţă, confesiunii o inevitabilă solemnitate. Apoi reintră în muţenie. Sub raport narativ, are loc o pauză înfiorată în desfăşurarea vieţii curente, trecutul invadează prezentul, îl dizolvă şi absoarbe, iar realitatea ajunge să trăiască doar pe oglinda aburită a amintirilor. Câteva notaţii privind cadrul natural şi reţinând de obicei o mişcare lentă, abia perceptibilă, precum căderea unei frunze, adierea vântului, alunecarea norilor, restaurează cu delicată grijă curgerea întreruptă a timpului.

Pe motive întâlnite şi la alţii Sadoveanu are însă, din capul locului, o viziune, care va da o fizionomie originală operei sale, eliberată treptat de clişeele literaturii sămănătoristo-poporaniste. Ochiul unui mare poet al naturii înnobilează şi conferă grandoare până şi celei mai anodine întâmplări, unor expediţii cinegetice, mese rustice, întâlniri cu oamenii locurilor, îndeobşte vânători, pescari, pădurari, plutaşi, ciobani, inşi care, prin îndeletnicirile lor, duc o viaţă singuratică, departe de aşezările populate, fie ele chiar sate sau cătune, şi se dovedesc adaptaţi perfect peisajului frust şi sălbătăciei lui virgine. E o umanitate care încearcă o retragere tăcută din faţa civilizaţiei în inima firii, spre a-şi conserva o anume integritate, un cod moral nescris, dar bazat pe o despărţire foarte categorică a omeniei de opusul ei. Potecile munţilor, codrii deşi, dumbrăvile tăinuite, labirintul gârlelor închipuie o fortăreaţă naturală. Izolarea ei îngăduie încă umanităţii descrise de Sadoveanu să îşi apere valorile.

Poetul naturii este totodată un moralist, descoperitor de robusteţe sufletească şi înţelepciune în această existenţă retrasă. Pictura impre­sionistă a peisajului se împleteşte cu observarea vieţii elementare, iar simbioza om-natură prilejuieşte pagini antologice, ca în Venea o moară pe Siret..., Împărăţia apelor, Uvar, Nopţile de Sânziene, Ochi de urs, Ostrovul Lupilor. Punctul cel mai înalt în studiul sadovenian al valorilor socio-morale pe care o civilizaţie arhaică reuşeşte să le conserve prin izolare de lumea modernă se află în Baltagul, unul din romanele fundamentale ale literaturii române. Aici se istoriseşte cum o munteancă, Vitoria Lipan, nevastă de oier, caută şi descoperă cadavrul bărbatului ei, care nu se mai întorsese acasă. Femeia îi identifică şi pe autorii crimei, doi ciobani, jefuitorii mortului, îi sileşte să îşi recunoască fapta şi procedează la pedepsirea lor, cu arma victimei şi cu ajutorul câinelui său. E o ingenioasă istorie detectivistă în mediul rural autohton, unde protagonista desfăşoară o anchetă originală, interogând la fiecare pas în primul rând natura, martoră a itinerariilor păstoreşti din vremuri imemorabile.

Construit pe schema baladei Mioriţa, dezvoltând o variantă mai puţin cunoscută a „măicuţei bătrâne", romanul întoarce sensul resemnat al textului popular în altul, activ şi justiţiar. Mari umbre mitice însoţesc astfel o naraţiune realistă, care învie o civilizaţie străveche, cu legile, rosturile ei, fiinţând paralel cu cea modernă, contemporană, necomunicând nicăieri. Ilustrând cum funcţionează rânduiala, normele etice într-o societate arhaică, tradiţională, romanul este şi una din principalele personificări literare a firii românului.

Cât priveşte poezia naturii, prezentă copleşitor, Sadoveanu excelase şi în două cărţi anterioare, Ţara de dincolo de negură şi Dumbrava minunată. Prima cuprinde tablourile unor locuri prin care autorul e purtat de pasiunea sa cinegetică. Cealaltă izbuteşte să facă din pădure, unde o fetiţă fuge de mama ei vitregă, un veritabil spaţiu miraculos, cu infinite, compensatoare duioşii ocrotitoare materne. Simbioza om-natură implică nu numai planul fizic, ci şi pe cel psihic. Peisajul devine un uriaş ecran de proiecţie pentru stările sufleteşti ale personajelor, sclipeşte vesel ori se posomorăşte, după cum oamenii trec prin momente fericite ori apăsătoare, îşi schimbă luminile şi culorile, cu o tulburătoare empatie, vorbeşte mai ales printr-o muzică secretă - foşniri, murmure, clipoceli, gâlgâituri, vuiete îndepărtate; vântul - remarcă Tudor Vianu - este un adevărat personaj al povestirilor lui Sadoveanu. Tablourile de natură nu sunt doar etats d'âme ca în literatura romantică, ci posedă şi facultăţile „corespondenţelor" baudelairiene, fiindcă pădurea, stepa sau balta intervin în acţiunile umane cu funcţii complice şi iniţiative secrete.

Dintre nenumărate exemple citabile, o menţiune specială merită strania istorisire Ochi de urs, unde natura se demonizează, ca şi cum asupra ei ar fi fost azvârlită o vrajă rea. Tablourile sunt zugrăvite cu tehnica pictorilor impresionişti. Efectele de lumină primează asupra formelor. Culorile preferate - vânătul, argintiul - destramă conturul lucrurilor şi le dă o înfăţişare ireală, fantomatică. Fiindcă autorul e conştient că retragerea în sălbăticia naturală nu poate fi o soluţie istoric durabilă, ci doar schiţa unor reflexe defensive, de prelungire agonică a vieţii, peste peisagistica sadoveniană pluteşte o stăruitoare mâhnire ce impregnează cu melancolie discretă frumuseţea locurilor, încifrând în termeni simbolici o dramă umană generală, care nu încetează a se consuma. Opera lui Sadoveanu închină un panou şi vieţii amorţite din măruntele târguri moldoveneşti. Ele comunică prin partea din spate a curţilor şi prin uliţele prăfoase, continuate în drumuri de ţară, aproape nemijlocit, cu lumea satului, căreia până mai ieri îi aparţineau. Îndeletnicirile multor târgoveţi, impiegaţi obscuri sau meseriaşi amărâţi, sunt încă legate de începuturile lor rurale.

La Paşcani şi Fălticeni scriitorul a cunoscut bine forme de excrescenţă urbană recentă, pe un fundal sătesc. Aici descoperă însă o umanitate cu totul diferită. Alcătuită din inşi şterşi, cărora Sadoveanu le închină prima lui carte inspirată de monotonia vieţii lor, Floare ofilită, acest mediu închipuie o lume fără orizont, condamnată la un trai rutinier, strivind, sub tirania mecanismului său repetitiv, aspiraţiile omeneşti autentice.

Naraţiunile, cehoviene, dar cu trimitere şi la Maupassant, părăsesc povestirea pentru schiţă (O zi ca altele, Câinele, Balta liniştii), nuvelă (Haia Sanis, Faceri de bine, Însemnările lui Neculai Manea, 1907) sau romane (Floare ofilită, Apa morţilor, 1911, Locul unde nu s-a întâmplat nimic) şi au subiecte asemănătoare: destine resemnate, supuse la atrofiere sufletească, după ce au riscat, fără succes, un gest de revoltă. Victimele sunt mai ales femei care îşi trăiesc ratarea aspiraţiilor amoroase când au curajul să le dea ascultare, indiferent de opoziţia mediului, care are însă ultimul cuvânt. Haia Sanis, personaj memorabil prin obstinaţia disperată de a refuza o atare soartă, plăteşte cu viaţa împotrivirea. Se întâlnesc aici şi intelectuali care caută anestezierea în alcool a ambiţiilor spirituale descurajate, ca Neculai Manea. Dramele surprinse sunt ale sensibilităţii omeneşti rănite de ambianţa înăbuşitoare şi chiar titlurile sugerează înnămolirea şi degradarea lentă.

Locul unde nu s-a întâmplat nimic, cu personaje ceva mai numeroase şi recuperând o tipologie socială şi psihologică aparte, realizează sinteza literaturii sadoveniene de inspiraţie provincială. În centrul romanului stă o ipostază moldove­nească a „oamenilor de prisos" din literatura rusă (Turgheniev, Cehov), un boier care, ca să îşi omoare plictiseala, se apucă să o formeze intelectual pe o tânără fată de extracţie modestă. Repetă astfel experienţa lui Pygmalion, dar e prea laş pentru a ţine piept prejudecăţilor şi provoacă o catastrofă sentimentală, sfârşită cu sinuciderea tinerei.

Literatura sadoveniană consacrată târgului moldovenesc are şi ea o pronunţată notă poetică. E prin excelenţă o proză de atmosferă, descripţiile fiind topite într-o unică tonalitate sufletească, a tristeţii provinciale. Se întâlneşte astfel cu o întreagă lirică, aptă să furnizeze, de la G. Bacovia la Demostene Botez şi B. Fundoianu, o variantă locală a spleen-ului baudelairian. Altă sursă de poezie la Sadoveanu rezidă în evocarea trecutului. Scriitorul a creionat încă din tinereţe povestiri şi romane istorice. Pline de culoare romantică, având iniţial ca modele pe Walter Scott şi pe N.V. Gogol, cel din Taras Bulba, acestea sunt foarte animate, descriu cavalcade şi bătălii, masacre, incendii şi înfruntări voi­niceşti, o năvălire a tătarilor şi rezistenţa localnicilor, înarmaţi cu coase şi topoare (Vremuri de bejenie, 1907), o incursiune căzăcească la Iaşi (Şoimii) sau felul în care se răzbună răzeşii orheieni pe boierul care vrea să le ia pământurile (Neamul Şoimăreştilor, 1915).

Începând cu Hanu Ancuţei, naraţiunile sadoveniene de acest tip se purifică. Localizarea istorică suportă o estompare, trecând în contur legendar, iar trecutul, chiar arunci când priveşte anume domnii, capătă o aură mitică, devine Mo tempore. La Hanu Ancuţei, pe vreme de pace, printre necurmatele lupte care pustiesc Ţara Moldovei, oamenii zăbovesc împrejurul focului, golesc ulcele cu vin vechi şi spun „poveşti". Cartea e un Decameron românesc, cuprin­zând istorisiri cumplite (Judeţ al sărmanilor), miraculoase (Balaurul) sau glumeţe (Iapa lui Vodă), fiecare fiind o piesă antologică de artă narativă.

Într-o istorie zbuciumată, plină de seisme, Hanu Ancuţei devine un punct geografic privilegiat, un popas simbolic îngăduit scurtă vreme vieţii reflexive, când aducerile aminte umplu sufletele cu o dulceaţă melancolică. Peste bucurii înfrigurate şi pasagere cade adesea umbra mâhnirii şi, după acţiuni viforoase, vin să se aştearnă lungi tăceri, pe care le rupe doar oftatul cimpoiului sau trosnetul vreascurilor. Câte o zicală ori câte o înţepătură pun o ramă paremiologică materiei epice.

Cartea reuşeşte să realizeze o sinteză între suportul baladesc şi tânguirea doinei, proiectând personaje şi întâmplări pe covorul ţesut de plăcerea orientală a povestitului. De altfel, romanele istorice de maturitate ale lui Sadoveanu nu mai urmează formula celor juvenile, ci dezvoltă rafina­mentul narativ cu care drumeţii poposiţi la Hanu Ancuţei deapănă întâmplări trecute. Acum autorul dă la iveală vaste compuneri epice de o factură proprie, foarte originală. Ele reconstituie realist momente din istoria Moldovei, cu oamenii şi aşezările ei, dar fac să transpară îndărătul lor paralelisme cu basmul, dăruind personajelor şi isprăvilor acestora un abur fabulos.

Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, poveste amoroasă terminată tragic după o tentativă eşuată de răpire, are loc sub semnul Racului, adică al unei epoci funeste, când toate dau înapoi. Prinţul Ruset, protagonistul romanului, e o speţă moldavă de Don Juan, pe care îl cuprinde o iubire nebunească tocmai pentru fiica domnitorului ţării, inamicul jurat al familiei sale. El îi răpise chiar tatălui său tronul şi îi suspecta de uneltiri la Poartă pe urmaşii fostului voievod. Ruset însoţeşte un abate francez care străbate ţara, în drum spre Constantinopol, cu o misiune secretă, prilej de prezentare ingenioasă a Moldovei, dintr-o perspectivă apuseană, şi a obiceiurilor locului drept ciudăţenii exotice. Sub peripeţii şi sub meandrele acţiunii se insinuează mitul lui Tristan, al „amorului pasiune", ceea ce imprimă unei frânturi de cronică însufleţirea turnirurilor din romanul curtean, cu întreg ritualul vasalităţii amoroase trubadureşti.

Întâmplările din Nunta domniţei Ruxanda se petrec tot într-o vreme ingrată pentru Moldova, când domnitorul Vasile Lupu, ca să îşi câştige aliaţi, făgăduieşte mâna fiicei sale lui Timus, feciorul hatmanului cazacilor zaporojeni. Fiindcă vodă tărăgănează ţinerea nunţii, logodnicul, o făptură semisălbatică şi de stirpe joasă, vine la Iaşi în fruntea mârzacilor săi şi pradă cetatea. Îl ucide însă un tânăr moldovean, Bogdănuţ, care o îndrăgise pe domniţă. Aici, îndărătul personajelor şi împrejurărilor istorice reale, intervine mitul dragonului. Timus întruchipează monstrul căruia i se dau jertfă fecioarele, iar Bogdănuţ este un alt Perseu, salvator al Andromedei. Cu conştiinţa unor asemenea analogii, Sadoveanu traduce sugestiile lor în amănuntele realiste ale naraţiunii, fără să îi trădeze nicăieri verosimilitatea. Trimiterea la arhetipuri nu dă, ca urmare, impresia de act deliberat, pare naturală, fabulosul e captat în istorie, căreia îi transferă semnificaţii tainice, tâlcuri.

Ciclul Fraţii Jderi, alcătuit din Ucenicia lui Ionuţ, Izvorul Alb şi Oamenii Măriei Sale, încorporează într-o saga romanele consacrate evocării vremurilor trecute. Obiectul e slava şi decăderea Moldovei. Trilogia Fraţii Jderi vine să înfăţişeze ceasul de glorie al ţării, după ce Zodia Cancerului îi prezentase ticăloşirea. E vorba de lunga domnie a lui Ştefan cel Mare, când acesta izbuteşte să pună rânduială în toate, să asigure înflorirea ţinuturilor pe care le stăpâneşte şi să le apere împotriva invaziilor tătăreşti şi turceşti.

Fraţii Jderi ar fi aparent un roman de aventuri, asemănător Celor trei muşchetari de Al. Dumas, unde feciorii boierului Manole Păr Negru primesc rolurile unor Athos, Porthos, Aramis şi D'Artagnan, ba chiar anumite trăsături ale eroilor lui Dumas, precum chibzuinţă, gustul bunului trai, şlefuiala ori nesăbuinţa tinereţii. Toţi patru îi slujesc domnului şi îndeplinesc pentru el misiuni primejdioase. Faptele istorice se împletesc cu elemente legendare. Jderii recuperează armăsarul pe care duşmanii voievodului puseseră să i se fure, în credinţa că îl vor face astfel să îşi piardă invincibilitatea; cel mai tânăr dintre fraţi, Onuţ, pătrunde ca iscoadă până la Stambul, spre a culege informaţii asupra pregătirilor de incursiune ismailiteană; tot el îl prinde cu jbilţul pe fiul Hanului şi se duce după iubita răpită până în inima tătărimii; deghizaţi în negustori de vite, Jderii trec hotarul dinspre Polonia şi îi lovesc pe conspiratorii la tronul domnesc. Sunt alături de Ştefan în bătălia cumplită de la Valea Albă, unde pier comisul Manole şi fiul lui cel mai mare.

Episoade din cântece bătrâneşti (Chira Chiralina, Şerb sărac, Doicin bolnavul, Novăceştii) devin scene de roman, tratate cu fervoare imaginativă şi defazare ironică realistă. Mitul dra­gonului reapare, Onuţ îl răpune pe Hrana Beg, al cărui sânge e rece şi căruia îi trebuie trup de fecioară ca să se încălzească, ostile turceşti pătrund în codrii Moldovei ca o uriaşă reptilă, mlădiindu-şi corpul şi solzii sclipitori, prapurii lui Ştefan poartă chipul Sfântului Gheorghe străpungând balaurul. Trilogia prinde în pânza ei epică viaţa sătească, negustorească, meşteşugărească şi de curte din Moldova mijlocului de secol al XV-lea. E o lume pictată cu exactitate istorică şi stilizare discretă, aducând aminte de zugrăvelile murale voroneţene. Observaţia socială (reazemul puterii domneşti e oastea de ţară, mai cu seamă componenta ei răzeşească), aerul misterios (animale fabuloase, schimnici clarvăzători, tărâmuri infernale), gesta eroică sunt amalgamate fără cusur, făcând din Fraţii Jderi o culme a romanului istoric românesc.

Autorul a reluat, la bătrâneţe, Şoimii, realizând, pe trama narativă gogoliană a vechiului roman, Nicoară Potcoavă, o operă inedită, de mari rafinamente stilistice. Pentru motive circumstanţiale sunt îngroşate aici conflictele societăţii feudale şi înnobilat ajutorul acordat domnului moldovean de ostile căzăceşti. Totodată, din răzbunătorul lui Ion Vodă, trădat de boieri fiindcă pornise să le restrângă privilegiile în favoarea ţăranilor, Sadoveanu face o figură justiţiară şi un umanist, cu vederi care depăşesc timpul evocat. Dar marele talent al prozatorului salvează cartea prin alte personaje, răzvrătiţi spontani, credibili, dieci isteţi, oşteni credincioşi şi jupânese înţelepte. Şi aici, prin toţi porii, romanul primeşte poezia basmului. Presvitera Olimbiada e o Sfântă Vineri înconjurată de vieţuitoarele ajutătoare care îi stau în preajmă, Moş Petrea, Căpitanul, e un fel de Sânt Ilie, stăpân pe foc. Nu lipseşte nici dragonul, prezent prin multele lui capete, duşmani ai voievodului care îşi răpune succesiv adversarii, aşa cum vitejii din basme retează numeroasele scăfârlii ale balaurilor.

Un loc aparte în rândul romanelor istorice sadoveniene îl deţine Creanga de aur, scriere ce învie o epocă foarte îndepărtată, când creştinismul abia începuse să pătrundă printre locuitorii Daciei. Acţiunea se desfăşoară mai cu seamă la Bizanţ şi are un caracter iniţiatic, trădând preocupările autorului pe acest tărâm. Pattern-ul care regizează subteran textul e mitul amneziei şi al recâştigării memoriei pierdute. Protagonistul romanului, Kesarion Breb, un preot dac, după ce primeşte o iniţiere egipteană în simbolistica religioasă, se opreşte la Bizanţ ca să studieze noua credinţă (creştinismul) „comparativ" cu învăţătura lui Zamolxis, conform misiunii primite. Încercând să o protejeze pe nevinovata împărătiţă Maria de intrigile sângeroase care se ţes în jurul tronului, începe să simtă o atracţie amoroasă pentru ea şi îşi neglijează sarcina spirituală. Anamneză, „trezirea", intervine la capătul unui exerciţiu mistic de biruire a trupului prin concentrare intelectuală, post şi rugăciuni. Reuşind o unire nepieritoare, în spirit, cu Maria, ultimul deceniu se întoarce acasă spre a propovădui noua religie.

Romanul reconstituie lumea bizantină şi pasiunile ei politice cu o pastă coloristică flaubertiană. În acelaşi timp, o muzică de înalte purităţi traversează textul, imprimându-i o mişcare solemnă, ritualică. Opera de maturitate a lui Sadoveanu dobândeşte tot mai pronunţat caracterul literaturii „vizionare", aşa cum o înţelegea C.G. Jung. Are o mereu sporită tangenţă cu mituri şi figuri arhetipale, transcende experienţa individuală, deschizând porţi către cea a subconştientului comunităţilor umane, împrumută comportărilor senzaţia străvechimii, prin încetinire ceremonială şi prelungire simbolistică.

În cărţile târzii, Valea Frumoasei, Poveştile de la Bradu-Strâmb, expediţiile cinegetice îşi pierd finalitatea practică, devin doar prilejuri de a conduce paşii vânătorului pe meleaguri vrăjite, cum e dumbrava cocoşilor sălbatici, veritabilă mandala, din povestirea Raiul.

În Ostrovul Lupilor şi în Fantazii răsăritene se face elogiul înţelepciunii orientale. Plăcerea de a povesti e suverană, se renunţă la invenţie şi autorul se mulţumeşte cu înflorituri pe marginea unor motive epice vechi, bine cunoscute, care au alcătuit subiectele cărţilor populare. Sadoveanu îşi dăduse chiar osteneala în tinereţe, la îndemnul lui Spiru Haret, să dăruiască o haină lingvistică nouă câtorva asemenea scrieri, spre a furniza sătenilor o literatură instructivă şi totodată delectabilă: Istoria marelui împărat Alexandru Macedon, în vremea când era cursul lumii 5250 de ani (1909), Esopia sau Vieaţa şi pildele preaînţeleptului Esop (1909), considerate „ediţii în redacţia Sadoveanu", cu unele „revizuiri" (I.C. Chiţimia), Istoria Genovevei de Brabant (1910).

Cele două volume Din vieţile sfinţilor (1924-1926), transpuse în colaborare cu D.D. Patraşcanu, au o ţintă identică. Autorul o urmăreşte şi mai târziu, cu Istoria sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India (1930). Viaţa Genovevei de Brabant a repovestit-o şi într-o formă mai liberă, bogată în contribuţii personale şi intitulată Maria Sa, Puiul Pădurii (1931). Pe aceeaşi linie, Divanul persian este o versiune proprie a Sindipei, reistorisită cu un mare rafinament stilistic, asociind limbajului paremiologic o ironie fină franciană, în defazarea modernă a modelului tradiţional, şi realizând o operă originală, de o fermecătoare virtuozitate narativă.

Aşa cum indică titlul, Anii de ucenicie relatează formaţia autorului, copilăria petrecută la ţară, iniţierea precoce în arta vânatului, descoperirea naturii, perioada şcolarităţii şi primele experienţe scriitoriceşti. în ciuda numărului foarte mare de texte care o compun, opera lui Sadoveanu păstrează o profundă unitate. Din po­vestiri, descripţii de natură, din nuvele, evocări şi din romane se încheagă un vast epos al existenţei românilor, cu îndelet­nicirile, credinţele, instituţiile şi obiceiurile lor străvechi. în proza sadoveniană situaţiile, atmosfera sunt încărcate de ecouri şi rezonanţe multiple. Din întâmplări mărunte, chipuri fugare, din scurte drame anonime, spovedanii la un popas, în preajma focului, se învie ample fragmente de viaţă comu­nitară, civilizaţia pastorală, lunga şi zbuciumata istorie a răzeşimii, tenacea rezistenţă împotriva mereu altor năvăliri cotropitoare, legile codrului sau ale pustietăţii bălţilor, unde îşi găsesc lăcaş refractarii. Chiar atunci când duc o existenţă singuratică, oamenii lui Sadoveanu sunt împlântaţi adânc într-o tradiţie, ascultă de cutume ancestrale şi respectă o rânduială nescrisă, aparţinând naturii locurilor înseşi.

O veritabilă etnografie a neamului românesc poate fi descifrată în nenumăratele detalii, necolecţionate anume de prozator, dar ivindu-se la tot pasul, firesc, pe parcursul naraţiunii. Şi natura lui - observă Mihai Ralea - „e o natură istorizantă, natura care a văzut, a auzit, a înghiţit multe suflete". Se găseşte aici „un cimitir de veleităţi şi frământări stinse", iar „strigoii neosteniţi închişi în ea îi dau o mişcare şi un suflet. Şoaptele lor se aud câteodată toamna, ca şi speranţele lor de înviere, primăvara. Un fluid, ca o osmoză, curge mereu de la om către pământ şi de la pământ renaşte către om". În ciuda preferinţelor pentru peisajul frust, Sadoveanu nu e poetul unei geografii gigantice, ca Walt Whitman.

Pe autorul Dumbrăvii minunate îl atrag armoniile vieţii, veşnicele ei transformări, pulsaţia neostenită a firii, mişcările cosmice, scurgerea liniştită cu care se succedă ziua şi noaptea, răsăritul şi amurgul, lumina şi umbra, rotirea anotimpurilor, apariţia aceloraşi constelaţii deasupra noastră. Poezia lui peisagistică restituie o natură umanizată şi, paradoxal, familiară, în ciuda rusticităţii. Nicăieri în descripţii nu apare acel homerism livresc, întâlnit, de pildă, la Calistrat Hogaş. E altceva şi decât natura edenică, luxuriant romantică eminesciană. Chiar în cea mai înfiorată singurătate, viaţa nu încetează să fie prezentă, se face perceptibilă prin infinite zvâcniri, o mulţime de şoapte şi zvonuri cuceresc auzul, ceea ce îl face pe prozator să nu îşi poată fixa atenţia pe amănuntul muzical şi să aibă o senzaţie copleşitor simfonică. Evocarea naturii degajă un lirism solemn, având simplitatea gravă a marilor texte fundamentale, care celebrează pacea existenţei potolite, senine, integrată desăvârşit în ordinea cosmosului. Mare artist al cuvântului, Sadoveanu foloseşte o limbă plină de savoarea vorbirii populare, cu o dulceaţă a graiului moldovenesc, dar la antipodul exprimării curente. Materia verbală e rodul unui travaliu artistic excepţional.

Ca şi Luther - spune G. Călinescu - scriitorul a creat o limbă literară numai a Iui. O pricep perfect contemporanii săi, dar ar înţelege-o şi Ştefan cel Mare. Limba lui are rădăcini adânc înfipte în principalul zăcământ al idiomului naţional, de unde îşi soarbe seva, dar trece substanţa verbală printr-o sită culturală fină, unde curtenia, simţul nuanţelor şi onctuozitatea savantă sunt obligatorii. Rezultatul e o stilizare subtilă, care dă exprimării un aer ceremonios, sărbătoresc, atât în vocea autorului, cât şi a personajelor sale, fie ele oameni de rând, fără ca senzaţia autenticităţii să sufere, fiindcă timbrul grav se percepe mereu adecvat.

În această privinţă, autorul poate fi apropiat de Anatole France, foarte preţuit în cercul „Vieţii româneşti". Diferenţa e - atrage atenţia Tudor Vianu - că la scriitorul francez limbajul trece prin filtrul unui umanism „occidental şi păgân", asimilat în urma frecventării îndelungate a „poeţilor clasici" şi a „filosofilor epicurieni şi stoici", pe când Sadoveanu alege cuvintele după alte repere culturale, venind cu o formaţie diferită: autorul român raportează limbajul la un umanism „oriental şi bizantin, extras şi purificat din vechile cărţi ale tradiţiei poporane şi din întinsa literatură teologică a ortodoxiei". E o iniţiativă în care prozatorul deţine întâietatea în scrisul românesc.

Opera

• Povestiri, Bucureşti, 1904; ediţia II, Bucureşti, 1906; • Şoimii, Bucureşti, 1904; • Dureri înăbuşite, Bucureşti, 1904; • Crâşma lui Moş Precu şi alte câteva povestiri, Bucureşti, 1904; • Povestiri din război, Bucureşti, 1905; • Floare ofilită, Bucureşti, 1905; • Comoara dorobanţului..., Bucureşti, 1905; • Amintirile căprarului Gheorghiţă, Bucureşti, 1906; • Povestiri de sărbători, Bucureşti, 1906; • Mormântul unui copil, Bucureşti, 1906; • La noi, în Viişoara. Scrisori către un prietin, Bucureşti, 1907; • Vremuri de bejenie, Bucureşti, 1907; • Însemnările lui Neculai Manea, Bucureşti, 1907; • Duduia Margareta, Bucureşti, 1908; • Oameni şi locuri, I, Bucureşti, 1908; • O istorie de demult, Bucureşti, 1908; • Cântecul amintirii, Bucureşti, 1909; • Povestiri de seară, Bucureşti, 1910; • Apa morţilor, Bucureşti, 1911; • Povestiri de petrecere şi de folos, Vălenii de munte, 1911; • Un instigator, Bucureşti, 1912; • Bordeenii şi alte povestiri, Bucureşti, 1912; • Privelişti dobrogene, Bucureşti, 1914; • Neamul Şoimăreştilor, Bucureşti, 1915; • Foi de toamnă, Bucureşti, 1916; ediţia Iaşi, 1921; • 44 de zile în Bulgaria, Bucureşti, 1916; • Printre gene, Bucureşti, 1916; • File însângerate, Iaşi, 1917; • Frunze-n furtună, Bucureşti, 1920; • În amintirea lui Creangă, Iaşi, 1920; • Priveghiuri, Chişinău, 1920; • Umbre, Iaşi, 1920; • Cocostârcul albastru, Iaşi, 1921; • Orhei şi Soroca, Chişinău, 1921; • Strada Lăpuşneanu. Cronică din 1917, Iaşi, 1921; • Drumuri basarabene, Bucureşti, 1922; • Lacrimile ieromonahului Veniamin, Iaşi, 1922; • Neagra Şarului, Iaşi, 1922; • Pildele lui cuconu Vichentie, Iaşi, 1922; • Oameni din lună, Bucureşti, 1923; • Poezia populară, Bucureşti, 1923; • Ţi-aduci aminte..., Bucureşti, 1923; • Războiul balcanic, Bucureşti, 1923; • Venea o moară pe Siret..., Bucureşti, 1925; • Dumbrava minunată, Bucureşti, 1926; • Povestiri pentru copii, Bucureşti, 1926; • Ţara de dincolo de negură, Bucureşti, 1926; • Dimineţi de iulie. Stigletele, Bucureşti, 1927; • Demonul tinereţii, Bucureşti, 1928; • Hanu Ancuţei, Bucureşti, 1928; • Împărăţia apelor, Bucureşti, 1928; • Olanda. Note de călătorie, Bucureşti, 1928; • Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, I-II, Bucureşti, 1929; • O întâmplare ciudată, Bucureşti, 1929; • Baltagul, Bucureşti, 1930; • Depărtări, Bucureşti, 1930; • Măria Sa, Puiul Pădurii, Bucureşti, 1931; • Trenul-fantomă, Bucureşti, 1931; • Nunta domniţei Ruxanda, Bucureşti, 1932; • Uvar, Bucureşti, 1932; • Creanga de aur, Bucureşti, 1933; • Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Bucureşti, 1933; • Soarele în baltă sau Aventurile şahului, Bucureşti, 1933; • Inima noastră, Bucureşti, 1934; • Nopţile de Sânziene, Bucureşti, 1934; • Viaţa lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1934; • Cele mai vechi amintiri, Bucureşti, 1935; • Cuibul invaziilor, Bucureşti, 1935; • Fraţii Jderi, vol. I: Ucenicia lui Ionuţ, Bucureşti, 1935, vol. II: Izvorul Alb, Bucureşti, 1936, vol. III: Oamenii Măriei Sale, Bucureşti, 1942; • Pastele Blajinilor, Bucureşti, 1935; • Soarele în baltă, Bucureşti, 1935; • Cazul Eugeniţei Costea, Bucureşti, 1936; • Istorisiri de vânătoare, Bucureşti, 1937; • Ţara Kangurului, Bucureşti, 1937; • Ochi de urs, Bucureşti, 1938; • Valea Frumoasei, Bucureşti, 1938; • Morminte, Bucureşti, 1939; • Divanul persian, cu desene de Aurel Bordenache, Bucureşti, 1940; • Vechime, Bucureşti, 1940; • Opere, I-VIII, Bucureşti, 1940-1953; • Ostrovul Lupilor, Bucureşti, 1941; • Poveştile de la Bradu-Strâmb, Bucureşti, 1943; • Anii de ucenicie, Bucureşti, 1944; • Lumina vine de la Răsărit, Bucureşti, 1945; • Caleidoscop, Bucureşti, 1946; • Fantazii răsăritene, Bucureşti, 1946; • Păuna Mică, Bucureşti, 1948; • Poezia cimiliturilor, Bucureşti, 1949; • Mitrea Cocor, Bucureşti, 1949; • Nada Florilor, Bucureşti, 1950; • Despre marele povestitor Ion Creangă, Bucureşti, 1951; • Clonţ de fier, Bucureşti, 1951; • Lupta pentru pace, Bucureşti; • Nicoară Potcoavă, Bucureşti, 1952; • Însemnări pe marginea articolului 80, Bucureşti, 1952; • Opere alese, I-IV, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1952-1953; • Aventură în Lunca Dunării, Bucureşti, 1954; • Muncitori şi păstori, Bucureşti, 1954; • Evocări, Bucureşti, 1954; • Opere, vol. I-XVIII, note de Profira Sadoveanu, Bucureşti, 1954-1959, volumele XIX-XXII, ediţie îngrijită de Constantin Mitru, note de Profira Sadoveanu, Bucureşti, 1964-1973; • Mărturisiri, Bucureşti, 1960; • Cântecul Mioarei. Lisaveta, ediţie îngrijită de Constantin Mitru, introducere de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1971; • Corespondenţa debutului (1894-1904), ediţie îngrijită şi introducere de Savin Bratu şi Constantin Mitru, Bucureşti, 1977; • Opere, I-VIII, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu şi Fănuş Băileşteanu, introducere de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1981-1997; • Opere alese, I-V, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu, introducere de Constantin Ciopraga, Chişinău, 1993-1998.

Ediţii

• Istoria marelui împărat Alexandru Machedon, în vremea când era cursul lumii 5250 de ani, Bucureşti, 1909; • Esopia sau Vieaţa şi pildele preaînţeleptului Esop, Fălticeni, 1909; ediţia (Alexandria. Esopia), Bucureşti, 1956; ediţie îngrijită şi prefaţă de I.C. Chitimia, Bucureşti, 1966; • Istoria Genovevei de Brabant, Bucureşti, 1910; • Istoria sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India, prefaţă de Sextil Puşcariu, Sibiu, 1930.

Antologii

• Să ne cunoaştem neamul şi ţara, cu ilustraţii de Magdalena Iorga, Bucureşti, 1933 (în colaborare cu Ion Simionescu şi Izabela Sadoveanu).

Traduceri

• Guy de Maupassant, Povestiri alese, Bucureşti, 1907; • I.S. Turgheniev, Povestiri vânătoreşti, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1909; • H. Taine, Despre natura operei de artă, Bucureşti, 1910, Despre producerea operei de artă, Bucureşti, 1910; • Povestiri din Halima, Bucureşti, 1921; • Din vieţile sfinţilor, I-II, Bucureşti, 1924-1926 (în colaborare cu D.D. Patraşcanu); • Wilhelm Hauff, Caravana sau Povestiri neîntrecute, Bucureşti, 1931 (în colaborare cu lise Chevalier şi P. Gheorgheasa); • Psalmii, ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan, Bucureşti, 1992.

Sursa: Crispedia.ro

Also on Fandom

Random Wiki