Coman Wiki
Register
Advertisement

Istoria economiei romanești - note de curs - Cuprins Introducere

Capitolul I - Economia în spațiul carpato-danubiano-pontic în epoca antică

Capitolul II - Economia românească în epoca feudală

Capitolul III - Trăsături ale economiei mondiale de la sfârșitul sec XVIII până la începutul sec. XX

Capitolul IV - Economia româneasca în epoca moderna

Capitolul V - Evoluția economiei mondiale în perioada interbelica

Capitolul VI - Evoluția economiei romanești în perioada interbelica

Capitolul VII - Trăsăturile economiei României la începutul celui de-al doilea război mondial

Bibliografie

Introducere[]

Pentru înțelegerea complexelor realități economice de azi, dintre care multe sunt produsul unui trecut mai apropiat sau mai îndepărtat, studiul fenomenelor și proceselor economice ce s-au derulat de-a lungul timpului apare în mod firesc necesar și nu este întâmplator ca în preocupările științifice ale unor laureați ai Premiului Nobel se întâlnesc si cele de istorie a economiei. Istoria economiei este o știința sociala, făcând parte din grupa științelor economice; ea studiază fenomenele și procesele economice, ramurile economice și economia în ansamblu din cele mai vechi timpuri pana în zilele noastre. În abordarea problemelor economice din trecut, cercetătorul poate sa înceapă utilizând vectorul timp sau vectorul spațiu. Utilizând timpul ca element de înțelegere a economiei se poate aborda cercetarea unor spații mari, cum sunt epocile istorice, însa cercetarea este mai eficienta dacă se investighează segmente de timp mai mici, sau anumite evenimente cu implicații naționale și internaționale (Revoluția Franceză, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial). Analizând economia din punct de vedere al spațiului cercetarea poate viza în ansamblu economia lumii, dar și a continentelor sau a unor zone geografice regionale. Apariția statelor și modelarea economiilor în funcție de aceste structuri politice a direcționat importante cercetări cu scopul de a evidenția existența unor economii statale care însă nu pot fi înțelese pe deplin decât integrate unor spații economice mai largi, știut fiind ca din epoca modernă structurile economice nu pot evolua izolat. În procesul de cercetare istoria economiei utilizează un număr mare de izvoare, atât scrise cât și nescrise, având avantajul ca problemele care interesează azi beneficiază în cea mai mare parte de izvoare scrise, inclusiv date statistice care favorizează o cercetare de înaltă eficiență.

Utilizând surse exacte, istoria economiei pune la dispoziția factorilor de decizie date obiective, care permit o mai bună înțelegere a realității și evitarea unor erori care, de regula, au costuri economice și sociale ridicate.

Cercetările de istorie a economiei datează de la începutul secolului trecut și au apărut mai întâi în Anglia, apoi în Germania, Franța și Italia. În spațiul românesc, ele datează de la mijlocul secolului trecut și aparțin generației de la 1848 care, prin Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad au căutat în trecutul economiei căi de soluționare a problemelor economice romanești din vremea lor.

Cercetările științifice s-au dezvoltat dupa întemeierea Academiei Române și înființarea Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale. În perioada interbelică studii și lucrări de istorie economica au aparținut reputaților economiști Virgil Madgearu, Victor Stănescu, Mihail Manoilescu, Vintila Bratianu, M. Constantinescu s.a. După 1990 asistăm la o relansare a acestui domeniu de cercetare, pe deplin motivată de noile realități economice romanești și din lumea internațională.


Capitolul I Economia în spațiul carpato-danubiano-pontic în epoca antica[]

Descoperirile arheologice de pe întreg cuprinsul României atesta existenta aurului pe teritoriul patriei noastre cu 2.000.000 de ani î. Hr.

Prima perioada a existentei omului este cuprinsa în epoca paleolitica care dureaza pîna la aproximativ 10.000 î. Hr. Aceasta etapa este caracterizata de procesul trecerii treptate de la simpla ocupare a teritoriului la locuirea lui, de încercari de amenajare si chiar de creare a unor adaposturi. Omul paleolitic s-a deosebit de stramosul sau prin faptul ca a prelucrat piatra, reusind sa conceapa si sa faureasca aproape toate tipurile de arme din silex, lemn si os care s-au folosit si în perioadele urmatoare. Perioada de tranzitie de la paleolitic la neolitic (10.000 - 5500 î. Hr.) se caracterizeaza în general prin transformari pe toate planurile: trecerea unor comunitati de la stadiul de vînator-culegator la acela recoltator si apoi de cultivator de plante, domesticirea animalelor, ceea ce va conduce firesc spre sedentarizare, omul fiind legat de gospodarie si de vatra casei. Vînatoarea ramîne, totusi, o activitate de baza.

"Revolutia neolitica? (5500 ? 2500 î. Hr.) a însemnat slefuirea si perforarea pietrei, dezvoltarea unor noi mestesuguri (torsul, tesutul si olaritul). Domesticirea unui numar mai mare de animale si cultivarea plantelor au dus la transformarea omului neolitic în producator. Oamenii îsi construiesc locuinte si apar primele asezari compacte pe vaile ferite ale apelor curgatoare si pe terase. Omul neolitic foloseste pentru confectionarea unor unelte si arme primul metal - cuprul. Acest fapt, ca si alte schimbari petrecute în viata si activitatea oamenilor, anunta epoca metalelor. Aceasta cuprinde epoca bronzului (1800 - 1150 î. Hr.) si epoca fierului (1150 î. Hr. - secolul I d. HR.). În epoca bronzului uneltele si armele de metal înlocuiesc pe cele din piatra. Are loc prima mare diviziune a muncii ? despartirea agricultorilor de pastori. Cultura materiala si spirituala a epocii bronzului a fost creata de numerosul neam al tracilor, despre care avem informatii de la Herodot. În perioadele de mijloc si de sfîrsit ale Hallstatt-ului s-a desavîrsit cristalizarea etno-lingvistica a geto-dacilor - denumire generica data tuturor triburilor nord-trace. Plamadirea geto-dacilor, stramosii autohtoni ai românilor s-a înfaptuit în spatiul de la nord de Muntii Haemus si a avut o însemnatate majora în istoria întregului teritoriu sud-est european. Constituiti în puternice formatiuni politice, locuind un teritoriu întins si generos din punctul de vedere al bogatiilor solului si subsolului, geto-dacii au atins un nivel economic ridicat în acea perioada istorica, trezind interesul antichitatii.


Economia în Dacia preromana


Perioada de apogeu în dezvoltarea societatii geto-dacice a fost marcata de momentul întemeierii statului centralizat dac sub conducerea lui Burebista (82 - 44 î. Hr.) si s-a încheiat odata cu sfîrsitul domniei lui Decebal (87 - 106 d. Hr.). În acest interval de timp geto-dacii s-au afirmat în plan economic, politic, militar si religios. Societatea geto-dacica era împartita în clase si categorii sociale: tarabostes (nobilii) si comates (oamenii liberi). Sclavii, atîti cîti erau, detineau un rol cu totul neînsemnat în economia geto-dacica. Principalele domenii economice care s-au afirmat în Dacia preromana au fost: agricultura, cresterea animalelor, mestesugurile si comertul.


Agricultura.


Asemenea celorlalte ramuri tracice, si geto-dacii erau mari producatori de cereale (orz, secara, linte, bob si multe varietati de grîu). Baza economica o formau agricultura si cresterea vitelor.

Descoperirile arheologice demonstreaza ca geto-dacii foloseau plugul cu brazdar si cutit din fier, coase, seceri, sape, sapaligi, greble cu sase colti. Daco-getii cultivau intens vita de vie. Practicau tot atît de intens apicultura si pescuitul. Cresterea animalelor a fost una dintre vechile îndeletniciri ale tracilor nord-dunareni. Pe bogatele pajisti ale Daciei erau crescute cornutele mici si mari, iar rasa de cai foarte iuti ai getilor era renumita atît în lumea greaca cît si în cea romana. Turmele de oi si cirezile de vite jucau un rol important în economia vietii getice. Dacia era vestita si prin bogatiile ei naturale. Lemnul padurilor era cautat de greci pentru construirea corabiilor. Sarea era folosita de geto-daci în conservarea pestelui si a carnii, în argasirea pieilor dar si ca produs de schimb cu grecii si, mai tîrziu, cu romanii.


Mestesugurile.


Pamîntul Daciei a fost bogat în minereuri (fier, arama, argint si aur). Datorita acestui fapt, metalurgia fierului s-a dezvoltat înca din jurul anului 800 î. Hr. Au existat numeroase ateliere de metalurgie care nu au fost depasite decît de romani. În atelierele geto-dacilor se confectionau ustensilele de care aveau nevoie mesterii în prelucrarea fierului: nicovale, baroase, pile, clesti si ciocane de forja. Erau produse unelte din fier necesare agriculturii (plugul cu brazdar de fier, seceri, greble, coase). Pentru cei care exploatau si prelucrau lemnul se produceau fierastraie cu pînze late si înguste, topoare, scoabe, cuie, burghie, zavoare si balamale pentru usi. Armata geto-dacilor era înzestrata cu armele produse de mestesugarii autohtoni. Acestia fabricau lanci si sulite, sabii drepte si curbate, pumnale, scuturi, vîrfuri de sageti. Din fier se confectionau podoabe si accesorii pentru îmbracaminte (catarame, paftale, nasturi, fibule, bratari). Aurul si argintul era folosit în confectionarea bijuteriilor (coliere, bratari, fibule, brose, catarame).

Ceramica geto-dacilor impresioneaza atît prin cantitate cît si prin calitate. Mesterii daci au început sa foloseasca roata olarului din prima jumatate a secolului V î. Hr. În perioada de apogeu (sec. I î. Hr.sec. - I d. Hr.) ceramica geto-dacica cunoaste si unele influente elenistice, materializate în pictarea vaselor. Culorile folosite sînt rosu si brun. Remarcabile ca factura, elegante ca forma sînt canile, vasele cu doua torti, strachinile cu picior si cele cu capac. Forma cea mai caracteristica a ceramicii geto-dacice este vestita, cească dacică


Relatiile comerciale


Daco-getii au stabilit relatii comerciale cu lumea greaca s apoi cu cea romana. Înfiintarea oraselor-cetati grecesti de pe litoralul Marii Negre a favorizat intensificarea schimburilor comerciale dintre autohtoni si greci. Din lumea greceasca se importau untdelemn si vin, unelte si arme, articole de podoaba si obiecte de arta. Din Dacia se exportau grîne si vite, sare si miere, lemn si piei. Schimburile comerciale au favorizat si folosirea monedelor. Înca din sec. V î. Hr. aparuse în Dacia moneda greceasca. Doua secole mai tîrziu, dacogetii bat moneda proprie, imitata dupa cea greceasca. Emisiunile monetare ale geto-dacilor au durat aproape trei secole. Monedele emise erau din argint si, foarte putine, din aur. Alaturi de moneda autohtona au circulat drahma greceasca si denarul roman.


Economia în Dacia Romana


În urma razboaielor daco-romane din anii 101-102 si 105-106 statul centralizat faurit de Decebal îsi înceteaza existenta. O parte a teritoriilor stapînite de Decebal au fost integrate Imperiului Roman care a creat Provincia Imperiala Dacia. Aceasta cuprindea spatiul intracarpatic pîna pe culmea Brezei si Somesului Mare, Banatul si Oltenia pîna la Jiu. Întinse teritorii nord-dunarene au fost atribuite Provinciei Moesia Inferior: teritoriul dintre Jiu si Olt, sud-estul Transilvaniei, întreaga Muntenie si partea de sud a Moldovei. Celelalte teritorii apartinînd fostului stat centralizat dac erau locuite de triburile de daci liberi (Carpii, Costobocii, Dacii Mari). Provincia Dacia Romana a cunoscut importante prefaceri determinate de politica dusa de Traian si urmasii sai. Urmarile cuceririi romane s-au resimtit asupra tuturor domeniilor vietii societatii dacice. Dacia Traiana a continuat în linii mari viata economica a Daciei lui Decebal. Au existat, însa, o serie de schimbari atît în domeniile economice traditionale cît si în noile activitati economice înregistrate în noua provincie imperiala. Principalele sectoare economice au fost: agricultura, cresterea animalelor, mineritul si mestesugurile, comertul si circulatia monetara.


Agricultura


În urma cuceririi romane pamîntul devine în totalitate ager publicus, conform dreptului roman. El putea fi atribuit în proprietate ereditara sau numai în folosinta si a constituit un important instrument al procesului de romanizare. Agricultura, viticultura si pomicultura sînt ocupatii de baza ale autohtonilor si colonistilor prezenti în Dacia Romana.

Se cultiva diferite soiuri de grîu, mei si secara. Activitatea din agricultura este favorizata de introducerea unor unelte si practici noi. Cresterea animalelor este confirmata de numeroasele informatii provenite din ordinele romane. Pasunile si fînetele statului sînt date unor arendasi, care impun taxe pentru cei ce trimit vitele pe aceste terenuri. Vitele cornute mari si mici, precum si cabalinele, constituiau una dintre marile bogatii ale Daciei Romane. Acestea erau comercializate în celelalte provincii ale Imperiului Roman.


Mineritul si mestesugurile


Prefaceri importante se petrec în domeniul mineritului. Bogatiile subsolului Daciei, aurul si argintul, au reprezentat o puternica atractie pentru romani si unul dintre motivele cuceririi Daciei. De aceea, noii stapîni au fost preocupati de exploatarea lor cît mai rentabila, fapt pentru care minele de metale pretioase au fost declarate proprietatea statului. Specialistii în minerit au fost adusi mai cu seama din Iliria, unde aceasta îndeletnicire avea o veche traditie. Cele mai bogate exploatari aurifere si argintifere erau în muntii Apuseni (Rosia Montana, Abrud si Zlatna). În afara de aur se mai exploatau sarea, fierul, marmura si titeiul (pacura). Sarea se extragea de la Ocna Mures (Salinae), Ocna Sibiului si Ocna Dejului. În ceea ce priveste marmura, ea s-a scos din carierele de la Bucova si Gradistea.

Au luat fiinta numeroase ateliere în care se prelucrau minereurile extrase. Ceramica ocupa un loc important în activitatea mestesugarilor. În atelierele lor se realizau oale, cesti, strachini dar si figurine si statuete folosite la împodobirea unor constructii. Au existat numeroase ateliere în care se prelucra fierul unde se produceau unelte pentru toata gama de activitati economice si se confectionau unele arme necesare armatei romane. În atelierele Daciei Romane se lucrau lemnul, pielea, lîna, inul si cînepa. Mestesugarii si meseriasii erau organizati în asociatii profesionale si religioase numite, Collegiue. Sînt mentionate astfel de asociatii pentru mineri, leticari, plutasi, luntrasi.


Comerţul si circulatia monetara


Despre comertul Daciei Romane, marfurile importate si exportate, precum si negustorii de aici avem numeroase informatii. Inscriptii descoperite la Apullum mentioneaza negustorii din Provincia Dacia Apullensis constituiti într-o confederatie. Alte centre în care apar negustori sînt Sarmizegetusa, Drobeta, Ampelum si Potaissa. Din Dacia se exportau materii prime (aur, argint, sare) dar, alaturi de acestea, obiectul comertului îl faceau si cerealele, vitele, mierea de albine, lemnul si pestele. Se importau vase fine de lux (terra sigillata) din Panonnia, Gallia si malul drept al Rinului. Se mai importau stofe fine, obiecte de podoaba, arme, fructe, minereuri si vinuri sudice. Dezvoltarea comerciala este evidentiata si de descoperirile care arata ca pe teritoriul Daciei au existat în permanenta importante resurse monetare. Populatia de la orase si sate folosea monede de aur, argint si bronz de diferite valori, unitatea de calcul fiind sestertul si denarul. Începînd cu anul 246, conducerea Imperiului va permite Daciei sa emita monede de bronz purtînd inscriptia Dacia Felix, contribuind astfel la revigorarea comertului intern si extern.


Capitolul II Economia româneasca în epoca feudală[]

Feudalismul reprezinta o etapa în dezvoltarea si evolutia societatii omenesti. Caracterele generale si comune feudalismului pe plan universal se îmbina cu trasaturile particulare, specifice evolutiei istorice unor tari si popoare sau grupuri de tari si popoare. Nasterea relatiilor feudale a avut ca urmare formarea unei suprastructuri feudale corespunzatoare în domeniul politic si spiritual. În plan economic proprietatea funciara feudala a constituit baza feudalismului. Paralel cu formarea proprietatii funciare feudale au luat nastere si cele doua clase sociale fundamentale: proprietarii feudali si taranimea (libera sau dependenta). Orasul medieval, centru de productie mestesugareasca si comerciala, a reprezentat un pas mai departe fata de orasul din antichitate, prin nivelul mai înalt al dezvoltarii mestesugurilor, prin reglementarea productiei de catre bresle sau corporatii, prin existenta unor variate forme de autonomie municipala, prin dezvoltarea unei culturi orasenesti. În comparatie cu Asia si Europa Apuseana, în spatiul geografic locuit de români aparitia si dezvoltarea relatiilor feudale a cunoscut o întîrziere datorita numeroaselor migratii care s-au succedat în intervalul sec. III ? XIII. Orînduirea feudala pe teritoriul tarii noastre a durat din sec. VIII si pîna la începutul sec. XIX.


Migratiile si consecintele lor asupra vietii economice


Marile migratii declansate la mijlocul sec. III au avut puternice consecinte asupra teritoriilor nord-dunarene. Confruntata cu probleme militare si economice grave, conducerea Romei hotaraste abandonarea Provinciei Dacia (270 ? 275). Dupa retragerea aureliana populatia daco-romana traieste în comunitati satesti, organizate în obsti teritoriale. Economia cunoaste, în noile conditii istorice, o suita de schimbari ce o vor marca pentru lunga perioada de timp. Cel mai important proces este ruralizarea vietii economice, determinat de disparitia oraselor si de efectele negative ale deselor atacuri declansate de populatiile migratoare. În acest context, activitatile economice de baza erau: agricultura pe suprafete mici, cresterea animalelor, pescuitul si vînatoarea, la acestea adaugînduse si mestesugurile casnice care solutionau importante probleme de existenta. Începînd cu sec. IX ? X viata economica devine mult mai complexa. Agricultura este practicata pe suprafete mult mai mari, fapt demonstrat de uneltele agricole descoperite în numeroase asezari (brazdarele de plug, seceri, hîrlete, sapaligi). Se cultiva grîu, orz, mei, bob, cînepa. Cresterea vitelor continua sa ocupe un loc important în activitatile economice nord-dunarene. Izvoarele vremii amintesc de existenta cailor în Dobrogea, de hergheliile din Banat precum si de nesfîrsitele turme de oi. Pastoritul avea un caracter precumpanitor transhumant, legat de diversitatea de relief, de clima si de vegetatie a diferitelor regiuni. Numeroasele paduri, ape curgatoare si lacuri ofereau locuitorilor posibilitatea practicarii vînatorii si pescuitului. Pe lînga agricultura si cresterea vitelor, în regiunile bogate în minereuri locuitorii se îndeletniceau si cu extractia metalelor (aur, argint, fier) si a sarii, care au toate nume de origine latina. O dezvoltare mai însemnata a cunoscut-o extractia minereului de fier. Dovada a acestei activitati o constituie descoperirea într-o serie de asezari din sec. X ? XI a numeroase resturi materiale precum bucati de minereude fier, lupe si zgura de fier, rezultate din operatiunea de reducere a minereului. Astfel de materiale au fost descoperite în asezarile de la Dridu, Buftea, Bucov, Ciurelu si Garvan. În sec. X populatia tarii noastre practica mestesugurile menite sa satisfaca nevoile primordiale ale oamenilor: de îmbracaminte, locuinta, aparare si nevoile gospodaresti. Prelucrarea metalelor este atestata de numeroasele obiecte de fier descoperite în numeroase asezari: cutite, topoare, clesti, ciocane, foarfeci, dalti, seceri, cîrlige de undita, catarame, sfredele, cuie, vîrfuri de sageti. Olaritul a constituit unul dintre mestesugurile importante în asezarile feudale timpurii. Ceramica lucrata cu mîna este înlocuita cu cea lucrata la roata. Este de subliniat aparitia productiei locale de ceramica smaltuita. Mestesugul tesutului s-a dezvoltat datorita folosirii razboiului de tesut de tip orizontal preluat de la bizantini. Prelucrarea lemnului si a pietrei a constituit si ea o îndeletnicire importanta pe teritoriul tarii noastre. O parte din productia mestesugareasca locala era destinata schimbului. Au fost descoperite numeroase tezaure cu monede bizantine la: Cleja, Calarasi, Dolnesti si Orsova. Aceasta demonstreaza cresterea circulatiei monetare ca urmare a schimburilor comerciale interne si externe precum si dezvoltarea economica generala a societatii românesti din sec. X ? XI.


Economia româneasca în perioada feudalismului dezvoltat


În sec. XIII ? XIV societatea româneasca cunoaste importante realizari în plan politic, economic, social si cultural. Apar primele formatiuni politice feudale incipiente de tipul cnezatelor, voievodatelor si tarilor. Treptat, acestea se vor unifica, punînd bazele celor patru state feudale centralizate românesti: Transilvania, Moldova, Muntenia si Dobrogea. Constituirea acestora s-a derulat într-un context extern deosebit de complex determinat de: expansiunea regatului Ungariei, marea invazie tataro-mongola, decaderea Imperiului Bizantin si ascensiunea viitorului Imperiu Otoman. Au fost create institutiile statului feudal (Domnia, Sfatul Domnesc, Armata si Biserica). Formarea statelor feudale românesti a permis si o dezvoltare ascendenta a economiei feudale. Principalele ramuri ale economiei Tarii Românesti, Moldovei si Transilvaniei au fost agricultura, cresterea animalelor, mineritul, mestesugurile si comertul.


Agricultura.


Strainii care au vizitat cele trei tari românesti în acea vreme au remarcat fertilitatea solului si bogatia locuitorilor în grîne si animale. Dezvoltarea demografica si extinderea relatiilor comerciale au avut drept consecinta marirea suprafetelor însamîntate cu cereale. Culturile de cereale cele mai raspîndite erau cele de grîu, mei, orz, secara si ovaz. Pe lînga sistemul mai vechi al destelenirilor permanente, începe sa fie folosit sistemul celor doua tarlale (asolamentul bienal). Tehnica agricola înregistreaza unele progrese ceea ce a contribuit la cresterea productivitatii muncii. Cultivarea vitei de vie continua sa fie o preocupare importanta a locuitorilor din Moldova, Tara Româneasca si Transilvania. În regiunile de deal erau raspîndite livezile de pomi fructiferi. Proprietatea agrara era dominata de marele domeniu boieresc (nobiliar), laic si ecleziastic, care era exploatat prin intermediul taranilor dependenti (rumâni, vecini, iobagi). Obligati pentru lotul primit în folosinta de la proprietar sa dea dijma în produse si sa presteze mai multe zile de munca. Cresterea animalelor constituie o activitate economica deosebita deoarece vitele reprezentau si unul dintre produsele de seama al exportului. Documentele vremii mentioneaza numeroasele herghelii de cai, turme mari de vite si de oi. Feudalii realizau importante venituri din exportul vitelor. Petru Rares împrumuta principelui german Ioachim de Brandenburg suma de 100.000 de florini, rezultate din vînzarea a cca. 50.000 de boi. Domnii Tarii Românesti percepeau de la toate stînele din tara o însemnata dare în natura numita casarit, care aducea importante venituri domniei. Albinaritul si pescuitul constituiau si ele ocupatii de seama în activitatea românilor datorita importantei pe care o aveau în viata de toate zilele: mierea, care înlocuia zaharul, ceara, din care se faceau lumînarile si pestele, unul dintre alimentele de baza ale populatiei. Ca urmare a dezvoltarii albinaritului si pescuitului cresc si cantitatile de miere, ceara si peste vîndute peste hotare.


Mineritul. Tarile Române dispuneau de importante bogatii ale subsolului care însa nu erau exploatate la nivelul posibilitatilor datorita lipsei tehnicilor si a investitiilor de capital. Extragerea fierului era modesta datorita concurentei obiectelor de import de calitate mai buna aduse din Cehia, Germania sau Polonia. Extragerea aurului si a argintului se dezvolta continuu în vechile regiuni miniere de la Baia Mare, Baia de Aries, Zlatna, Abrud si Rodna. La mina regala de la Baia Mare functionau la mijlocul sec. XVI 14 steampuri puse în miscare de forta hidraulica si 5 topitarii. Posesorii si exploatatorii de mine sînt scutiti de taxele vamale pentru obiectele achizitionate din alte locuri; se admite aducerea de mineri straini si se acorda dreptul nelimitat de exploatare a minelor de aur si argint. O serie de orase miniere din Transilvania dobîndesc privilegii speciale cum ar fi: dreptul de a exploata minele în regie proprie, dreptul de crîsmarit, dreptul de tîrg saptamînal, toate acestea cu obligatia de a renova minele vechi si de a deschide altele noi. Fierul se exploata în minele de la Hunedoara, Ghelar si Rimetia. În sec. XVI ? XVII dezvoltarea productiei, a mestesugurilor, a tehnicii militare a dus la cresterea exploatarii metalelor feroase si la specializarea unor regiuni care livrau fier pentru piata. Sarea se exploata atît pentru piata interna cît si pentru cea externa. Principalele ocne de sare erau la Turda, Sibiu, Dej, Rodna, Tîrgoviste, Rîmnic, Tg. Trotus. Cum exploatarea ocnelor constituie în general un monopol al statului veniturile ocnelor apartineau domniei. Astfel în Transilvania la mijlocul sec. XVI fiscul obtinea din exploatarea tarii peste 40.000 de florini.


Orasele si productia de marfuri


Dezvoltarea pietei interne datorita productiei mestesugaresti si a comertului a dus la cresterea centrelor urbane din Transilvania si mai tîrziu a celor din Tara Româneasca si Moldova. Cele mai înfloritoare sunt orasele ?libere regale?, centre comerciale si mestesugaresti bine fortificate, înzestrate cu drept de auto-administrare si cu privilegii (Brasov, Cluj, Sibiu, Bistrita, Tg. Mures, Sighisoara, Medias). În Moldova si Tara Româneasca orasele se dezvolta mai tîrziu dar nu ating nivelul de urbanizare a celor din Transilvania. S-au impus, Baia, Siret, Trotus, Roman (în Moldova) si Tîrgoviste, Giurgiu, Braila (în Tara Româneasca). O mare parte a populatiei principalelor orase transilvanene era formata din mestesugari organizati în bresle. În sec. XVI numai la Cluj existau 22 de bresle si peste 50 branse mestesugaresti. Numarul mestesugarilor creste încontinuu. Dintre specialitatile nou aparute în aceasta vreme, mai importante erau: postavarii, ceasornicarii, specialistii în email, tipografii, farmacistii. Dezvoltarea productiei mestesugaresti dar si a agriculturii si a celorlalte activitati economice au creat conditiile necesare unui larg schimb comercial. Se exportau produse proprii, se practica un intens comert de tranzit, se importau produse din Europa Occidentala si Orientala. S-au dezvoltat legaturile dintre cele trei tari românesti, s-a extins piata interna, a sporit rolul negustorului ca intermediar între producator si consumator. Comertul intern se desfasoara prin intermediul tîrgurilor, iarmaroacelor si bîlciurilor organizate de diferite localitati anual, lunar si saptamînal. Transilvania era strîns legata din punct de vedere economic de Tara Româneasca si Moldova în special prin cele trei orase de frontiera: Bistrita, Brasov si Sibiu. Pozitia geografica favorabila a Brasovului a facut ca el sa participe la traficul comercial international, sa desfaca în Tara Româneasca si Moldova nu numai produsele mestesugarilor din Transilvania dar si unele marfuri occidentale tranzitate din Orient prin Peninsula Balcanica de negustorii români, sasi, greci si armeni. Comertul cu alte tari se desfasoara cu unele întreruperi în directiile traditionale cu Viena, Italia, Ungaria, Cehia, Polonia si Germania. Imperiul Otoman a limitat comertul extern al Moldovei si Tarii Românesti. În dezvoltarea comertului intern au existat si o serie de obstacole cum ar fi varietatea unitatilor de masura si greutatilor: galeata, butoiul, vadra, fontul si povara. La varietatea de unitati de masura si de greutati se adauga si diversitatea monedelor în circulatie circulau bani emisi în tara si strainatate: taleri, florini, ducati, aspri, dinari, bani turcesti, poloni, austriecii şi italieni. În sec. XVI înceteaza si emisiunile monetare proprii din Moldova si Tara Româneasca. Cauzele sînt de ordin economic ? lipsa argintului din tara - si dominarea de catre monedele straine.


Regimul economic al dominatiei otomane Expansiunea Imperiului Otoman catre centrul Europei a avut efecte negative asupra existentei si evolutiei generale a Tarilor Române. La începutul sec. XV Dobrogea a ost integrata Imperiului Otoman. Treptat, acesta a cucerit si transformat în raiale o serie de orasecetati ale Tarii Românesti si Moldovei ? Turnu, Giurgiu, Chilia, Braila, Cetatea Alba si Tighina. Treptat, Moldova si Tara Româneasca intrau în sfera de influenta a otomanilor. Regimul dominatiei otomane cuprindea, pe lînga plata tributului un lung si variat sir de prestatiuni deosebite, atît prin natura cît si prin beneficiarii lor. Haraciul a fost principala obligatie a Tarii Românesti si Moldovei. Haraciul Tarii Românesti porneste de la aproximativ 10.000 de galbeni în sec. XV pentru ca apoi, în sec. XVI sa creasca vertiginos si astfel, la 1524 ajunge la 24.000 de galbeni, în 1567 la cca. 65.000 de galbeni si, probabil, la 155.000 în 1593. Acesta este punctul maxim atins de haraciul Tarii Românesti în tot cursul vremii cît a fost platit. Haraciul Moldovei porneste în 1456 de la 2.000, în 1527 ajunge la 10.000 de galbeni, iar în 1593 ajunge la 65.000 de galbeni. Alaturi de plata haraciului ? obligatie de stat cu caracter de stricta periodicitate ? se impun si contributii banesti extraordinare mergînd tot în folosul Imperiului si determinate de nevoile lui militare. Peschesurile la fel de vechi ca si haraciul sînt daruri în bani si natura fata de sultan si fata de un grup tot mai larg de dregatori otomani. Stiri sigure din a doua jumatate a sec. XVI arata constant ca valoarea peschesurilor este egala cu cea a haraciului. Treptat, ocuparea tronurilor în Moldova si Tara Româneasca se va face prin cumpararea acestora în urma unui adevarat mezat. Petru Rares platea aproape 150.000 de galbeni pentru cumpararea tronului, iar Petru Cercel platea 1.160.000 de galbeni. În perioada 1581 ? 1590, cheltuielile anuale ale Tarii Românesti fata de Poarta se ridicau la 650.000 de galbeni, suma reprezentînd valoarea a 1275 de sate, calculata la pretul mediu de vînzare a satelor din acea vreme. Alaturi de aceste enorme plati în bani trebuie sa adaugam prestatiile în natura si în munca precum si prejudiciile izvorîte din comertul de monopol. Un document din 1587 arata ca domnul Moldovei Petru Schiopul trimitea 3.000 de care si 15.000 de salahori pentru a ridica ?pe cheltuiala sa? cetatea Oceakov distrusa de cazaci. Un raport din aceasta vreme al raguzanului Ioan de Marini Poli vorbeste de asemenea despre ?grînele fara de numar, animale si alte provizii? care se iau în fiecare an de catre turci.


Monopolul comercial


Legaturile comerciale cu lumea turceasca ? anterioare epocii de aservire si dezvoltîndu-se paralel cu intensificarea relatiilor politice ? se transformau în însasi esenta lor, tocmai o consecinta a subordonarii celor doua tari. Extinsa asupra principalelor produse ale economiilor celor doua tari si putînd merge pîna la interdictia totala a exportului în alte directii decît aceea a Imperiului, monopolul comercial al Portii se realiza pe mai multe cai. Mai întîi sînt livrarile prin intermediul statului, care face oficiul de colector. Sînt trimise, la cererea sultanului, importante cantitati de cereale, cai si oi. A doua cale era aceea prin care statul avea doar misiunea de a organiza si supraveghea transporturile care erau însotite de stapînii produselor ce urmau sa fie vîndute. Cea de-a treia modalitate ? care va cunoaste si cea mai larga folosire ? este aceea a cumpararii directe de la producator, cu concursul statului de catre negustorii veniti din Imperiu. Numeroase documente ale sec. XVI si XVII mentioneaza ca Moldova, Tara Româneasca si Transilvania erau ?trei mari, bogate si vesnice camari care aduc provizii Constantinopolului: grîne de tot felul, animale, brînzeturi, unt, miere si fructe de vara si iarna?. ?Chelarul împaratiei? se vor numi Tarile Române în mod oficial abia într-o epoca mai tîrzie; în realitate, însa, ele sînt acest chelar înca din a doua jumatate a sec. XVI. Regimul economic al dominatiei otomane, asa cum se constituie el în a doua jumatate a sec. XVI, are o importanta deosebita pentru dezvoltarea ulterioara a societatii românesti. Rolul sau est e unul negativ, de frînare a dezvoltarii economice a Tarilor Române. O analiza atenta a comertului românootoman arata ca Tarile Române, desi beneficiau de o piata importanta si sigura pentru produsele lor, aveau pierderi din cauza preturilor mai mici impuse de negustorii turci. Desi, în anumite perioade, exportul românesc a înregistrat beneficii, ele nu s-au investit în economia româneasca, deoarece s-au întors în capitala otomana sub forma contributiilor financiare anuale sau trienale impuse Moldovei si Tarii Românesti. Transilvania, care a avutobligatii financiare catre Poarta mult mai reduse decît Moldova si Tara Româneasca, mentinîndu-si legaturile economice cu Europa Centrala, a avut mai putin de suferit de pe urma intrarii economiei sale în orbita celei otomane.


Regimul turco-fanariot


Dupa Dimitrie Cantemir (1711) în Moldova si Serban Cantacuzino (1716) în Tara Româneasca, Imperiul Otoman instaureaza un nou regim politic, cunoscut sub numele de regimul turco-fanariot, care a durat pîna în 1821. Pe plan politic si economic perioada noului regim înseamna un nou regres. Domnii sînt numiti direct de la Istanbul. Cresc cuantumul si numarul contributiilor, prestatiilor si darurilor catre puterea suzerana si feluritii ei domnitori. Pierderile teritoriale se succed: Poarta transforma Hotinul în raia (1713), cedeaza Austriei nordul Moldovei (1775), iar Rusiei partea de rasarit dintre Prut si Nistru (1812). Temporar (1718-1739) si Oltenia este anexata de austrieci. În intervalul 1711 ? 1812 au loc între Turcia, pe de o parte, Rusia si Austria de cealalta parte sase razboaie cu o durata de aproximativ 23 de ani si care s-au desfasurat în cea mai mare parte si pe teritoriul Moldovei si Tarii Românesti. Aparatori fideli ai intereselor otomane, domnii fanarioti promoveaza o politica de spoliere a resurselor economice ale Principatelor, axîndu-se pe o fiscalitate extrem de ridicata, ce dezorganizeaza finantele si nu permite acumularea de capital în pofida facilitatilor comerciale detinute de Principate în 1774. Cele mai cunoscute reforme promovate de domnii fanarioti în sec. XVIII au fost cele ale lui Constantin Mavrocordat si au vizat administratia (hotarîndu-se ca functionarii sa primeasca leafa de la stat), finantele (prin unificarea darilor într-un impozit unic platit de contribuabil în patru transe pe an) si justitia (prin crearea unor instante în judete si tinuturi). În plan social reforma promovata de Constantin Mavrocordat a acordat taranilor dreptul de a se rascumpara din starea de serbie, platind boierului 10 taleri de persoana. Deoarece libertatea nu a fost însotita de împroprietarirea taranului cu pamînt, iar orasul slab dezvoltat economic nu solicita mîna de lucru, reforma nu a modernizat economia în directia urbanizarii, limitîndu-se în a-l transforma pe taran din serb în clacas. Reforme economice si juridice cu efecte în plan economic au mai promovat Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzzi si Ion Caragea. Dupa pacea de la Kuciuk- Kainargi, comertul românesc reintra în circuitul international, productia de cereale se mareste prin marirea suprafetelor cultivate, dar cresc si obligatiile în munca ale clacasilor, ca si tendinta marii boierimi de a deposeda de pamînt taranimea libera. Marind productia agricola prin mijloace extinse si nesprijinind politica unor domni precum Grigore III Ghica de înfiintare de manufacturi, marea boierime îsi arata limitele în privinta promovarii economiei moderne. În Principatele Române modernizarea a fost promovata de boierimea mica si mijlocie, care era lipsita de putere politica si avea mijloace materiale, îndeosebi financiare, limitate.


Economia Transilvaniei si Banatului în sec. XVIII


Ocupata de habsburgi în 1691 si recunoscuta de Imperiul Otoman în 1699, provincia româneasca intracarpatica cunoaste un proces de dezvoltare economica, îndeosebi dupa ce Maria Tereza pierde Silezia. Statul austriac transforma în 1715 zona muntilor Apuseni în domeniu de stat, anulînd unele privilegii ale localnicilor si marindu-le dijma în munca. Agricultura continua sa reprezinte principala ramura economica, pamîntul fiind lucrat prin intermediul taranilor iobagi si al jelerilor. Cerealele transilvanene sînt apreciate atît pe piata Imperiului, cît si în strainatate. Comertul, mai ales ce extern, continua sa fie un sector important, a carui pondere în Europa Centrale este în crestere. Schimburile comerciale cu Principatele se mentin la cote ridicate, iar prosperitatea companiilor comerciale din Brasov si Sibiu demonstreaza cu prisosinta acest fapt. Transilvania si Banatul au cunoscut mult mai devreme efectele pozitive ale procesului de modernizare în plan economic în comparatie cu Moldova si Tara Româneasca. În Banat, administratia austriaca a promovat ample lucrari de îmbunatatiri funciare, reducînd zonele mlastinoase, a marit populatia prin colonizari, a exploatat intens bogatiile subsolului, a dezvoltat agricultura, unde au fost introduse noi culturi (tutun, orez, porumb). Dezvoltarea metalurgiei a condus în 1769 la aparitia la Resita a primelor ateliere metalurgice, dupa ce, în 1754, la Toplita se înfiintase un cuptor de prelucrat minereu de fier.



Capitolul III - Trasaturi ale economiei mondiale de la sfîrsitul sec XVIII pîna la începutul sec. XX[]

Tara noastra, România, a fost întotdeauna ? la fel ca si celelalte tari ? o parte componenta a comunitatii internationale, nu s-a dezvoltat izolat de aceasta conditiile generale au constituit permanent un cadru pentru propria noastra evolutie, cadru ce si-a pus o puternica amprenta asupra evolutiei economice ? si nu numai economice ? a tarii noastre. Pe de alta parte, România nu s-a limitat doar sa recepteze influente din afara, ci a si exercitat asemenea influente, si-a adus contributia ei activa în concertul international al civilizatiei.

Interdependentele foarte diverse dintre tari si zone s-au accentuat simtitor odata cu trecerea la capitalism, prima orînduire ce nu se mai baza pe economia naturala, ci pe economia de schimb.

Ca atare, întelegerea mai deplina si mai profunda a conditiilor în care s-a dezvoltat capitalismul în tara noastra necesita si o prezentare, fie si succinta, a unor trasaturi de baza ale formarii si evolutiei capitalismului pe plan mondial. De aceea, în cele ce urmeaza, ne vom referi pe scurt la formarea si evolutia pietei mondiale pîna la 1914 si, pentru întelegerea acestui proces, la principalele trasaturi ale revolutiei industriale si industrializarii capitaliste, asa cum s-au desfasurat acestea pîna la primul razboi mondial.


Notiunea de piata mondiala


Piata mondiala a parcurs un lung proces de formare, ea nu sa format dintr-o data. Schimburile de marfuri între tari au existat din cele mai vechi timpuri, dar ele nu ocupau o pondere însemnata în ansamblul economiei tarilor respective. Cea mai mare parte a nevoilor era satisfacuta din propria productie, pa calea economiei naturale. Nu trebuie deci identificata piata mondiala cu comertul la distante mari. Acesta din urma se facea cu obiecte de lux, destinate unor categorii restrînse ale populatiei, cum si cu materii strict necesare, ce nu se gaseau în orice tara (sare, mirodenii, metale sau aliaje ca fier, bronz etc.).

Pentru ca sa apara pe piata mondiala era mai întîi necesar ca diversele tari ale Terrei sa se cunoasca si sa comunice între ele sau ? cum spunea în mod plastic un autor ? sa se treaca ?de la mai multe lumi la o singura lume?, ?de la plural la singular?. Aceasta s-a realizat prin descoperirea Lumii Noi (America) si a drumului maritim spre Indii, la finele sec. XV si începutul sec. XVI.

Conditia decisiva pentru formarea pietii mondiale era însa aparitia diviziunii internationale a muncii, a diviziunii muncii dintre tari. Acest fenomen se va dezvolta o data cu trecerea la capitalism si îndeosebi la stadiul sau masinist. Abia atunci tarile nu vor schimba între ele numai surplusurile productiei, ci vor ajunge la o articulare, la o întrepatrundere a economiilor lor.

Procesul de formare a pietei mondiale, început de la sfîrsitul se. XV, a durat pîna la sfîrsitul sec. XIX, cînd toate tarile au fost atrase în circuitul economiei capitaliste.

Dupa un prim stadiu piata mondiala consta numai din piata de marfuri, ulterior i se vor adauga drept componente piata financiarbancara sau piata capitalurilor, precum si piata internationala a fortei de munca.

Prin urmare, atunci cînd ajunge sa fie pe deplin formata piata mondiala consta în totalitatea relatiilor privind schimbul de marfuri si servicii între tari, ca urmare a diviziunii internationale a muncii, din piata financiar-bancara si din piata internationala a fortei de munca.


Etapele formarii pietei mondiale


Formarea pietei mondiale capitaliste este strîns legata de evolutia urmata de însusi modul de productie capitalist, de dezvoltarea fortelor sale de productie, care transforma si revolutioneaza progresiv toate laturile vietii economice a societatii, de extinderea treptata a relatiilor de productie capitaliste în tot mai multe zone si teritorii, pîna ce a ajuns sa cuprinda în sfera sa întregul glob pamîntesc. Corespunzator acestei evolutii, piata mondiala capitalista a parcurs în dezvoltarea sa ? pîna la primul razboi mondial ? mai multe etape:

etapa manufacturiera ? (premasinista) a capitalismului, care tine din sec. XVI pîna aproximativ în deceniul opt al sec. XVIII; istoriceste, ea corespunde perioadei de destramare a feudalismului si de ascensiune a capitalismului în Europa apuseana;

- etapa capitalismului liberei concurente, care dureaza, în continuare, pîna în deceniul opt al sec. XIX;

- etapa trecerii spre imperialism si a fazei de început a imperialismului, care tine din deceniul opt al sec. XIX pîna la primul razboi mondial.

Prima etapa se baza înca pe productia mestesugareasca si manufacturiera, în timp ce urmatoarele doua se bazau ? în masuracrescînda ? pe productia masinista.

Marcînd o accelerare generala a dezvoltarii, un progres fara precedent în istoria societatii omenesti, formarea pietei mondiale capitaliste este, înainte de toate, un proces economic. Dar acest proces, în principal economic, a fost însotit ? si adesea precedat ? de un lant întreg de violente, jafuri, samavolnici, cotropiri coloniale, lovituri militare si interventii straine. Sistemul capitalist a cautat sa se impuna cu toate mijloacele, economice si extraeconomice, calcînd adesea în picioare ? în goane dupa profit, dupa expansiune economica si politica ? libertatea si independenta a numeroase popoare. El a instaurat un sistem international de relatii economice si politice bazat pe exploatare, pe dominarea celor mai slabi de catre cei puternici.

Ca atare, referindu-ne în principal la procesul economic al formarii si dezvoltarii pietei mondiale capitaliste, la progresul pe care îl reprezinta în istoria societatii, nu trebuie sa uitam nici o clipa contextul politic, social si, nu odata, militar în care el a avut loc. Etapa de început a formarii pietei mondiale. În aceasta etapa, inaugurata de marile descoperiri geografice, s-au creat noi cai comerciale care legau Europa de America si Asia. Centrul de greutate al comertului international s-a deplasat din Marea Mediterana si nordul Europei pe tarmul oceanului Atlantic. Acest fapt a atras dupa sine declinul vechilor centre de comert international ? orasele hanseatice si italiene ? si aparitia altora noi, situate mai favorabil în raport cu noile drumuri comerciale.

Timp de peste un secol, primul loc în comertul dreptul exclusiv de a face comert cu anumite colonii ? si tîrgurile mari, prin frecventarea consecutiva a carora de catre unii negustori marfurile circulau dintr-o tara în alta.

Comertul international si-a sporit mult volumul fata de epocile precedente ? mijlocit de o circulatie monetara corespunzatoare, precum si de contabilitate (care apare în forma ei moderna înca la 1494, prin celebrul ?Tratat de contabilitate în partida dubla? al lui Luca Paciolo). În calea lui erau însa si destule stavile, determinate în principal, de nivelul înca slab al fortelor de productie, de persistenta ? în multe tari ? a economiei naturale si a regimurilor politice generate de feudalism, de numeroasele si neprevazutele riscuri si primejdii pe care le implica negotul în tari îndepartate.

În toata aceasta perioada a fost aplicata o politica economica mercantilista. Mercantilistii considerau ca profitul, bogatia, se creeaza în sfera circulatiei. Ceea ce cîstiga unii este facut din pierderea altora. Bogatia ar fi constituita, în principal, sau chiar exclusiv, din moneda sau din lingouri de aur si argint. Ca atare, trebuia urmarita atragerea în tara a unei cantitati cît mai mari, iar scopul acumularii de avutie era de a spori puterea politica a statului respectiv. În consecinta, statul avea nu numai dreptul, ci si datoria sa intervina activ, sa ia toate masurile în acest sens.

Mercantilismul timpuriu, din sec. XV ? XVI, a avut ca tel unic asigurarea fluxului în tara al metalelor pretioase. Mai tîrziu, în sec. XVII ? XVIII, mercantilismul dezvoltat sustinea ca pentru a-si asigura un excedent de numerar, tara trebuie sa exporte mai mult decît importa, adica sa aiba o balanta comerciala activa si ca ?balanta comerciala este adevarata balanta a navigatiei (Navy Act)? dat de Cromwell la 9 octombrie 1651. Prin el se interzice importul în Anglia a marfurilor care nu erau transportate pe vase engleze sau ale tarilor producatoare. Masura, care era îndreptata împotriva Olandei, a asigurat hegemonia comerciala si maritima a Angliei. Exemplul englez a fost urmat de celelalte mari state europene, fie în forma prohibitiva, fie restrictiva.

Pe masura dezvoltarii capitalismului, acest tip de relatii comerciale bazat pe monopol si privilegii vamale, maritime si coloniale ? mostenite în parte de la feudalism ? va ceda locul altor orientari de politica economica.

Etapa capitalismului liberei concurente. Aceasta perioada de un secol se desfasoara între începutul revolutiei industriale în Anglia si pîna spre 1880, cînd capitalismul liberei concurente a atins apogeul în cele mai dezvoltate tari. În cuprinsul ei s-au produs adînci transformari în economia, în tehnica, în viata sociala si politica a omenirii, transformari ce se interconditioneaza si îsi pun amprenta si asupra evolutiei pietei capitaliste mondiale.

Sub impulsul dezvoltarii fortelor de productie, relatiile de productie capitaliste se afirma tot mai puternic în numeroase tari, dînd lovituri decisive feudalismului. Marea revolutie franceza din 1789, revolutia latino-americana de la începutul sec. XIX, revolutiile europene din 1848 sînt cele mai importante momente care marcheaza pe plan politic aceasta evolutie. Înlaturarea vechilor stavile feudale si constituirea a numeroase state nationale creeaza cadrul favorabil pentru dezvoltarea economiilor nationale, iar acest fapt a dat un mare imbold si comertului international. Patrunderea relatiilor capitaliste în noi si noi teritorii din America, Asia, Africa si Australia ? adesea cu mijloace care erau departe de a fi idilice ori pasnice ? a largit, de asemenea, cadrul pietei mondiale.

Factorul motor al acestei evolutii trebuie cautat în domeniul fortelor de productie, care au cunoscut o dezvoltare furtunoasa, fara precedent.

În ultima treime a sec. XVIII a început în Anglia ? urmata apoi de un sir de alte tari ? revolutia industriala, adica trecerea sistematica la masinism. Revolutia industriala a continuat cu industrializarea capitalista, cu dezvoltarea pe baze masiniste a vechilor ramuri de industrie si cu aparitia altora noi.

Revolutia industriala si industrializarea capitalista au sporit considerabil capacitatea de productie a diverselor ramuri de industrie, precum si gama produselor ce se fabricau. Au devenit, de aici înainte, necesitati permanente: desfacerea unei parti de productie si peste hotare, un volum crescînd de materii prime si combustibil, care nu se gaseau întotdeauna în masura suficienta în interiorul tarilor industriale respective, aprovizionarea industriilor cu unelte de productie mecanice.

Industrializarea duce si la cresterea masiva a populatiei urbane, în special a celei muncitoresti. Aceasta populatie ? care s-a rupt de agricultura ? trebuie aprovizionata permanent cu alimente, îmbracaminte, încaltaminte si cu alte bunuri si servicii. Productia agricola ? alaturi de industrie ? capata astfel un mare impuls, (se extind suprafetele, se introduc masini, îngrasaminte etc.); o parte din produsele agricole necesare trebuie procurate din afara tarii. În noile conditii, comertul periodic cedeaza tot mai mult locul unor forme permanente de comert. Se pun probleme complexe de constructie, transport si sistematizare urbana.

Cresterea productie si circulatiei de marfuri face sa creasca si circulatia persoanelor, precum si lupta de concurenta. Se cere ca si informatiile sa circule mai rapid.

Ca urmare are loc si revolutionarea sistemului de transport si comunicatii, ca si modernizarea întregului sistem de institutii si instrumente economice, adaptarea lui la nevoile capitalismului (comertul, moneda, sistemul de masuri si greutati, bancile, finantele etc.).

Schimbarile spectaculoase ce se produc în transporturi si comunicatii sînt de mare însemnatate pentru comert. În locul vechilor drumuri naturale, care în vreme de intemperii deveneau impracticabile, se construiesc drumuri si sosele moderne; se creeaza, în unele tari canale de navigatie interioara. Aplicarea fortei aburului la transporturi a dus la doua cuceriri tehnice de maxima importanta pentru modernizarea vietii economice si sociale: crearea cailor ferate si trecerea de la navigatia cu pînze la navigatia cu abur. Astfel, reteaua feroviara mondiala, care în 1830 abia aparea si era de195 km (linia Manchester ? Liverpool în Anglia si Baltimore ? Ohio în S.U.A.) a atins aproape 38.600 km în 1850, peste 80.600 km în 1870 si 371.000 km în 1880. A sporit astfel volumul transportului de marfuri si de calatori, viteza, iar pretul transportului pe unitatea de produs s-a redus simtitor. În acelasi timp, materialele necesare constructiei feroviare, vagoanele, locomotivele precum si materialele de întretinere devin si ele articole de comert si de investitie. În ceea ce priveste flota comerciala, tonajul ei brut se cifra în 1820 la 5,9 milioane tone, alcatuit aproape exclusiv din vase cu pînze construite din lemn. Între 1830 ?1860 a avut loc însa o veritabila revolutie nautica a sec. XIX, în cursul careia se produce înlocuirea treptata, dar rapida a lemnului de catre fier în constructia navelor, a pînzei de catre abur ca sursa de energie, marirea dimensiunii si a numarului navelor. Aceasta atrage si necesitatea modernizarii porturilor, a adîncirii radelor si dotarii cu mijloace mecanice de încarcare ? descarcare.

Tonajul flotei comerciale mondiale atinge în 1870 circa 20 milioane tone registru brut (tdw). Pe la 1874 traversarea Atlanticului se putea face curent în 12 zile, fata de 40 de zile cît avea nevoie la sfîrsitul sec. XVIII cele mai rapide bricuri. Devine acum posibila organizarea unor curse regulate pe distante lungi, facîndu-si aparitia marile companii de transport transoceanic.

Spre finele perioadei s-au petrecut doua evenimente care îsi vor produce larg efectele în epoca urmatoare: strapungerea canaluluide Suez si aparitia cargourilor frigorifice.

Inaugurat în 1869, canalul de Suez a permis ca Mediterana sa-si recîstige în mare parte vechea ei însemnatate. Drumul spre India, China, Japonia s-a scurtat, în medie, cu 11.000 km, iar durata lui s-a redus de la 100 la 26 de zile.

Cargourile frigorifice, aparute la 1830 permit intrarea în circuitul comercial mondial a bunurilor perisabile, în special a carnii, adusa din cele doua Americi, din Australia si Noua Zeelanda. De mare importanta, ca aspect al vietii moderne si, ca atare, si pentru comert, a fost, de asemenea, dezvoltarea comunicatiilor. Aici se înscriu: aparitia telegrafului electric (1837) care se extinde rapid; cresterea considerabila a retelei postale; instalarea cablurilor telefonice submarine, al caror paienjenis va cuprinde în scurta vreme întregul glob.

Stirile comerciale, bancare etc. circula acum instantaneu; tranzactiile se pot încheia telegrafic la mari distante; marile piete, marile burse sînt legate între ele, ceea ce duce la o nivelare a preturilor, la pulsatia sincronizata a afacerilor pe plan mondial. Dezvoltarea cailor ferate, a flotei mecanizate, a telegrafului si postei fac ca marfurile, oamenii si informatiile sa circule din ce în ce mai rapid, iar distantele sa se scurteze: ?Lumea devine mai mica?. Toate acestea determina comertul exterior sa devina cu adevarat international. Economiile diverselor tari sînt tot mai strîns articulate, devin tot mai mult - ca o conditie obiectiv necesara pentru desfasurarea productiei ? verigi constitutive ale economiei capitaliste mondiale.

Comertul international, piata mondiala sînt subordonate nevoilor productiei; cresterea lor are loc acum pe baza cresterii productiei, a productiei industriale în primul rînd, pe baza diviziunii internationale a muncii.

În acest context a avut loc si cresterea volumului comertului international. Între 1800 ? 1880 cresterea a fost de 10,5 ori. În 1870 Europa detinea o întîietate categorica, concentrînd peste 70% din comertul mondial. Pe tari, Anglia ? care avea si monopolul colonial si maritim ? se situa de departe pe primul loc, urmata de Franta, Germania, S.U.A., în urma carora veneau Rusia, Austro-Ungaria, Olanda, Italia si Belgia.

Schimbarile esentiale s-au produs si în structura marfurilor care faceau obiectul acestui comert. Ponderea cea mai mare a revenit marfurilor textile din bumbac si lîna. Declinul industriei casnice taranesti si cresterea populatiei urbane explica în mare masura fenomenul. A sporit foarte mult si comertul cu cereale, precum si cu alte produse alimentare.

Are loc, mai ales dupa 1850, si o însemnata crestere a comertului mondial cu mijloace de productie, cu marfuri ale industriei grele. În aceste conditii si-a facut aparitia si un comert cu parti de produs, cu piese de schimb, semifabricate. A sporit continuu si comertul mondial cu carbune, fier, otel, laminate. Cele mai importante produse (cereale, bumbac, fier, zahar, cafea etc.) se vînd pe piete specializate, la marile burse, legate între ele prin reteaua telegrafica internationala.

Achizitia unor marfuri mai scumpe, ca si construirea cailor ferate sau modernizarea porturilor duc la nevoia acordarii de împrumuturi, la dezvoltarea crescînda a unei piete financiare internationale, parte constitutiva a pietei capitaliste mondiale. Alta trasatura consta în faptul ca acest comert nu mai este un comert de volum mic, cu produse rare si scumpe, ci un comert de masa ce se adreseaza la sute de mii si milioane de consumatori. El pierde treptat caracterul periodic si devine un comert permanent, de mare regularitate.

Tendinta de largire nelimitata a productiei, inerenta capitalismului, în genere, si accentuarea în stadiul sau masinist, a determinat, cum am aratat, o expansiune a comertului. În fata ei au cazut pe rînd stavilele feudale (vami interne, taxe etc.) din interiorul diverselor tari, constituindu-se piete nationale, în cadrul carora marfurile circulau liber. Aceasta evolutie si-a pus amprenta si pe regimul comertului exterior, a influentat decisiv politica comerciala. Schimbarea ei completa nu s-a produs însa dintr-o data.

Graitor este cazul Angliei. Aici, pe rînd, au fost reduse tarifele ce împiedicau intrarea cerealelor straine, iar în 1846 legea cerealelor (din 1815) a fost abrogata; tarifele vamale asupra marfurilor industriale straine au fost reduse, s-a permis accesul marfurilor straine în coloniile engleze; în 1849 au fost abolite actele de navigatie, permitîndu-se intrarea libera a navelor straine; în fine, în 1860 au fost înlaturate si tarifele diferentiate, preferentiale, care fusesera acordate o vreme marfurilor din coloniile engleze comparativ cu cele straine, introducîndu-se taxe egale. Începînd din 1860, Anglia a trecut complet la politica liberului schimb. Pe asemenea principii s-a bazat si tratatul comercial încheiat în acelasi an, pe o durata de zece ani (1860 - 1870), cu Franta.

Urmînd o astfel de politica, Anglia a cautat sa obtina de la partenerii ei comerciali un tratament reciproc. În conditiile în care, pîna în 1870, Anglia a fost ?atelierul lumii?, în care avea întîietatea maritima si cel mai întins imperiu colonial, politica liberului schimb era menita sa usureze patrunderea marfurilor engleze pe pietele straine, sa-si asigure suprematia. În libera concurenta învinge cel mai puternic, cel care poate vinde mai mult, mai de calitate, mai ieftin si mai repede. Iar Anglia nu avea a se teme înca de nici un concurent. Sub influenta Angliei si Frantei, multe state europene au pasit pe calea liberului schimb, încheind între ele tratate comerciale ce contineau tarife reduse sau scutiri de vama, nu prevedeau prohibitii, dar cuprindeau ? toate ? clauza natiunii celei mai favorizate (Pe atarii principii s-a bazat si conventia comerciala încheiata în 1875 între România si Austro-Ungaria).

Asa se face ca între 1860 ? 1880 s-a statornicit în cea mai mare parte a Europei un regim vamal relativ moderat. Politica liberului schimb si-a extins astfel apogeul.

Singura mare putere europeana care s-a tinut putin deoparte în fata acestui curent a fost Rusia, desi influenta lui s-a simtit si acolo. Statele Unite ale Americii trebuiau sa tina cumpana între interesele industriale ale statelor din Est ? înclinate spre protectionism ? si cele agricole ale plantatorilor de bumbac din Sud, interesate în accesul liber al productiei lor la pietele europene.

În etapa capitalismului liberei concurente a continuat lupta marilor puteri pentru acapararea de colonii. Ea capata însa, în aceasta perioada, unele trasaturi noi.

În primul rînd, timp de cîteva decenii expansiunea coloniala engleza nu se va izbi decît de împotrivirea populatiilor indigene. În aceste conditii, imperiul colonial britanic a atins în 1874 suprafata de 6,5 milioane km2. El si-a mutat, totodata, centrul de greutate din Marea Antilelor în Oceanul Indian.

În al doilea rînd, politica coloniala a fost puternic marcata de cresterea furtunoasa a industriei masiniste, provocata de revolutia industriala. Urmarile acesteia se manifesta în mai multe directii,vizibile mai ales în cazul imperiului colonial britanic. În epoca mercantilista se constata un curent comercial precumpanitor dinspre colonii spre metropola. În era masinista se impune necesitatea unui circuit comercial dublu, în ambele sensuri, astfel încît coloniile sa poata absorbi produsele industriale din metropola.

În acest scop, se încurajeaza punerea în valoare a bogatiilor din colonii. Acest fapt, precum si proletarizarea unei parti însemnate din populatia metropolei ? ca urmare a extinderii masinismului si a marii proprietati agrare capitaliste ? a creat un puternic curent de emigratie spre tarile noi (îndeosebi S.U.A.) si spre colonii. Astfel, alaturi de vechile colonii de plantatie (situate în zonele tropicale), în care se folosea munca sclavilor, se înmultesc coloniile de emigratie, unde vin oameni liberi: Canada, Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud etc.

Revolutia industriala si industrializarea au astfel ca efect o vasta circulatie internationala a fortei de munca, cu marfuri adînci si asupra comertului international. Dar odata cu emigrantii, Europa îsi ?exporta? peste ocean si contradictiile caracteristice orînduirii capitaliste, care nu vor întîrzia sa se întoarca împotriva ei. Regimul "pactului colonial" ? subminat deja prin desprinderea S.U. A. si prin revolutia latino-americana de la începutul sec. XIX ? primeste noi lovituri, fiind înlocuit de sistemul autoguvernarii coloniilor.

În fine, trebuie mentionat ca pîna la 1870 investitiile de capital în exterior, si mai ales în afara Europei, au fost înca reduse desi dupa 1850 se accentueaza constructia de cai ferate. Piata financiara internationala, piata capitalurilor, se va dezvolta puternic abia în epoca urmatoare.

Epoca trecerii la imperialism si de început a imperialismului. În ultimele trei decenii ale sec. XIX a avut loc un nou avînt al fortelor de productie. Pe aceasta baza, la începutul sec. XX principalele tari capitaliste au trecut la stadiul imperialist, ca trasatura esentiala, prin dominatia manopolurilor. Tot atunci se încheie împartirea teritoriala a lumii între marile puteri, ceea ce marcheaza încheierea procesului de formare a pietei mondiale, toate tarile de pe glob fiind acum cuprinse în orbita relatiilor capitaliste. Piata mondiala se dezvolta tot pe baza masinismului, dar industria creste accelerat, impulsionata de noile produse ale stiintei si tehnicii.

Industrializarea capitalista ? declansata prin revolutia industriala ? face noi pasi înainte. Între 1870 ? 1913 productia industriala mondiala a crescut de 5,3 ori. În principalele tari capitaliste capata treptat precumpanire ramurile industriei grele bazate pe carbune si fonta, a caror productie, între 1880 ? 1913, a sporit de peste 4 ori.

Sfîrsitul sec. XIX si începutul sec. XX sînt marcate de dezvoltarea a trei ramuri industriale bazate pe noi surse de energie: industria electricitatii si electrotehnica chimica si petroliera. Ele cresc mai rapid decît vechile ramuri si contureaza o noua etapa a revolutiei industriale (sau, dupa unii autori, chiar o ?a doua revolutie industriala?). De pilda, productia mondiala de petrol sporeste de la 4 milioane tone în 1880 la 52,6 milioane tone în 1913, adica de 13 ori. Energia electrica, petrolul si procesele chimice gasesc numeroase aplicatii în domenii variate (motorul cu explozie, motorul Diesel, tramvaiul electric, chimia de sinteza, cinematograful etc.). Desi aflate la începuturi, de mare importanta sînt industria aluminiului, a matasii artificiale, industria aeronautica si industria automobilelor. Dezvoltarea comertului, circulatia capitalurilor si a oamenilor (industriasi, comercianti, lucratori salariati etc.) sînt impulsionate si de cresterea în continuare a cailor ferate, care au sporit de la 371.000 km în 1880 la 1.104.000 km în 1913 (de aproape trei ori), cuprinzînd în reteaua lor noi teritorii în toate continentele. Sporeste viteza comerciala a trenurilor, îsi fac aparitia vagoanele frigorifice si vagoanele cisterne.

De la aproape 20 milioane tone în 1870, tonajul marinei comerciale a sporit la peste 49 milioane tdw. În 1913, din care cca. 88% era reprezentat de vapoare cu abur, care detronasera definitiv navele cu pînze. Apele marilor si oceanelor sînt brazdate acum si de cargouri frigorifice si de petroliere. Apare navigatia submarina. Pretul transportului se reduce simtitor, iar traversarea Atlanticului se poate face în mod curent (în 1910) în numai 6 zile. Dotarea tehnica si traficul porturilor cresc considerabil. La canalul de Suez, 1869, se adauga noi cai maritime create de om, care scurteaza distantele si ieftinesc navlurile: canalul Corint, între Grecia continentala si Peloponez (1893), canalul Kiev (1895) si mai ales canalul Panama, deschis navigatiei la 15 august 1914.

Aplicarea electricitatii permite si dezvoltarea transportului urban, introducîndu-se tramvaiul electric în numeroase orase, linii ferate suspendate aerian si primele metrouri. Astfel se extind zonele de locuit spre periferie, este mai usor accesul populatiei spre cartierele comerciale din centrul oraselor. Se dezvolta diversele servicii comunale: apa, canalizare, iluminat electric, aprovizionare cu gaz, cu combustibil, salubritatea, curatatorii chimice etc.

În domeniul comunicatiilor, la mijloacele existente ? si a caror retea sporeste în continuare ? vin sa se adauge telegraful fara fir si telefonul. Lungimea cablurilor submarine în 1914 atinge 531.000 km. În agricultura, patrunderea tehnicii masiniste este înca mult mai redusa decît în industrie. Dar si productia agricola a crescut considerabil datorita cererii sporite de materii prime pentru diverse industrii de alimente pentru populatia lumii (care crescuse de la 900 mil. în 1880 la peste 1,8 mld. în 1913), datorita începutului de folosire a masinilor si îngrasamintelor, dar mai cu seama datorita fertilitatii exceptionale a noilor terenuri cultivate în tarile transoceanice. Evolutia schitata mai sus a industrie, transporturilor si agriculturii a dus la sporirea considerabila a varietatii si volumului marfurilor ce faceau obiectul comertului international.

În perioada de trecere spre stadiul monopolist, si, cu atît mai mult, în imperialism, devine posibila depasirea unor tari de catre altele într-un termen istoric scurt. Pîna la 1900 ? deci de trei decenii ? Anglia pierde întîietatea industriala pe care o detinuse îndelung, fiind întrecuta de Statele Unite si de Germania; Franta este împinsa pe locul patru. În competitie intra, si alte tari ca Italia, a carei industrie se dezvolta mult dupa faurirea unitatii statale, precum si Japonia, trezita la viata moderna prin revolutia Maeidji (1868). Lupta de concurenta, lupta pentru piete ? si implicit, rivalitatea politica ? se ascut extraordinar. Se adînceste totodata, decalajul dintre grupul restrîns al tarilor dezvoltate industrial si celelalte tari ale lumii, carora diviziunea internationala a muncii instaurata de capitalism le rezerva o dezvoltare incompleta sau unilaterala. Noile conditii ale stadiului monopolist si-au pus o puternica amprenta asupra comertului interior si exterior, asupra pietei capitaliste mondiale.

Monopolurile (carteluri, sindicate, trusturi etc.) cuprind nu numai productia, capitalist ? în grade diferite ?si desfacerea, imprimîndu-i o organizare monopolista. preturile nu mai au un jok liber, ci sînt folosite ca instrument al obtinerii profitului ridicat de monopol.

Pentru uriasa lor productie, monopolurile au o nevoie sporita de piete de desfacere si surse de materii prime. Aceasta duce atît la largirea pietei, cît si la cresterea rivalitatii pentru noi piete. Fiecare concurent cauta sa-si asigure pentru sine piata sa, fapt ce se reflecta în politica vamala si comerciala, iar concurenta nu mai este libera, ci se poarta cu mijloace monopoliste.

Investitiile externe precum si împrumuturile acordate diverselor state duc la dezvoltarea exportului de capital, la formarea pietei mondiale a capitalurilor. Exportul de capital duce la largirea exportului de marfuri. Ca urmare creste circulatia internationala a lucratorilor, luînd nastere astfel si piata internationala a fortei de munca.

Coloniile capata o importanta sporita, iar lupta pentru colonii ? un caracter nou, mai acut. În aceste conditii, volumul comertului international a sporit considerabil. Între 1880 si 1914 aceasta crestere a fost de peste 2,5 ori.

Cresterea activitatii comerciale ? ca si a celei industriale ? nu se desfasoara linear, ci are un caracter ciclic, marcat de crize de supraproductie (care însotesc de la 1825 încoace stadiul masinist al capitalismului).

Expansiunea industriei si comertului atrage dupa sine expansiunea financiara (iar aceasta, la rîndul ei, le amplifica pe cele dintîi). Pentru a exploata minele, a construi cai ferate, a instala case de comert, este nevoie de capitaluri (la fel, în cazul împrumuturilor). Restrînsa înainte de 1870, piata capitalurilor a crescut considerabil pîna la primul razboi mondial. Ea se constituie, de fapt, tocmai în aceasta perioada.

Principalele tari exportatoare de capital erau Anglia, Franta si Germania. La acest capitol ? desi pierduse întîietate industriala ? Anglia ocupa solid înca primul loc, avînd cele mai multe capitaluri plasate la vastul sau imperiu colonial. Franta ocupa locul doi, iar amîndoua erau în apriga rivalitate cu Germania. În ansamblu, Europa era înca centrul financiar al lumii capitaliste.

Dupa 1870 a avut loc o accentuare a emigratiei europenilor spre alte continente. Ea a fost provocata de somajul industriei ce însotea crizele ciclice (accentuate pe masura industrializarii crescînde), de criza agrara ce a bîntuit în Europa peste doua decenii ruinînd numerosi tarani, de cererea crescînda de mîna de lucru ce însotea expansiunea extraeuropeana a capitalului financiar; în fine ? de speranta categoriilor proletare sau proletarizate ale populatiei europene de a-si croi pe alte meridiane un trai mai bun. În intentia colonialistilor, expansiunea coloniala trebuie sa fie o supapa de canalizare a nemultumirilor sociale generate de agravarea exploatarii maselor în conditiile capitalismului monopolist.


Fapt este ca între 1870 si 1914 un numar de 34 de milioane de oameni ? cifra egala cu populatia Italiei din 1914 ? au emigrat din Europa. (Socotind ca 9 milioane s-au întors, emigratia neta ramîne de 25 de milioane.) Acest fenomen a contribuit la cresterea masei de marfuri produse si puse în vînzare de teritoriile si tarile spre care s-au îndreptat emigrantii, prin accentuarea dezvoltarii capitalismului în acele zone.

Totodata, din tarile coloniale si dependente (din India, China, America latina etc.) un alt val de oameni se îndrepta spre Europa Occidentala si spre S.U.A. ? în cautare de lucru, de conditii mai bune de viata. Prin amploarea lui, fenomenul emigratiei în ansamblu atesta ca s-a format o piata internationala a fortei de munca, strîns legata de celelalte doua: piata mondiala de marfuri si piata mondiala a capitalurilor.

Comertul international cuprinde o gama tot mai larga de produse, care concura la satisfacerea variatelor nevoi ale oamenilor. Ele provin din cele mai diferite tari si regiuni ale lumii. Pe acest fundal se constata ca putinele tari industriale exporta preponderent marfuri fabricate (ceea ce, împreuna cu monopolul tehnologic pe care îl detin, le confera superioritate si avantaje economice), în timp ce restul tarilor exporta aproape exclusiv produse agricole si materii prime minerale, care încorporeaza mai putina munca, deci procura si venituri mai mici. Ca urmare, aceste tari erau, de regula, debitoare la cele din primul grup.

Se constata, în acest context, trei zone de maxima concentrare a schimburilor mondiale, servite de porturi cu o uriasa activitate: (1) Europa occidentala si centrala, (2) America, cu porturile sale de pe ?fatada atlantica?, (3) Extremul Orient, cu tari de vasta populatie si enorme resurse. Corespunzator acestei concentrari se situau si principalele linii de navigatie. Europa ? unde erau majoritatea tarilor dezvoltate ? avea cea mai mare pondere în comertul mondial. Aceasta pondere este însa în scadere fata de perioada precedenta, în special datorita ascensiunii S.U.A. Daca pe la 1870 primele patru pozitii în comertul mondial le aveau Anglia, Franta, Germania si S.U.A., în 1911 ordinea lor se schimbase: Anglia, Germania, S.U.A. si Franta.

O cifra de bilant arata ca între 1820 si 1910 comertul mondial a crescut de 22 de ori, în timp ce populatia globului doar s-a dublat. odata cu acest progres istoric evident sporisera însa considerabil si contradictiile lumii capitaliste.

Politica comerciala externa a principalelor tari capitaliste se modifica si ea. Majoritatea tarilor europene parasesc politica liberului schimb si trec la o politica protectionista. În timp ce politica protectionista dusa de state mici si mijlocii (între care si România) avea ca scop sa-si faureasca o industrie nationala, protectionismul marilor puteri avea un caracter agresiv si de expansiune.

Orientarea spre un protectionism agresiv a fost inaugurata de Germania lui Bismarck în 1879. Atunci a fost pus în vigoare un nou tarif vamal, prin care taxele vamale la anumite marfuri straine cresteau de 2 pîna la 4 ori. Pe pietele externe, monopolurile germane, sprijinite de stat, au trecut la practicarea sistematica a politicii de dumping (preturi mai scazute pe pietele externe, în scopul cuceririi lor) si la acordarea de prime de export industriasilor exportatori.

Franta a trecut la protectionism în 1881 si, mai accentuat, în 1892, cînd a fost introdus sistemul tarifului dublu: un tarif minim, sub care taxele nu puteau sa scada, acordat partenerilor care încheiau un tratat de comert cu Franta, si un tarif maxim (sau general), aplicat acolo unde lipseau conventiile de comert.


Capitolul IV - Economia româneasca în epoca moderna[]

Caracteristicile economiei românesti în prima jumatate a sec. XIX


În istoria românilor epoca moderna debuteaza cu revolutia condusa de Tudor Vladimirescu din 1821 si se încheie odata cu faurirea statului national unitar român în decembrie 1918. Societatea româneasca a cunoscut importante prefaceri în plan politic, economic, social, juridic si cultural. Procesul de modernizare a fost însa lent deoarece marii boieri ? factori de decizie politica si economica ? promovau ideea ca principatele nu se pot axa decît pe agricultura. Marii proprietari, lipsiti de spirit economic modern, neposedînd capital lichid, exploatau proprietatea agrara prin intermediul taranilor clacasi, obtinînd profit prin comercializarea cerealelor. Ca urmare a acestui fenomen, agricultura a continuat sa fie ramura economica de baza în Principatele Române si în Transilvania.


Agricultura


Nevoia unei productii sporite generata de largirea continua a pietei moderne, de cererile turcilor în Principate, de cele ale armatei austriece în Transilvania, de nevoia acuta de bani pentru toate categoriile sociale au avut drept consecinta extinderea suprafetelor cultivabile, diversificarea culturilor, antrenarea în circuitul pietei a mosiilor si antrenarea tot mai puternica a taranilor în procesul de schimb.

Transformarilor cantitative li se adauga schimbari calitative, corespunzatoare sistemului juridic al proprietatii. Aparitia în agricultura Tarilor Române a agronomului, a geometrului, a administratorului si a veterinarului reliefeaza directii noi de evolutie. Unii mosieri introduc procedee tehnice noi, utilizeaza sisteme moderne de control si administrare, îsi creeaza utilaje proprii, valorifica industrial produsele agricole. Statul sprijinea ideea de modernizare a agriculturii prin înfiintarea Societatii de Agricultura, a învatamîntului agronomic si economic, a Comisiei Centrale de agronomie si economie rurala sau a Asociatiei economice ardelene. Au luat fiinta fabrici de masini agricole la Iasi, Bucuresti si Cluj. Trimiterea de bursieri în strainatate, organizarea fermelor model, cautarile teoretice si redirijarile practice ? exprimate în activitatea lui Ion Ionescu de la Brad ? sînt semnificative în acest sens. Extinderea suprafetelor cultivate, dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial au generat totodata un spor considerabil al obligatiilor taranilor, dincolo de prevederile oficiale prin intermediul învoielilor pentru prisoase. Preocupati de situatia taranimii, conducatorii revolutiei din Tara Româneasca au hotarît, prin articolul 13 din Proclamatia de la Islaz, emanciparea si împroprietarirea clacasilor prin despagubire. Dupa revolutie, în 1848, autoritatile din Principate au elaborat noi legiuiri agrare (1851) care au fost aplicate din anul urmator, prin care s-au reglementat raporturile dintre boieri si clacasi pîna în 1864.

În Transilvania si în celelalte teritorii aflate sub administratie habsburgica, Revolutia de la 1848 a dus la eliberarea iobagilor de obligatiile feudale fara despagubire: Patentele Imperiale din 1853-54 elibereaza de servitutile feudale si categoria de tarani dependenti a jelerilor, fiind rascumparat prin bani lotul revenit în proprietatea fostilor iobagi si jeleri.


Industria


În raport cu celelalte laturi ale procesului dezvoltarii ? cele demografica si agrara ? industria cunoaste o dezvoltare mai putin spectaculoasa. Industria avea nevoie de initiativa, capital, materie prima, forta de munca libera, sprijin economic, stabilitate. Însa nici unul dintre aceste atribute nu exista. Dominatia otomana în Principate, stapînirea habsburgica în Transilvania, Banat si Bucovina creau serioase bariere în calea dezvoltarii industriei. Pentru Principate, desfiintarea monopolului economic otoman, stabilitatea politica dupa 1834, dezvoltarea puternica a oraselor, a mestesugarilor si a comertului au creat conditii mai favorabile dezvoltarii industriei în favoarea reluarii unor eforturi care aveau deja o îndelungata traditie în societatea româneasca. Orasele, mai cu seama, cuprind un mare numar de mesteri cu un profil tot mai diversificat. Astfel, de pilda, în Tara Româneasca la 1831 sînt înregistrate 74 de profesiuni în cuprinsul carora îsi desfasoara activitatea 11.200 de mesteri si calfe. În Moldova catografia din 1845 înregistreaza 8530 de mesteri si calfe care practicau 101 meserii. Adîncirea diviziunii muncii, utilizarea muncii salariate reprezinta indicii cu privire la dezvoltarea germenilor relatiilor capitaliste. Situatia este asemanatoare si în Transilvania. Aici, însa, ca si în Banat, pe baza unei traditii mai îndelungate o dezvoltare particulara o cunoaste mineritul. Prima masina cu aburi este introdusa pe domeniul minier al Zlatnei în 1838. În 1845 se introduc trei asemenea masini la Resita. Ca urmare a perfectionarii tehnice, productia de aur, argint, fier si alte metale creste necontenit. Acest fapt favorizeaza dezvoltarea industriei manufacturiere. În Banat si Transilvania se înfiinteaza ateliere de fabricat unelte si masini agricole, manufacturi în productia zaharului si a textilelor. În Moldova si Tara Româneasca manufacturile apartin boierilor si negustorilor. Existau manufacturi de postav sau tesaturi, de paste fainoase, de sticla, de lumînari, de unelte agricole. Cu toate acestea, industria manufacturiera s-a dezvoltat pe scara redusa si nu a acoperit toate ramurile pentru a alcatui o baza si a crea o traditie de unde sa se poata trece la industria masinista, de fabrica.

Începuturile industriei de fabrica au fost timide si au aparut la mijlocul secolului al XIX-lea. La Bucuresti si Iasi au functionat primele mari mecanice (1846, 1848). Au luat fiinta întreprinderi apartinînd industriei alcoolului si berii, cele de postav, chibrituri, lumînari, sticla, caramizi, silitra. Lipsa conditiilor nu a îngaduit ca aceste întreprinderi sa se dezvolte continuu si nici sa ocupe o pondere însemnata în activitatea economica a Principatelor.


Comertul


Schimbarile petrecute în statutul politico-juridic al Principatelor Române la începutul epocii moderne a creat conditii favorabile în dezvoltarea pe scara larga a comertului intern si extern. Prin nivelul la care se desfasoara, prin implicatiile multilaterale pe care le genereaza si prin consecintele adînci pe care le determina, comertul se înscrie pe directia capitalista, accelerînd procesul de dezvoltare moderna a societatii românesti. Apare si se afirma o categorie de negustori profesionisti care echilibrau piata, confereau comertului un caracter uniform, organizat. În 1845 în Moldova sînt consemnati 6633 de negustori, iar în Tara Româneasca la 1835 erau 6246 de negustori. Acelasi fenomen este înregistrat si în Transilvania, acolo unde comertul s-a dezvoltat puternic.

Legaturile economice cu Principatele devin tot mai active, piata nationala devine o realitate. În Principate, negustorii si mesterii au continuat sa fie organizati în bresle. În Transilvania activitatea negustorilor români a fost deosebit de intensa. Cuantumul afacerilor se desprinde si din faptul ca ei plateau taxe de 175 ori mai mari decît acelea la care erau supusi negustorii sasi. Casele de comert ale fratilor Orghidan din Brasov si ale lui Hagi Constantin Pop din Sibiu aveau strînse legaturi cu Principatele, cu Peninsula Balcanica si cu Europa. Economiile complementare ale celor trei tari românesti, nevoile acute ale schimbului au intensificat procesul de constituire a pietei unice nationale.

Desfiintarea vamii dintre Moldova si Tara Româneasca în 1848 este rezultatul acestui proces îndelung pregatit. În procesul de dezvoltare a pietii interne un rol important a revenit tîrgurilor saptamînale, bîlciurilor si iarmaroacelor, care devin mai numeroase si reprezinta puternice pîrghii de dezvoltare a relatiilor noi capitaliste. Desfiintarea monopolului economic otoman a favorizat procesul integrarii Principatelor în circuitul comertului european. Porturile dunarene Galati si Braila devin importante centre comerciale. În 1836 Galatiul capata statut de porto-franco. Dezvoltarea comertului a impus modernizarea transporturilor si comunicatiilor. În 1845 în Tara Româneasca se voteaza Legea drumurilor, iar în 1847 se constituie o directie a lucrarilor publice, în cadrul careia functioneaza sectia podurilor si drumurilor. În ambele Principate în intervalul cuprins între anii 1835 si 1853 au fost construite drumuri în lungime de 775 km.

Organizarea Serviciului National al Postelor în Principate si garantarea sigurantei transporturilor, alaturi de eforturile pentru navigabilizarea rîurilor interne (Siret si Prut) sau cautarea solutiilor pentru facilitarea legaturilor cu Transilvania reliefeaza aceleasi tendinte de a crea conditii favorabile pentru circulatia marfurilor si a oamenilor.

Construirea unei flote fluviale prin activitatea santierelor navale de la Galati si Giurgiu se înscrie pe linia acelorasi preocupari de valorificare a productiei autohtone, de realizare a unor legaturi strînse si permanente cu piata internationala. Si în Transilvania sînt înregistrate eforturi de modernizare a drumurilor existente, de creare a unor noi drumuri, de organizare a transportului de marfuri si calatori.

Transporturile de calatori organizate cu curse rapide între orasele transilvanene si Pesta, organizarea serviciilor de posta în interior sînt semnificative în acest sens. În 1832 lua fiinta Societatea de navigatie pe Olt pentru a înlesni legaturile cu Tara Româneasca. În 1847 G. Baritiu A. Kurz se pronuntau în favoarea unei cai ferate care, legînd Brasovul cu Timisoara, sa urce spre Predeal si sa faca legatura cu porturile dunarene.

Fara exceptie, partizanii dezvoltarii moderne au militat în favoarea îmbunatatirii transporturilor, fapt cu repercusiuni adînci pe plan social si economic.


Finantele


Finantele si circulatia monetara reprezinta un sector important, care înregistreaza direct si repede nevoile de organizare moderna a societatii si care se cer adaptate pentru a crea un cadru corespunzator dezvoltarii istorice. Regulamentele Organice au schimbat radical sistemul financiar, modernizîndu-l. în primul rînd a fost constituit Bugetul, care îngaduia o stricta evidenta a veniturilor si a cheltuielilor. Pe baza recensamintelor organizate la 7 ani, au fost fixate impozitele ? capitatia, în suma de 30 de lei pe an si dajdia, impusa unor categorii cu îndatoriri speciale. Categoriile privilegiate sînt desfiintate si incluse în rîndul birnicelor. Negustorii si mesterii sînt impusi la plata unei dari fixe (patenta). Impozitele indirecte sînt desfiintate. Bugetele includeau cu rigoare sumele datorate Portii, lista civila a domnitorilor, sumele necesare functionarii aparatului administrativ, întretinerii spitalelor, a scolilor, operelor de binefacere. Dependenta fata de Poarta, inexistenta unei monede proprii, circulatia unei apreciabile cantitati de moneda straina constituiau tot atîtea obstacole în procesul de modernizare a societatii românesti.

În Transilvania circulau mai multe monede: florinul cu diverse valori, galbenul imperial, talerul. Ca urmare a schimbului activ cu Principatele circulau si monedele aflate în curs în Moldova si Tara Româneasca ce completau necesarul circulatiei monetare. Lipsa unei monede unice a constituit una dintre cauzele principale ale dificultatilor financiare care au persistat pe toata perioada domniilor regulamentare si chiar mai tîrziu.


Economia României între 1859 si 1877


Întreaga istorie moderna a României se dezvolta sub semnul Revolutiei de la 1848. Perioada de pîna la 1878 este perioada revolutiei neîntrerupte, în cuprinsul careia s-a constituit statul român modern, s-a înfaptuit o uriasa opera reformatoare, de transformare a structurilor, s-a cucerit independenta. Dezvoltarea nu s-a realizat liniar, fara obstacole; perioada este extrem de contradictorie. Tarile Române si-au dobîndit un nou statut juridic international, si-au modificat regimul politic interior. Înfaptuirile materiale nu sînt spectaculoase: societatea româneasca nu a avut acum ragazul pentru a-si desavîrsi structurile moderne. Au fost create doar conditiile favorabile, prin intermediul unei legislatii reformatoare extinse asupra tuturor sectoarelor, care a înlaturat formele vechi, perimate.


Agricultura


Acumularile în domeniul agrar sporesc dupa 1848. Agricultura ramîne în continuare sectorul preponderent al economiei; în cuprinsul acesteia, în anul 1860, lucra 92% din populatia care se cifra la 2.218.638 suflete. Productia creste si în legatura cu exportul rentabil pe pietele europene. Arendasia practicata de o categorie specializata se extinde.

Legarea tot mai deplina a mosiilor de nevoile pietei îsi gaseste expresia si în extinderea cresterii animalelor, în intensificarea procesului de prelucrare industriala a produselor agricole. Preocuparile în directia utilizarii metodelor moderne se generalizeaza. O activitate deosebita în acest sens desfasoara I. Ionescu de la Brad, PS Aurelian si Leon Filipescu. Se înfiinteaza Scoala generala de agricultura si silvicultura de la Herastrau, scolile de agricultura de la Iasi si Craiova pregatesc specialisti cu calificare corespunzatoare. România participa la primele expozitii agricole internationale. Înfaptuirea Unirii Principatelor Române la 1859 a creat conditii pentru înfaptuirea unei reforme agrare. La 2/14 mai 1864 Alexandru Ioan Cuza a promulgat reforma care dadea problemei agrare o rezolvare în acord cu pozitia si interesele burgheze si care, cu toate limitele sale firesti, corespundea în mai mare masura nevoilor taranilor si intereselor economice, sociale si politice ale tarii. În conformitate cu dispozitiile legii au fost împropietariti 408.119 tarani, iar 59.721 au primit numai locuri de case. Împroprietarirea s-a facut pe 1.766.258 ha. Suprafata de pamînt a fost atribuita dupa numarul de vite, în raport cu care era apreciata împartirea taranilor în cele trei categorii: fruntasi, mijlocasi si codasi. Legea din 1864 ? care desfiinta relatiile servile, recunostea libertatea proprietatii si ataranilor în schimbul unei însemnate despagubiri ? prezinta o importanta deosebita pentru dezvoltarea ulterioara a societatii românesti pe calea capitalista. Desfiintarea iobagiei si împroprietarirea taranilor a creat piata interna pentru capitalism, inclusiv cea a fortei de munca, a permis extinderea relatiilor capitaliste în agricultura, a favorizat generalizarea muncii salariate, a grabit procesul de diferentiere a taranilor.

Proprietatea a fost consacrata sacra si inviolabila prin intermediul Constitutiei din 1866. Definind relatiile servile, legea a mentinut marea proprietate funciara. În timp ce marea proprietate detinea 6.023.744 ha., taranii stapîneau doar 3.141.721 ha. În 1866 este votata legea pentru tocmeli de lucrari agricole si pentru executarea lor, modificata în 1872. Transformarile din agricultura au determinat o serie de modificari atît în privinta inventarului tehnic, prin introducerea unor masini moderne, cît si prin folosirea unor seminte cu performante ridicate. Cu toate acestea, în agricultura existau numai 156 de masini de treierat si 150 de locomobile cu aburi. Cresterea animalelor continua sa fie o activitate importanta deoarece vitele mari erau folosite de tarani atît pentru munca cîmpului cît si în alimentatie, cornutele mici erau o sursa de alimente si materie prima pentru industria casnica. O statistica din 1860 arata ca în Principate erau 500.000 de cai, 2.700.000 de bovine, 4.480.000 de oi si 1.100.000 de porcine.

Productia agricola de baza, cea de cereale, a sporit datorita randamentului la hectar ajungînd la 1.700.000 t. Productia medie la hectar era înca scazuta, ea situîndu-se la 750 kg. grîu si 800 kg. porumb.

În provinciile românesti de sub ocupatie straina, directiile si tendintele evolutiei agricole au fost în general asemanatoare: sporirea suprafetelor arabile, a randamentelor la hectar si a productiei totale. Pe primul plan în Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia s-a situat productia de cereale. În Transilvania în perioada 1869-1871 se obtine o cantitate de 1,3 milioane tone.


Industria


Dificultatile întîmpinate, ca limitele în cuprinsul carora s-au înscris realizarile, au reprezentat tot atîtea pledoarii în favoarea înlaturarii piedicilor interne si a cîstigarii independentei, singura în masura sa îngaduie o dezvoltare în acord cu interesele sociale si nationale.

Din cele 12.867 stabilimente industriale înregistrate în 1863, 7849 au fost întemeiate în perioada 1850-1863. Marea majoritate erau ateliere ale micii productii mestesugaresti, doar 51 apartinînd industriei mari masiniste. Numarul acestora a sporit la 136 în 1878 si apartineau ramurilor textila, alimentara (mari cu abur, fabrici de bere, alcool, conserve), cherestea, sapun. O dezvoltare mai larga cunoaste industria extractiva si de prelucrare a petrolului. Productia a crescut de la 1190 t în 1863 la 15.100 t în 1877, numarul rafinariilor era de 20 în 1878. Legislatia economica adoptata a urmarit extinderea procesului de dezvoltare industriala. În acest sens, au fost adoptate: Legea patentelor (1863), Legea pentru înfiintarea Camerelor de Comert si Industrie (1864).

În Transilvania continua sa se dezvolte mineritul, se înfiinteaza în 1854 Societatea STEG, în 1855 Societatea economica a uzinelor de fier din Transilvania si Banat si Societatea pentru exploatarea minelor si topitoriilor din Brasov. Industria metalurgica si siderurgica progreseaza ca urmare a intereselor statului si a patrunderii capitalului strain.

Dezvoltarea agriculturii si industriei a impus crearea unui sistem de comunicatii necesar consolidarii pietei nationale si integrarii în circuitul economic european a României. S-a urmarit modernizarea principalelor drumuri care strabateau Moldova si Tara Româneasca, asigurînd legaturile si cu tarile vecine. S-au elaborat numeroase proiecte pentru construirea de cai ferate. În 1867 a fost încheiata o conventie între România si capitalistii englezi John Barcaly si John Harriforth pentru construirea caii ferate Bucuresti-giurgiu. Linia a fost data în exploatare în 1869. În 1871 sînt construite tronsoanele de cale ferata Itcani-Roman, Pascani-Iasi si Veresti-Botosani. Pentru construirea retelei feroviare Roman-Tecuci, Galati-Tecuci-Bîrlad, Braila-Buzau, Ploiesti-Bucuresti-Pitesti-Craiova-Vîrciorana în lungime de 914 km., s-a apelat la consortiul german condus de Strausberg. Acesta a falimentat, producînd mari pierderi statului român. Reteaua de cai ferate planificata a fost totusi realizata în 1874. În anii care au urmat au mai fost construite caile ferate Iasi-Ungheni, Ploiesti- Predeal si Adjud-Tg. Ocna. În 1878 reteaua de cai ferate din România numara 1300 km. În Transilvania existau în aceeasi perioada peste 500 km. de cale ferata. În 1860 se încheie conventii telegrafice între România si statele limitrofe, asigurîndu-se legaturi constante si rapide între provinciile românesti si statele vecine.


Comertul intern si extern


România participa la expozitiile universale de la Paris (1867) si Viena (1873). Exportul masiv de cereale si materii prime a determinat ca în perioada 1864-1867 balanta comerciala sa fie excedentara. Crizele economice din anii 1873 si 1877 au avut efecte si asupra comertului românesc.

Pentru favorizarea exportului de cereale, statul român a scazut taxa de la 5% (1860) la 1% (1868). Taxa vamala asupra importului era de 7,5%, mai mica decît cea stabilita de Imperiul Otoman. Tentativa din 1874 de a stabili un regim protectionist s-a lovit atît de împotrivirea interna a conservatorilor cît si de reactia externa a puterilor europene. În iulie 1875 România încheie conventia comerciala cu Austro-Ungaria, care intra în vigoare în 1876 si dureaza pîna în 1886. Au mai fost încheiate în aceasta perioada conventii si aranjamente comerciale cu Rusia, Franta, Italia, Anglia, Elvetia, Olanda si Germania.


Problemele financiare si monetare


În programele revolutiei de la 1848, crearea unui sistem modern de credit, înfiintarea unei banci nationale erau prezentate drept elemente indispensabile procesului dezvoltarii. Circulatia pe piata româneasca a unui însemnat numar de monede (70), cu valori diferite, lipsa unei monede nationale si a unui sistem de credit duceau la proliferarea camatariei, incompatibila cu dezvoltarea moderna, capitalista.

În 1856 în fiinta Banca Nationala a Moldovei, care a dat faliment la 1857. În 1864 se pun bazele Casei de Depuneri si Consemnatiuni, care a reprezentat un pas important pe calea constituirii unui sistem autohton de credit. Legea pentru înfiintarea unui sistem monetar si pentru fabricarea monedelor nationale (1867) pune bazele noului sistem monetar national care a intrat în vigoare în 1868. Moneda nationala devine leul.

Leul este divizat în 100 de bani si se întemeiaza pe bimetalism ? aur si argint. Leul avea greutatea în aur de 0,3226 g cu titlul 900 iar în argint 5 g cu titlul 835.potrivit legii urmau a fi puse în circulatie monezi de aur de 5,10 si 20 lei de argint de50 bani, 1 leu si 2 lei. Moneda marunta era confectionata din arama în valori de 1, 2, 5 si 10 bani. Un leu vechi echivala cu 0,37 bani noi, iar leul nou se schimba pe 2,7 lei vechi.

Adaptînd sistemul bimetalist, bazat pe aur si argint si datele tehnice similare francului francez nou se schimba pe 2,7 lei vechi. Adaptînd sistemul bimetalist, bazat pe aur si argint si datele tehnice similare francului francez, România îsi alinia moneda la sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine, din care faceau parte Franta, Italia, Belgia si Elvetia, legea permitînd circulatia în România a monedelor tarilor respective.

Adaptarea sistemului monetar national a favorizat si dezvoltarea unui sistem eficient de credite. În 1876 existau în România 18 institutii de credit: Societatea de credit funciar român din Bucuresti (1873), Creditul funciar rural ca si Societatea de credit urban au oferit credite mult mai avantajoase pentru tranzactiile comerciale. În Transilvania, Banat si Bucovina institutiile de credit apartineau sasilor si maghiarilor. Directii de dezvoltare în România dupa cucerirea independentei de stat si pîna la primul razboi mondial (1878 - 1914).


Politica industriala


Un rol important în dimensionarea acestui proces l-a avut politica industriala. Din acest punct de vedere perioada studiata a înregistrat doua etape distincte.:

- pîna la jumatatea deceniului 9 ? politica liberului schimb

- politica protectionista


Politica liberului schimb


În România ea s-a concretizat prin încheierea unei prime conventii comerciale cu Austro-Ungaria în 1875 si pusa în aplicare în anul urmator pentru o perioada de ani 1876 ? 1886. Ceea ce a fost însa grav în cazul României a fost influenta nefasta a conventiei asupra sectorului industrial. Conform principiilor acestei conventii, patrunderea nestingherita a produselor industriale austro-ungare pe piata româneasca a determinat o îngustare a acesteia, constituindu-se într-un factor de blocare a demarajului industrial. Întreprinderi industriale create au mari dificultati în activitatea lor, iar unele dintre ele îsi închid chiar portile. În aceste conditii se produce o reactie deosebita a burgheziei industriale, aflata înca la începuturile formarii sale. Congresul de la Iasi din 1884 a cerut clar renuntarea la liberul schimb, ca fiind o politica nefavorabila intereselor românesti.

În acelasi timp, pe alt plan, nici exportul românesc de cereale si alte produse agricole (animaliere) nu avea conditii mai bune de desfacere pe piata austro-ungara, datorita atitudinii marilor producatori agricoli (mosierii maghiari) din imperiu. În aceste conditii, conventia nu mai este reînnoita, încheinduse astfel etapa liberului schimb.


Politica protectionista


Anul 1886 este nu numai anul nereînnoirii conventiei comerciale româno-austro-ungare, cât si al adoptarii unei politici economice protectioniste. Protectionismul era opus liberului schimb, apararea pietei interne de patrunderea marfurilor straine, constituia o conditie indispensabila prin care se putea trece la crearea unei industrii proprii.

Chiar în anul 1886, guvernul român adopta primul tarif general protectionist (modificat în 1891 si 1893). Trebuie subliniat ca din punct de vedere strict al protectionismului vamal, acest tarif aplica, pentru un numar de 600 de articole, un nivel moderat al taxelor vamale. El apara ramurile industriale (usoara, alimentara) care îsi aveau baza de materii prime în tara.

Totusi el a avut o importanta deosebita. În primul rînd, a asigurat o aparare mai consecventa si completa a pietii interne, în al doilea rînd a asigurat o baza mai echitabila, mai favorabila a intereselor românesti, în încheierea unor conventii comerciale cu diferite state. De asemeni, nu este lipsit de importanta si de faptul ca taxele vamale s-au constituit într-o suma de venituri pentru bugetul statului.

Dupa 1900, se simte nevoia datorita diversificarii structurii industriale unei noi reglementari a regimului vamal care sa creeze un cadru si mai favorabil dezvoltarii industriei. Ca urmare, în 1904 este adoptat un nou tarif general (pus în aplicare dupa 1906), cunoscut sub numele de tariful Costinescu. De aceasta data, nivelul protectiei vamale este mai ridicat (10 ?25% din valoare).

La adapostul acestei masuri menite a crea o bariera vamala eficienta, au fost adoptate o serie de masuri de politica industriala menite a stimula înfiintarea de întreprinderi industriale. Unele masuri pe aceasta linie fusesera luate chiar înainte si în timpul liberului schimb (1873 prima lege de încurajarea industriei), apoi în 1881, 1884-1885, dar ele vizau doar anumite ramuri (zahar, pielarie, hîrtie).

De aceasta data este vorba de masuri vizînd ansamblul industriei. Astfel, chiar în anul urmator adoptarii tarifului vamal din 1886, se adopta prima lege cu caracter general: Masuri generale pentru a veni în ajutorul industriei nationale. Adoptata în unanimitate de ambele Camere ale Parlamentului (Camera Deputatilor si Senat), legea din 1887 a urmarit doua directii principale:

Dimensiunea întreprinderilor înfiintate, prin impunerea unei conditii minime de capital 50.000 lei si de un numar de angajati (25 lucratori); Crearea unei forte de munca românesti calificate prin conditia sa în termen de cinci ani, doua treimi din angajati sa fie cetateni români si cu calificare profesionala.

La aceasta se adauga si scopul implicit, anume cel de a crea întreprinderi cu dotare tehnica moderna.

Daca se îndeplineau aceste conditii se acorda o gama larga de avantaje: de la acordarea suprafetei de pamînt (5 ha) pentru construirea întreprinderilor, pîna la reduceri de taxe vamale la importul de utilaje si masini necesare întreprinderii, de tarife de transport pe caile ferate. De asemeni, se acordau si scutiri de impozite pe o perioada de 15 ani.

În contextul general-economic al perioadei conditiile cuprinse în aceasta lege (mai ales cea de capital) a favorizat net capitalul strain si ceea ce am putea numi industria ?mare?. Ea s-a aflat în vigoare 25 de ani.

În conditiile modificarii, pe plan economico-social, în anul 1912 se adopta o noua masura legislativa de aceeasi anvergura. Mai întîi se renunta la conditia de capital, introducîndu-se conditii minime pentru industria mare: utilizarea unei masini cu o putere de 5 CP si 20 salariati în întreprindere. În al doilea rînd, legea a avut o sfera de cuprindere mai mare, caci are în vedere si sectorul micii productii sau chiar a productiei mestesugaresti. Astfel, erau încurajati meseriasii care aveau minimum patru salariati (era o dimensiune mare a atelierelor mestesugaresti din România), sau cooperativele de meseriasi cu un capital minim de 2000 lei (destul de ridicat) sau 20 salariati. În al treilea rînd, avantajele erau diferentiate dupa felul materiei prime utilizate: pe o perioada de 30 de ani, daca erau materii prime din tara si 21 de ani daca erau din import. Avantajele erau, în general, asemanatoare cu cele din 1887.

Singurele elemente noi constau în înlocuirea importului de catre stat cu un impozit, dealtfel minim, asupra beneficiilor întreprinderii (2-5%), precum o prioritate pe care o aveau întreprinderile încurajate la comenzile statului, chiar daca preturile acestora erau mai mari (pîna la 5%) fata de marfurile similare straine.

De subliniat, ca toate aceste masuri legislative de încurajare industriala au stimulat industria prelucratoare, caci industria extractiva s-a aflat sub incidenta altor reglementari. Este vorba, în primul rînd, despre Legea minelor (1895), prin care bogatiile subsolului apartineau statului, cu o singura exceptie ? petrolul. În acest fel, statul nu a avut vreun rol asupra controlului exploatarii acestei bogatii a subsolului, primind doar o redeventa de 4% din beneficiul întreprinderii, astfel ca patrunderea capitalului strain s-a produs nestingherita.


Caracteristicile structurii industriale a tarii


Începuturile patrunderii masinismului au avut loc, înca la mijlocul sec. al XIX-lea, dar expansiunea sa a fost lenta pîna la adoptarea politicii protectioniste. Cu toate acestea, el este destul de semnificativ, chiar si la sfîrsitul perioadei liberului schimb (1886). Dupa unele date statistice erau 236 întreprinderi mai mari, cu deosebire în industria cimentului, zaharului, pielariei, hîrtiei.

Dupa 1886 structura industriala se diversifica si se consolideaza. Ritmul înfiintarii de întreprinderi creste rapid: de la 8,2 unitati pe an între 1866 si 1886, s-a ajuns la 21 unitati între 1893 si 1906, ca dupa 1906 sa se obtina un ritm de înfiintare de 63 de unitati pe an.

Ponderea întreprinderilor mari (încurajate) creste de la 35% la 72%, ceea ce explica cresterea dimensiunii si calitatii întreprinderilor. Din punct de vedere al structurii industriale pe primul plan se situa industria alimentara, care dadea în 1915 32,3% din totalul productiei, urmata de industria petroliera (doar rafinare) si forestiera, ambele detinînd 36,2% din total. Celelalte ramuri mai semnificative (textile si confectii, metalurgica, pielarie, materiale de constructii, hîrtie, celuloza si poligrafie, chimica) îsi împarteau diferenta (31,5%). Cu toate acestea, capacitatea de a acoperi necesarul de consum pe piata interna a industriei mari a fost slaba. Este si expresia faptului ca marea majoritate a întreprinderilor industriale era doar mici si mijlocii. Din totalul de aproape 62.000 întreprinderi industriale înregistrate în statistica din 1901-1902, numai 625 erau întreprinderi mecanizate.

De aceea un rol important au continuat sa-l joace productia mica, mijlocie si mestesugareasca si importul de marfuri straine. În ceea ce priveste structura industriala din Transilvania a avut aceleasi caracteristici ca în restul tarii, chiar daca unele sectoare, de care era mai legat capitalul austro-ungar au cunoscut o dezvoltare mai rapida.

Dupa dificultatile de criza economica din 1873, industria transilvana va cunoaste si ea o etapa de avînt dupa 1880, desi din 1886-1891 a fost grav afectata de declansarea razboiului vamal de catre guvernul austro-ungar asupra României. De fapt, dificultatile întîmpinate de industria Transilvaniei ca urmare a acestui fapt arbitrar sînt tocmai expresia clara a legaturilor economice dintre Transilvania si România. Este o dovada a faptului ca economia Transilvaniei, în cazul nostru, industria îsi avea locul firesc si se putea dezvolta numai în strînsa legatura cu industria din celelalte provincii românesti. Din contra, apartenenta sa la Imperiul Austro-Ungar a facut ca industria Transilvaniei sa sufere unele modificari importante, toate în defavoarea sa si în favoarea capitalului austro-ungar. Astfel, ramuri traditionale, ca textile, pielarie, hîrtie, sticla, lemn înregistreaza o stagnare si chiar un regres pîna la sfîrsitul sec. al XIX-lea, fiind sacrificate în interesul altor provincii ale Imperiului.

S-a dezvoltat mai accentuat industria extractiva, a carbunelui si fierului, care însa erau prelucrate în alte provincii ale Imperiului. Se dezvolta, pe baza unor operatii de prelucrare primara, industria siderurgica. În ambele sectoare capitalul austro-ungar, iar în spatele sau, capitalul strain occidental avea interese majore prin STEG, Uzinele de Stat Hunedoara si Societatea miniera si de turnatorie Calan.

Cu toate acestea, si în Transilvania, ca si în restul României întreprinderile mici si mijlocii ocupau un rol preponderent, lor alaturîndu-se si productia mestesugareasca.


Dezvoltarea agriculturii


Reformele agrare de la mijlocul sec. al XIX-lea au deschis calea patrunderii si consolidarii relatiilor capitaliste în agricultura. Ca urmare, devin caracteristice agriculturii trei procese: diferentierea taranimii, transformarea treptata a marii proprietati funciare catre o gospodarie de tip capitalist si accentuarea caracterului comercial al agriculturii. Elemente ale acestor procese sînt înregistrate înca înainte de reformele agrare, dar acum ele devin din ce în ce mai mult trasaturi specifice ale unei agriculturi în care se extindeau relatiile capitaliste.

Diferentierea taranimii a fost un proces socio-economic care semnifica scindarea taranimii în paturi sociale cu interese deosebite. Largirea si adîncirea pietei capitaliste, concurenta, ca forma de exprimare a legii valorii, constituie cauza fundamentala a procesului de diferentiere. Fiind un proces tipic capitalist, el a însotit întreaga perioada a capitalismului. Exista însa o evolutie ascendenta, în ceea ce priveste intensitatea sa, în functie de conditii si factori specifici. Unii dintre acestia pot actiona în sensul adîncirii procesului, adica a intensificarii stratificarii, a proletarizarii unei parti tot mai mari a taranimii si altii care pot încetini acest ritm. Pentru perioada de la reformele agrare pîna la primul razboi mondial, dintre factorii care au adîncit diferentierea taranimii, cei mai importanti au fost: - politica agrara a statului, constînd în punerea în vînzare a mosiilor statului prin legi speciale, dintre care cele mai importante sînt cele din 1881 si 1889, de care au beneficiat mai ales categoriile mai înstarite ale taranimii si chiar mosierimea. Politica de credit care, de fapt, se refera la inaccesibilitatea creditelor ieftine, pentru masele de tarani obligate a face apel la camatari care percepeau dobînzi ruinatoare. Criza agrara din 1873-1895. Determinata de patrunderea masiva de cereale ieftine din SUA (si chiar Rusia si India) pe piata Europei Occidentale ea s-a concretizat prin scaderea preturilor agricole. În contextul unor asemenea preturi, cerealele românesti au avut dificultati de desfacere, creîndu-se stocuri. O parte dintre ele sînt desfacute pe piata interna, determinînd si aici scaderea preturilor agricole. Acest fapt a dezavantajat net taranimea, principala sursa de aprovizionare cu produse agricole a pietei interne facînd ca sa-si micsoreze substantial veniturile. Nemaiputîndu-si plati obligatiile fiscale, creditele împrumutate, îsi pierd pamînturile proletarizîndu-se. Modul de fixare a impozitelor dezavantaja net taranimea saraca si mijlocasa. Diferentierea taranimii, ca proces, poate fi ilustrata, în primul rînd, prin modul de repartizare a pamîntului. Acest indicator esential arata clar ca în perioada amintita procesul s-a adîncit permanent de la circa 60.000 de gospodarii în 1864, se ajunge în 1905 la circa 300.000 de gospodarii fara pamînt. La celalalt pol se înregistreaza tot în 1905 aparitia categoriei taranilor înstariti, burghezia rurala, care forma numai 2,9% din totalul gospodariilor taranesti, însa reusisera sa detina circa 18% din totalul pamîntului taranesc. 48 De fapt, analiza acestui indicator arata si alte doua trasaturi caracteristice agriculturii românesti: Farîmitarea masiva a populatiei taranesti (în 1905 apar tarani cu suprafete pîna la 2 ha, care reprezentau nu mai putin de 23,2% din totalul gospodariilor taranesti). Împreuna cu taranii fara pamînt, circa 47% din totalul gospodariilor taranesti nu aveau pamînt sau aveau sub 2 ha si trebuie sa-si vînda total sau partial forta de munca. Contradictia principala la sate ramîne totusi între taranimea luata în ansamblu si mosierime, caci circa 5000 de mari mosieri detineau mai mult pamînt decît întreaga taranime. Pentru completarea imaginii diferentierii se mai utilizeaza si alti doi indicatori: reparatia septelului, care indica chiar o diferentiere mai adîncita, daca avem în vedere ca numarul taranilor fara animale de munca a fost mai mare decît al celor fara pamînt (550.000 de gospodarii fara animale de munca fata de 300.000 de gospodarii fara pamînt în 1905) si nivelul de trai. Din punct de vedere al veniturilor taranesti, ele exprimau clar atît pauperizarea masiva a taranimii cît si faptul ca, asa cum am spus, contradictia predominanta antagonista ramîne între taranime luata în ansamblu si mosierime. Astfel, pentru cumpararea de animale, cheltuielile unei familii de tarani înstariti erau de 6 ori mai mari decît ale unei familii de tarani saraci. Semnificativ este si faptul ca venitul mediu al unei familii taranesti era de 94 de lei pe an, pe cînd cel al unei familii de mosieri era de 40.278 lei pe an. Transformarea marii proprietati funciare într-o gospodarie de tip capitalist se îngreuna în mod obligatoriu dupa emanciparea sociala a împroprietaririi taranimii. Transformarea spre o forma de exploatare si organizare capitalista de tip ferma s-a desfasurat treptat, lent. Lipsa de capital, ca si lipsa de vointa de modernizare capitalista din partea majoritatii marilor proprietari, lipsa unui disponibil de forta de munca libera, care sa fie angajata ca muncitori salariati, precum si faptul ca majoritatea inventarului agricol apartinea taranimii, s-au constituit în tot atîti factori care au determinat aceasta trecere treptata. Ca urmare, în relatiile agrare se întîlnesc doua sisteme: cele semi-feudale si cele pur capitaliste. Pîna la începutul secolului al XX-lea, sistemul de relatii semi-feudale a fost dominant, desi relatiile capitaliste de titularizare a fortei de munca salariate au fost si ele prezente. 49 Permanentizarea sistemului de relatii semi-feudale are ca o baza obiectiva insuficienta pamîntului primit de tarani prin reformele agrare. Ca urmare, s-a mentinut dependenta economica între mica si marea proprietate. Trebuie subliniat ca aceasta dependenta era, întrun fel, reciproca. Pe de o parte, taranii aveau nevoie de pamînt suplimentar, iar pe de alta parte mosierii aveau nevoie de forta de munca si inventarul agricol taranesti. În acest fel se încheie o relatie mosier-taran, care se face pe baza unui contract, cunoscut sub numele de învoieli agricole. Este o relatie burgheza, desigur, dar prin ea taranul se angaja sa puna în valoare mosia cu propriul sau inventar agricol. Ori, tocmai acesta este elementul care, amintind de renta feudala în munca (claca) face ca sa avem de a face cu o relatie semi-feudala. Taranul obtinea în arenda sa sau în dijma un lot suplimentar de pamînt, pe care se obliga sa-l plateasca fie în bani, fie în produse, fie în munca. Avem de a face cu un sistem de dijma, care concentreaza relatiile semifeudale. În aceasta perioada tendinta a fost permanent o crestere a dijmei. Astfel, dijma în bani a crescut, ajungînd la 50-60 lei pe ha, uneori chiar si mai mult, la începutul sec. al XX-lea. Dijma în produse reprezenta 50% din recolta suprafetei arendate, iar dijma în munca, forma cea mai grava de exploatare, consta în obligatia de a munci un lot echivalent ca suprafata cu cel arendat. În ambele aceste ultime cazuri se aplicau si obligatii suplimentare (transporturi, munci gratuite, daruri etc. facute mosierului). S-a estimat ca valoarea acestor suprasarcini se ridica pîna la 75% din recolta. Muncitorul agricol avea o situatie mai ?buna? decît a taranului care lua pamînt în dijma, mai ales taranii saraci. Munca salariata însa mai mult un caracter sezonier, nepermanent. În unele zone (Transilvania si Bucovina) utilizarea muncii salariate a fost destul de raspîndita. Tot în aceasta perioada capata proportii impresionante fenomenul marii arendasii. Între 50 si 75% din totalul pamîntului mosieresc era astfel arendat unor mari arendasi. Iata un exemplu concludent al caracterului tot mai accentuat parazitar al mosierimii române, rupta tot mai mult de activitatea productiva. Pentru asigurarea unui profit cît mai mare de monopol, se formeaza asociatii de arendasi, trusturi de arendasi, care au ajuns sa detina suprafete impresionante. Cel mai cunoscut este cel al lui Fischer, cu 250.000 ha arendate în Moldova. 50 Dupa înfrîngerea rascoalelor taranesti, guvernele au fost obligate sa adopte masuri menite a linisti pe tarani. Astfel, între 1907 si 1912 s-a adoptat o legislatie agrara vizînd acest scop. Chiar în decembrie 1907 s-a adoptat legea învoielilor agricole, prin care a fost desfiintata dijma în munca, legea stabilind si un nivel minimal al salariului agricol si unul maximal al arenzii. Dar în practica nici una dintre prevederi nu a functionat în favoarea taranimii. În anul urmator (1908) se adopta o lege împotriva trusturilor de arendasi, fixîndu-li-se o suprafata maxima de 4.000 ha, dar mentinîndu-se contractele deja existente. Tot în acest an se înfiinteaza o institutie speciala, Casa Rurala, menita a sprijini cumpararile de pamînt de catre tarani, dar si aceasta, în practica, nu a dat rezultatele scontate, favorizînd mai ales taranimea înstarita. Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii începuta înca din primele decenii ale sec. al XIX-lea, capata acum caracterul unei trasaturi distincte. Cresterea productiei agricole, bazata mai ales pe cresterea suprafetelor cultivate, reprezinta un indicator esential al acestei evolutii. Se înregistreaza chiar o crestere mai rapida a suprafetelor cultivate cu plante industriale, decît a celor cu cereale, dar fara sa modifice caracterul cerealier, ramas net dominant (porumbul si grîul dadeau 76,5% din productia agricola). Cresterea suprafetelor cultivate cu plante industriale a fost determinata de dezvoltarea unui sector industrial de prelucrare (industria alimentara etc.). Caracterul predominant comercial al agriculturii este deplin ilustrat si de constructia de silozuri (1888) care deserveau mai ales exportul de cereale. Toate acestea, ca si specializarea pe regiuni agricole, arata clar ca productia agricola era diferit orientata spre piata interna si externa. Dezvoltarea transporturilor. Modernizarea comertului intern. Conditie indispensabila a progresului rapid al economiei tarii, dezvoltarea transporturilor a înregistrat un ritm relativ rapid. Este vorba în primul rînd de constructia cailor ferate. Prima cale ferata pe teritoriul românesc este data în folosinta în 1856, pe traseul Bazias- Oravita, iar în România veche în anul 1869 pe distanta Bucuresti- Giurgiu.

Dupa obtinerea independentei constructia de cai ferate continua în ritm sustinut, cu o medie de 300 km cai ferate pe an, ajungînd în preajma razboiului la o lungime de 3500 km cai ferate. în Transilvania aceasta retea a avut 4600 km. În general, constructia cailor ferate s-a facut cu capital strain, dar aceasta este o caracteristica absolut generala în toate tarile lumii, inclusiv în cele dezvoltate. În 1889 statul român a rascumparat si preluat aproape întreaga retea de cai ferate, puse sub administratia Directiei Generale CFR. S-au facut eforturi sustinute, prin crearea unei scoli speciale, de creare a unui personal calificat, ceferistii devenind un component esential al proletariatului modern român. Merita sa fie subliniata, deasemenea, si actiunea de realizare a jonctiunii între reteaua transilvaneana si cea din România veche (în 1870 prin Petrosani si în 1907 în Ilva Mica). Aceasta s-a constituit ca un factor important în consolidarea legaturilor economice dintre Transilvania si restul tarii. În fine, constructia unor cai ferate de tehnicienii români, prima fiind cea dintre Buzau si Marasesti, sau a unor lucrari importante precum podurile si viaductele de la Cernavoda (1895) ilustreaza forta creatoare si geniul constructiv al poporului român.

Dezvoltarea transporturilor a fost legata si de transporturile pe apa, domeniu în care se înfiinteaza doua societati: Navigatia Fluviala si Serviciul Maritim Român, în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea. Deasemeni, s-a produs si o modernizare a transporturilor rutiere, pietruindu-se 41.276 km sosele (1901), desi acest sector al transportului a ramas cel mai deficitar sub aspectul modernizarii. Strîns legata de dezvoltarea si modernizarea transporturilor a fost dezvoltarea si modernizarea comertului intern. În aceste conditii se înregistreaza un fenomen de aparitie si dezvoltare a unor noi forme de comert, atît în cadrul comertului cu ridicata, cît si în cadrul comertului cu amanuntul. În cadrul comertului cu ridicata se dezvolta comertul bazat pe mostre. Desi a fost mai mult legat de comertul exterior, prin organizarea de expozitii nationale comerciale (1865 ? Iasi, 1873 ? Bucuresti, 1904), s-a stimulat activitatea de comert în general. O alta forma noua este reprezentata de comertul de bursa, bursele fiind înfiintate la Galati, Braila, Constanta (1881), fiind burse cerealiere. Pe aceste baze noi se diversifica si extind instrumentele de schimb specific capitaliste (cambia, cecul, mandatul etc.), dezvoltîndu-se în 52 acest mod forma tipica de comert capitalist, si anume comertul pe credit. Reclama comerciala se generalizeaza inclusiv prin organe de presa cu continut specific, iar societatile anonime ca forma de organizare a activitatii comerciale au capatat o extindere tot mai mare. În preajma Primului Razboi Mondial au functionat 60 de societati anonime comerciale, dar cele mai multe au fost create dupa 1910.

Un loc important în schimburile comerciale interne l-au ocupat legaturile economice dintre România si Transilvania. Cu traditie milenara, aceste legaturi s-au mentinut si au strabatut secolele, în pofida tuturor vicisitudinilor istorie, capatînd valori deosebite în ultima parte a sec. al XIX-lea si începutul sec. al XX-lea.

Un rol important l-a jucat, în acest sens, jonctiunea cailor ferate. se produsese de fapt o anumita diviziune sociala a muncii în teritoriile de la est si sud de Carpati, cu o predominanta agrara si Transilvania cu un sector de prelucrare mai accentuat. Multe ramuri industriale din Transilvania au depins atît de baza de materii prime din România veche cît si de piata acesteia de desfacere. Multe întreprinderi transilvanene îsi orientasera chiar structura productiei în functie de specificul pietei din România veche. Atunci cînd Austro-Ungaria a declansat razboiul vamal împotriva României (1886 - 1891), cel mai mult au avut de suferit diferitele ramuri ale industriei transilvanene. Plîngeri numeroase venite din partea industriasilor, meseriasilor transilvaneni, nu numai români, dar si unguri sau germani, ca si din partea camerelor de comert si industrie din Transilvania au subliniat tocmai rolul esential pentru prosperitatea si dezvoltarea Transilvania, al legaturilor sale cu România veche. De aceea, reluarea acestor legaturi, dupa 1891, a favorizat într-o mare masura dezvoltarea economica a Transilvaniei fiind, în acelasi timp, o premisa esentiala a desavîrsirii Unirii. Comertul exterior. Structura si politica comerciala Principala trasatura a evolutiei comertului exterior pîna la Primul Razboi Mondial a fost permanenta crestere a volumului sau: între 1863 si 1913 acesta a crescut de 6,5 ori. Între anii 1897 si 1906 53 s-a resimtit o restrîngere a volumului, însa fara ca ceasta sa afecteze aceasta tendinta generala caracteristica.

O a doua trasatura specifica a constat în cresterea importului într-un ritm mai rapid decît a exportului si, respectiv, de 4,4 ori. În ceea ce priveste structura comertului exterior, ea este legata desigur de caracteristicile generale ale economiei românesti. Exportul. Nivelul maxim al exportului românesc, ca dealtfel al întregului comert exterior, este atins în 1911. Din acest punct de vedere, România s-a aflat pe locul 12 în Europa, depasind multe tari, precum Bulgaria, Grecia, Norvegia etc. În schimb, ca valoare a exportului pe cap de locuitor, a ocupat locul 9 în Europa, depasind chiar state mari ca Spania, Rusia, Italia etc. În ceea ce priveste structura propriu-zisa, pe primul plan se plaseaza cerealele (în jur de 70-80%), petrol, legume, seminte, lemn.

Importul atinge si el o valoare maxima tot în anul 1911, însa a avut fluctuatii mai frecvente decît exportul, mai ales ca tendintele de crestere si scadere ale importurilor au avut durate mai lungi. Avînd în vedere valoarea importului pe cap de locuitor, România a ocupat aceeasi pozitie (locul 9), depasind Austro-Ungaria, Rusia etc. Din punct de vedere al structurii s-a înregistrat o predominare a masinilor, utilajelor si echipamentelor industriale, precum si a materiilor prime si semifabricatelor solicitate de domeniul industrial. Deasemeni, pîna la sfîrsitul secolului al XIX-lea, circa 50% din import a reprezentat textilele. Dupa 1900 însa, aceste marfuri au fost importate într-o proportie tot mai mica, ajungînd la 16,07%. Oricum, si în preajma Primului Razboi Mondial, masinile si utilajele, materiile prime, produsele textile (semifabricatele) au reprezentat circa 48% din total importuri.

Principalii parteneri comerciali ai României au fost: Austro- Ungaria, Germania, Anglia, Franta. La începutul secolului al XX-lea, însa, pe primul loc ca valoare a schimburilor comerciale s-a aflat Belgia. În 1911, aceasta valoare a reprezentat 292 milioane lei, dintre care aproape 200 milioane au reprezentat cereale. Belgia a realizat, de fapt, cu cerealele românesti un puternic reexport în celelalte tari occidentale. Balanta româno-belgiana a fost însa net în favoarea României: 292 milioane lei exportul românesc în Belgia, contra 28 milioane importul din Belgia. Pe ansamblul schimburilor comerciale însa locul principal l-a detinut Germania. 54 În general, balanta comerciala a României a fost excedentara, cu exceptia perioadei 1877-1899, cînd s-au facut resimtite efectele conventiei comerciale cu Austro-Ungaria, precum si cresterea volumului importului de masini si utilaje. Acestor motive li se adauga si schimburile neechivalente pe piata mondiala pentru produsele românesti, combinata cu efectele crizei agrare dintre anii 1873 si 1895, care s-a caracterizat prin scaderea preturilor agricole. Excedentul balantei comerciale nu a fost însa un semn evident de care a beneficiat economia României, deoarece deficitul balantei de plati a determinat ca o parte din datoriile tarii sa fie platita în marfuri. Politica comerciala. Asa cum am amintit, România a practicat ambele politici comerciale dominante în secolul al XIX-lea: liberul schimb si protectionismul. Conventia cu Austro-Ungaria (1876 ? 1886) ilustreaza practicarea liberului schimb de catre România, desi au mai fost încheiate conventii similare si cu Germania, Rusia etc. Încheierea Conventiei cu Austro-Ungaria a fost impusa si de factori economici specifici perioadei, ca si de factori politico diplomatici. S-a pornit astfel de la structura predominant agrara a tarii, sacrificîndu-se în acest mod perspectiva dezvoltarii unei industrii, considerata de unele cercuri economico-politice ca improbabila. Aceasta decizie a fost întarita si de primele semne ale crizei care prin scaderea preturilor, a creat dificultati exportului românesc de cereale. Prin conventie se deschidea acestui export o piata de dimensiuni mari, ca cea a imperiului Austro-Ungar. Un anumit rol a jucat desigur si factorul politico-diplomatic în sensul ca se aprecia ca prin cointeresarea avantajoasa a marilor puteri în economia tarii, acestea ar fi putut impune obtinerea independentei pe cai diplomatice. Iar daca acest obiectiv ar fi fost atins, ramînea cel putin exprimarea clara a pozitiei deosebite a României în cadrul imperiului otoman, putînd încheia conventii pe pozitii teoretic egale cu o mare putere. Era un punct de vedere al conservatorilor români si s-a vazut destul de rapid ca aceste calcule au fost nerealiste, atît pe plan economic cît si politic. Ca urmare, în 1886 conventia nu mai este reînnoita si România a adoptat politica protectionista, concretizata prin tarifele vamale adoptate pîna la primul razboi mondial dintre care cele mai importante au cele din 1886 si 1904. 55


Dezvoltarea sistemului bancar si monetar


Dupa crearea primelor institutii de credit pîna la sfîrsitul deceniului opt, în deceniile urmatoare s-a propus dezvoltarea sistemului bancar românesc, precum si diversificarea structurii lui. Momentul esential îl constituie înfiintarea Bancii Nationale a României (1880). Avînd principiile de organizare specifice tuturor bancilor centrale, create în secolul al XIX-lea, BNR a fost o banca mixta, în care statul a avut o participare de 1/3 din capitalul social initial, restul fiind reprezentat de capitalul particular. Înfiintata din initiativa burgheziei industriale, reprezentata de PNL, capitalul particular a apartinut acestei categorii de burghezii românesti, astfel ca BNR s-a aflat sub controlul membrilor de frunte ai PNL, special în jurul familiei Bratianu. Din 1901 statul a fost scos din combinatie, astfel ca BNR a fost de fapt, pîna la primul razboi mondial o banca particulara. Atributiile BNR au fost diverse, dar cea mai importanta a fost monopolul emisiunii monetare. În primii ani de la functionare s-a înregistrat o crestere accentuata a masei de bancnote puse în circulatie, însa spre sfîrsitul deceniului noua BNR va lua unele masuri menite a întari bazele circulatiei monetare. În 1892 rezervele de acoperire monetara au fost marite de la 30% (1880) la 40%, din care 30% au fost devize asupra pietelor Londrei si Berlinului. Pe lînga acest rol deosebit ca banca de emisiune, BNR a jucat si rolul de banca centrala comerciala, putînd prin intermediul operatiunilor de scontare si reescontare (singura banca ce avea acest drept, sa controleze în fapt întregul sistem de credit românesc). Activitatea BNR s-a dovedit foarte rapid rentabila aducatoare de beneficii pentru actionari: dividendele primite de acestia au crescut permanent, iar cursul actiunilor BNR au crescut de asemeni de aproape 5 ori. Înfiintarea BNR a avut o importanta deosebita pentru dezvoltarea capitalista a tarii, a economiei. În jurul sau s-a creat un sistem bancar destul de extins din care nu a lipsit nici unul din tipurile de banci înregistrate pe plan mondial: bancile comerciale, bancile de ipoteca, societati de asigurare, banci populare etc. De asemeni, nu trebuie pierdut din vedere si activitatea bancilor care au functionat cu capital strain, multe din ele formîndu-se în jurul vechilor case de banca sau ca filiale a unor banci internationale. 56 În Transilvania situatia a fost în ansamblu asemanatoare, dar au aparut unele diferente, în sensul ca bancile cele mai puternice au apartinut capitalului austriac, german si maghiar, în timp ce bancile românesti, au avut o forta mai slaba, fiind mai mult de tipul bancilor populare: ?Albina? ? Sibiu, ?Furnica? ? Fagaras, ?Timisana? ? Timisoara, "Victoria" ? Arad etc. Functionarea sistemului monetar românesc poarta amprenta dificultatilor generale ale sistemului monetar bazat pe bimetalism, în a doua etapa a acestuia numita etapa ?bimetalismului schiop?. Înfiintarea BNR a permis emisiunea sistematica a bancnotelor si cresterea volumului acestora în circulatie. Monedele din aur, emise în 1883, încep sa dispara treptat din circulatie, ramînînd doar cele de valoare mica. Prima aurului (agio) fata de argint a crescut ajungînd în 1886 la 34,5% (raportul initial aur-argint în cadrul bimetalismului fusese 1:15,5). Cantitatea de argint a crescut si prin dreptul de circulatie al monedelor uniunii monetare latine, la care România aderase din 1868, care au fost tot din argint. În aceste conditii, necesitatea renuntarii la bimetalism este resimtita tot mai acut în România, desi relativ tîrziu (Germania renuntase din 1873), dar nu atît de tîrziu ca în SUA (1900). În 1890 Guvernul român a adoptat legea de trecere la sistemul monometalist aur, lege care va fi pusa în aplicare în 1892. Leul îsi pastrez numai valoarea în aur (322,6 miligrame aur fin). Deoarece rezerva de acoperire, marita la 40%, a fost formata în majoritate din devize, a trecut de fapt la sistemul etalon aur-devize, caracteristic tuturor statelor.


Patrunderea capitalului strain. Consecinte


Patrunderea capital strain în economia româneasca a fost favorizata atât de particularitatile situatiei financiare a tarii, cît si, mai ales, particularitatile si slabele rezultate ale acumularii primitive de capital. În conditiile unor rezultate nesemnificative ale acumularii interne si a unei slabe initiative a capitalului particular, în România statul nu s-a putut transforma într-un ?înlocuitor?, al acestuia, datorita tocmai situatiei dificile pe plan financiar. Sistemul financiar sa bazat mult timp numai pe categoriile si clasele sociale cu adevarat productive: în primul rînd taranimea, meseriasii, comerciantii.

Existenta unui puternic capital camataresc nu a modificat situatia, caci dupa cum arata cu justete K. Marx, capitalul camataresc ?nu schimba modul de productie, ci se aseaza pe acesta ca un parazit si-l duce într-o stare jalnica?. în fine, nici sistemul bancar nu a putut juca un rol, tocmai pentru ca el se limita la aceleasi forme camataresti de credit, forme mai moderne de institutii de credit neavînd forta economica necesara. În acelasi timp însa necesitatile impuse de modernizarea capitalista solicitau mari sume de bani. S-a estimat ca numai pentru a construi o retea minima de cai ferate, a înfiinta o banca de emisiune si o institutie de credit, ar fi fost necesara suma de 1 miliard de lei. În acest context era evident ca solutia care se impunea era aceea a capitalului din afara. Trebuie sa subliniem de la început, o astfel de solutie a fost adoptata de toate tarile, cu exceptia celor trei state exportatoare de capital la aceasta data: Anglia, Franta si Germania, mai tîrziu. Nu faptul în sine al utilizarii capitalului strain reprezinta un element negativ ci modul cum este utilizat, conditiile în care capitalul strain patrunde si actioneaza. În majoritatea cazurilor utilizarea capitalului strain a dus la o accentuare a dependentei economice si uneori politice fata de tarile exportatoare de capital. Patrunderea capitalului strain în România nu a fost de la început un aspect de la sine înteles. Obtinerea unui profit cît mai mare reprezinta obiectivul principal al capitalului strain, dar obtinerea acestui profit trebuie sa fie asigurata. Ca urmare, prezenta capitalului strain a fost destul de firava pîna la sfîrsitul deceniului noua, fiind concretizata mai ales în marfuri, sau în prezenta diferitilor capitalisti de origine straina, însa în mod individual, nesistematic. Stabilizarea si consolidarea sistemului politic burghez în România, a creat un cadru mai favorabil pentru patrunderea capitalului strain, care începe sa nu mai considere ca o investitie în România era, dupa expresia bancherului francez Rotschild, ?o aventura?, ci o posibilitate tot mai evidenta de mari profituri. Ca urmare, patrunderea capitalului strain s-a realizat tot mai activ si sistematic pe calea investitiilor directe. El a fost prezent în majoritatea ramurilor industriale, dar prezenta cea mai semnificativa, a avut-o în industria petrolului. În momentul în care, prin descoperirea motorului cu explozie interna, resursele petroliere ale tarii au devenit obiectul invaziei capitalului strain. Patrunderea sa a fost favorizata si de legea minelor din 1895. 58 Capitalul german a avut pozitia cheie în industria petrolului românesc. Cea mai importanta societate petroliera ?Steaua româna? care dadea o productie reprezentînd 29,22% din productia de petrol a României în 1914, a fost cu capital german. Pe a doua pozitie s-a aflat capitalul anglo-olandez care creeaza societatea ?Astra româna? de fapt o filiala a marelui trust petrolier ?Royal Dutch Shell?. În fine, si capitalul american se face prezent prin crearea societatii ?Româno-Americana?, fiind o filiala a trustului Standard Oil. De asemeni, au existat numeroase societati cu capital franco-belgian, italian, austro-ungar etc. Capitalul românesc a fost prezent în industria petrolului pe pozitia a treia, dar întreprinderile românesti erau mici, cu o pondere slaba atît în productie cît si în rafinare. Pentru a sustine aceste investitii, capitalul strain a înfiintat si o serie de banci. Realizarea lor a fost favorizata si intermediata de vechile case de banca, ele însele apartinînd unor straini, desi împamînteniti mai de mult timp în tara. De exemplu, cea mai cunoscuta banca cu capital strain, Marmorosh Blank, s-a format prin intermediul casei de banca Iacob Marmorosh, fiind principalul pivot al capitalului strain în sistemul bancar, avînd mari interese în industria româneasca (fabricile Letea Bacau, Chitila, Steaua Româna etc.). Aceasta banca a inaugurat procesul participarii capitalului bancar în industrie. O alta banca cu un rol important în industria româneasca si legata de capitalul strain (german) a fost Banca generala a României. Un alt element component al exportului de capital au fost împrumuturile de stat. Primul împrumut extern a fost realizat în anul 1864 la o banca londoneza (Stern Brothers) în valoare de 916.000 lire sterline, destinat înzestrarii armatei, finantarii reformei agrare si a altor cheltuieli ale statului.


Economia României în primul razboi mondial


În primii doi ani (1914-1916) România a pastrat o atitudine de neutralitate armata. Tara noastra a intrat în razboi la 15/28 august 1916, de partea Antantei, care îi recunostea revendicarile nationale legitime. Participarea ei a durat pîna la încheierea razboiului, produsa la 11 noiembrie 1918, cînd Germania a semnat armistitiul. În functie de aceasta evolutie vom examina, în cele ce urmeaza evolutia economica a tarii noastre între 1914 si 1918. 59


Economia României în perioada neutralitatii (1914-1916)


Desi s-a mentinut neutra în primii doi ani, România a resimtit, de la început, o puternica influenta a starii de razboi asupra vietii sale economice. Legaturile economice normale cu alte state au fost perturbate, sau întrerupte, ceea ce a avut multiple repercursiuni asupra tuturor ramurilor de activitate. Pe de alta parte, România nu putea ramîne indiferenta sau inactiva fata de perspectiva iminenta a intrarii în razboi pentru înfaptuirea idealului national, ci trebuia sa ia anumite masuri de pregatire si în domeniul economic. În industrie, ramurile care îsi exportau produsele ? cum erau industria moraritului, industria petrolului si industria forestiera ? au fost rupte de pietele de desfacere, si, ca urmare, au trebuit sa-si reduca productia, concediind si o parte din personal. Ramurile ce importau materia prima o obtinea acum cu greu sau nu mai puteau sa o obtina. În ceea ce priveste masinile, utilajele si piesele de schimb pe care toate industriile le adusesera din afara, acestea nu mai puteau fi aduse din import, datorita restrictiilor si întreruperii cailor de comunicatii provocate de razboi. În aceste conditii preturile la aceste produse ? aflate în stocuri ? au început sa creasca vertiginos. Treptat lipsa respectivelor produse s-a accentuat. În ceea ce priveste pregatirea tarii pentru razboi, întreruperea legaturilor cu exteriorul crea mari greutati, deoarece României îi lipseau o gramada de ramuri cheie ale industriei care sa produca pentru aparare. Pentru fabricarea unor materiale de razboi existau în tara doar trei întreprinderi specializate: Arsenalul armatei, Pirotehnica Cotroceni si Pulberia Dudesti, dar care nu aveau o dotare tehnica moderna si nici o productie suficienta. Înzestrarea armatei ? dupa cum s-a constatat printr-o revizie generala facuta de oficialitati în august-decembrie 1914 ? nu era îndestulatoare, nu numai în ce priveste mijloacele moderne de lupta (avioane, artilerie grea, artilerie de munte), ci si cele ?clasice?, cum erau pustile, mitralierele, tunurile si munitia pentru ele. Procurarea din import a celor necesare era extrem de anevoioasa, daca chiar nu imposibila. De aceea, dupa cum recunosteau chiar si oficialitatile, ?România nu era în masura? sa duca un razboi de lunga durata? cum se arata, pe zi ce trecea, razboiul afle în curs. 60 În situatia existenta guvernul a luat masurile pe care le-a crezut posibile în aceste conditii. În aprilie 1915 a fost creata ?Comisia tehnica industriala?, avînd ca sarcina sa plaseze comenzi pentru armata în industriile existente. Comisia avea un caracter consultativ. În noiembrie 1915 ea a fost înlocuita cu ?Directia generala a munitiilor?, creata ca organ de decizie în Ministerul de razboi. În fruntea ei a fost numit inginerul Anghel Saligny, profesor la Scoala Politehnica. Conform programului minimal întocmit, urmau sa se produca în tara 30% din materialele necesare armatei (ceea ce nu s-a reusit). Restul se preconiza sa fie acoperit din import. Dar, atîta vreme cît România ramînea neutra, importul se lovea de greutati insurmontabile. N-au lipsit, din pacate, nici cazuri în care o serie de industriasi se aratau interesati mai ales în încasarea banilor pentru comenzi si mai putin de calitatea livrarilor. Din toate ceste motive, pregatirea materiala a armatei române lasa de dorit. De aceea, în prima faza a razboiului ? în campania anului 1916 ? ea va suferi grele înfrîngeri, în ciuda eroismului de care a dat dovada. La aceasta a contribuit însa si faptul ca aliatii nu si-au îndeplinit obligatia de a declansa ? odata cu intrarea noastra în razboi ? ofensive pe frontul rusesc si pe cel de la Salonic. Pentru agricultura problema principala în perioada neutralitatii a fost desfacerea produselor agricole pe pietele externe. Relatiile de productie au ramas neschimbate. Ca atare, preocuparea statului a fost aceea de a lua o serie de masuri menite sa înlesneasca comertul exterior de produse agricole. Comertul exterior al României în anii neutralitatii a întîmpinat mari greutati si piedici, mai ales dupa ce Turcia a închis ? în septembrie 1914 ? strîmtorile. Comertul nostru pe cale maritima era astfel total strangulat. În plus, am fost nevoiti sa vindem, în 1915, peste trei sferturi din produse în tarile Puterilor Centrale. Regimul comertului exterior al României a fost modificat în cîteva rînduri, ajungîndu-se, pîna la urma, la stabilirea unor taxe de export platibile în aur (la porumb, faina de porumb si fasole). Pentru a-i feri pe exportatorii români de pierderi, guvernul României a înfiintat în octombrie 1915 ?Comisiunea centrala pentru vînzarea si exportul cerealelor si derivatelor?. Comisia avea atributii cu caracter de monopol de stat. Ea stabilea cantitatile necesare consumului intern, preturi maximale în interior si preturi minimale la export. Exportul de cereale se putea face numai prin intermediul 61 comisiei. În felul acesta exportatorii români de cereale reuseau sa faca front comun împotriva organismelor similare ce luasera fiinta în Germania, Austria si Ungaria si care cautau sa cumpere produsele agricole românesti la preturi cît mai mici. Tratînd centralizat prin intermediul comisiei, exportatorii români evitau acest pericol. Au fost încheiate, în aceste conditii, doua contracte generale pentru vînzari de cereale catre Puterile Centrale si unul cu Anglia. Acesta din urma a avut însa ca scop împiedicarea aprovizionarii inamicului, cerealele cumparate de englezi neavînd pe unde sa fie transportate. Alte doua organisme de acelasi tip au mai fost ?Comisia pentru exportul vinului? si ?Comisia pentru import?, aceasta din urma avînd ca sarcina sa procure materiale deficitare prin import în compensatie. Exportul de petrol a scazut simtitor, datorita reducerii productiei. Germania exercita presiuni sa-i vindem petrol; s-a încheiat chiar o conventie prin care, pentru fiecare vagon de benzina, Germania se angaja sa livreze un vagon cu munitii sau cu medicamente. În ansamblu, între 1913 si 1915, volumul fizic al exportului românesc a scazut de peste 3 ori, iar al importului de aproape 5 ori. Valoric, însa, el a crescut, datorita umflarii preturilor, provocata de conjunctura de razboi. În comertul interior, datorita reducerii importului si a prioritatii acordate productiei pentru nevoi militare, o serie de produse industriale a început sa se gaseasca mai greu si sa fie vînduta la preturi de specula. Cererea mare de produse agricole peste granita genera o tendinta de stocare si de crestere a preturilor si pe piata interna. În aceasta situatie, la 24 noiembrie 1914 a fost adoptata o lege a masurilor exceptionale, în virtutea careia ? din aprilie 1915 ? au început sa fie stabilite preturi maximale ? la articolele de prima necesitate. Cum însa aceste preturi erau revizuite periodic, cu care prilej erau de regula majorate, efectul acestei masuri a fost foarte redus, neputînd împiedica scumpirea traiului, scumpire resimtita cel mai greu de masele muncitoare ale populatiei. Finantele. În anii neutralitatii bugetul a avut înca un caracter excedentar. Se remarca totusi, o crestere a presiunii fiscale. S-au contractat de catre stat si împrumuturi interne de la B.N.R. (în suma 62 totala de 400 milioane lei), precum si unele împrumuturi secrete (în Anglia si Italia) pentru armament. Circulatia monetara a crescut de peste trei ori din 1913 pîna în 1916 (de la 437 milioane lei la 1452 milioane lei). Fara sa fie înca inflatie, o crestere atît de mare într-un interval atît de scurt anunta, totusi începutul unui proces inflationist ce avea sa se amplifice în anii urmatori.


Economia României în perioada participarii la Primul Razboi Mondial (1916 ? 1918)


La 15/28 august 1916 armata româna trece Carpatii în Transilvania, dupa ce în ziua precedenta România declarase razboi Austro-Ungariei.

Întîmpinata cu bucurie de populatie, ea înainteaza timp de o luna de zile, dupa care, sub presiunea fortelor inamice, întarite cu 40 de divizii aduse de pe frontul de vest, este nevoita sa se retraga dînd batalii succesive. Ofensiva inamica a putut fi oprita numai la portile Moldovei, pe linia Galati ? Namoloasa ? Focsani. Partea de sud a tarii (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) ? reprezentînd circa doua treimi din teritoriul ei ? a cazut sub ocupatia Puterilor Centrale. Guvernul, administratia si o parte din populatia civila s-au refugiat în Moldova, unde a fost organizata rezistenta nationala împotriva invadatorilor, care planuiau sa desfiinteze România ca stat. Refacîndu-si potentialul în cîteva luni, primind si sprijin din partea aliatilor, armata româna a înscris în istoria patriei stralucitele victorii din vara anului 1917 de la Marasti, Marasesti si Oituz. Planurile Puterilor Centrale au fost astfel zadarnicite.

Tinînd seama de evolutia politico-militara prezentata pe scurt mai sus, vom examina pe rînd situatia economica din teritoriul ocupat si din teritoriul liber (Moldova).

Teritoriul vremelnic ocupat a fost supus de cotropitori unui jaf vast si sistematic, sprijinit pe un regim de teroare împotriva populatiei, care nu putea fi decît ostila ocupantilor. Ei au instalat o ?Administratie militara în România?, condusa de un guvernator militar. În cadrul acestei administratii a fost creat ?statul major economic? (Wirtschaftstaab) organizat pe sectii dupa resursele principale existente aici si care avea ca sarcina sa îngrijeasca din rasputeri de a se ridica (citeste: jefui ? n.n.) din România tot ceea ce putea fi ridicat. Aceasta politica a fost tradusa în practica cu toata 63 energia în timpul celor 708 zile (aproape doi ani) cît a durat regimul de ocupatie. În domeniul industriei au fost jefuite masinile si utilajele din unele ramuri si trimise în Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si Turcia.

Cantitatea totala s-a cifrat la aproape 60.000 de tone. Puterile Centrale îsi dezvaluiau astfel, înca o data, ostilitatea fata de dezvoltarea industriala a României, pe care vroiau sa o transforme într-o anexa agrara si de materii prime. Ocupantii au rechizitionat apoi si obiectele din metale neferoase (arama, alama, bronz si cositor) ajungînd sa ridice pîna si clopotele de la biserici, ceea ce a stîrnit indignarea populatiei. De asemenea, au fost jefuite si ?exportate? (fara echivalent) mari cantitati de produse petroliere (circa 1,2 milioane tone), lemn (peste 200.000 tone), sare, alcool, tutun, chimicale si diverse alte produse, în afara de cele consumate pe loc de armata de ocupatie sau de trupele aflate în trecere.

Ocupantii au cautat sa puna în functiune unele industrii, de ale caror produse aveau nevoie: minele de carbuni, pirita, salinele, unele fabrici metalurgice, fabricile de hîrtie, fabrica de zahar Chitila, fabrica de bere Bragadiru, fabrici de conserve si marmelada, mori si un numar mare de alte întreprinderi. Industriei petroliere i s-a acordat o atentie speciala, ocupantii cautînd sa redreseze productia pentru a o putea jefui. Terenurile petroliere ale statului si cele care au apartinut capitalistilor din tarile Antantei au fost preluate de societati germane, în frunte cu ?Steaua Româna?.

Ocupantii au procedat si la refacerea transporturilor, atît pentru nevoile lor militare, cît si pentru a putea trimite peste granita bunurile jefuite. Obligînd populatia la munca fortata, ocupantii au demontat conducta de petrol ce mergea spre Constanta si au construit alta, spre Giurgiu, de unde puteau trimite petrolul pe Dunare spre tarile lor.

În domeniul agriculturii ocupantii au avut doua obiective principale:sa expedieze în tarile lor stocurile de cereale si furaje gasite în Româniasa asigure recolta viitoare, astfel ca tara noastra ?sa fie mentinuta ca grînar al Puterilor Centrale?. Pentru lucrarea pamîntului au fost obligate la munca toate persoanele capabile de lucru între 14 si 60 de ani, folosindu-se si prizonierii de razboi

Caile principale ale jafului în agricultura au fost:

- consumul efectuat pe loc de armata de ocupatie (480.000 oameni) si de caii armatei (140.000 de cai)

- pachetele trimise de militari în tarile de origine

- asa-numitul ?export?, adica produsele expediate peste granita fara echivalent.

Cantitatile stoarse astfel din România au fost considerabile. De exemplu, numai pe calea ?exportului?, conform statisticii întocmite de statul major economic pentru intervalul 1 decembrie 1916 ? 31 octombrie 1918, au fost scoase din tara aproape 2,2 milioane tone de cereale si furaje.

S-au ?exportat? de asemenea, numeroase animale. Lîna, carnea, grasimile, ouale, laptele si produsele lactate, vinul, sfecla de zahar, tutunul, inul, cînepa, pestele, produsele secundare au stat si ele în atentia ocupantilor. S-a mers pîna acolo încît au fost expediate în Germania cîteva sute de vagoane de cernoziom, iar printr-o ordonanta catre populatie ocupantii dispuneau sa fie taiate si predate coamele si cozile cailor mai mari de un an. Pe masura ce blocada maritima a aliatilor se strîngea tot mai tare în jurul Puterilor Centrale, jaful practicat de ele în România devenea tot mai nemilos, mai fara scrupule, mergînd pîna la înfometarea populatiei (care ajunge, de aceea, sa ascunda cerealele în gropi). Pentru jefuirea României ocupantii au folosit si circulatia monetara. Odata cu ocuparea Bucurestilor, ?Banca generala româna? (banca cu capital german) a primit sarcina sa emita bani de hîrtie, asa-numitii ?lei noi?. Se pretindea ca acesti lei de ocupatie erau emisi pe baza unui ?depozit de numerar? aflat la ?Banca Imperiului German? din Berlin, depozit care, bineînteles, era fictiv. Au fost emisi în total 2.114.000.000 ?lei noi?. Ei au fost folositi la ?plata? produselor cumparate de ocupanti, la ?plata? salariilor, ca si pentru efectuarea altor operatiuni.

Putînd fi tipariti la discretie, ei serveau în realitate ca instrument de jaf, reprezentînd si o încalcare a atributelor suverane ale României. 65

Jaful si teroarea practicate de ocupanti au stîrnit lupta si rezistenta populatiei.

În teritoriul liber (Moldova) se concentrase rezistenta natiunii, speranta ei în viitor. Vointa ei încordata, eroica a biruit toate greutatile, neajunsurile si suferintele iar cei mai buni fii ai sai nu si-au precupetit eforturile sanatatea si viata pentru ca patria si idealul ei de întregire sa triumfe. În cursul retragerii au trebuit sa fie distruse ? din ratiuni militare ? o serie de obiective economice, sonde si instalatii petroliere, întreprinderi, cai ferate si poduri, depozite de combustibil, cereale si alimente etc. spre a nu cadea în mîinile inamicului. Pentru necesitatile razboiului, au fost rechizitionate vite si mijloace de transport, iar în locul barbatilor plecati pe front a trebuit ca o mare parte din munci sa fie prestata de femei, copii si batrîni. În Moldova, în urma retragerii era o mare aglomeratie. La populatia locala se adaugau peste 2.000.000 de soldati români si rusi, cîteva sute de mii de refugiati, plus internatii si prizonierii. Dar resursele Moldovei ? mai slab dezvoltate si industrial ? nu erau suficiente pentru a satisface toate nevoile militare si de consum civil.

În industrie se resimtea, în primul rînd, o mare lipsa de combustibil. De aceea a fost intensificata, cît s-a putut, extractia de carbune si petrol. Pentru acoperirea, fie si partiala, a deficitului de combustibil, s-a recurs la intensificarea exploatarii fondului forestier si la producerea de carbuni din lemn (mangal). Cu începere din 1917 guvernul a promis ca ?exploatarea padurilor sa se faca fara observarea legilor silvice?. Situatia exceptionala cerea masuri exceptionale. În industria prelucratoare dificultatile veneau din insuficienta lor dezvoltare, ca si lipsa acuta ? în afara de combustibil ? a materiilor prime. De exemplu, necesarul zilnic de faina si malai era de 320 vagoane, dar morile din Moldova nu puteau macina decît 200- 250 de vagoane. Ca remediu, s-a propus importul din Rusia a cantitatilor deficitare, instalarea de mori mobile si punerea în functiune a instalatiilor evacuate din Muntenia. Se resimtea, de asemenea, lipsa metalului si a unor materii prime agricole. Luptînd eroic cu toate aceste dificultati, românii din Moldova au depus eforturi pentru sustinerea frontului. La acestea s-au adaugat material e livrate de aliati, trimise pe lungul drum prin Rusia. S-a primit armament (între care mitraliere si 600 tunuri), munitie si echipament, 66 casti de metal si masti contra gazelor. S-au constituit si 12 escadrile de aviatie, deservite de piloti români si francezi. Armata româna, reorganizata, reinstruita si modernizata, a putut astfel sa întîmpine pregatita marile batalii din vara1917.

În agricultura razboiul a adus cu sine o mare dezorganizare, pe care retragerea precipitata în Moldova a accentuat-o. o treime din semanaturile de toamna nu s-au putut face, o parte din recolta anului 1916 a ramas nestrînsa. Iarna 1916 ? 1917 a fost plina de lipsuri, înregistrîndu-se si cazuri de foamete. Aceasta situatie grea a impus ca statul sa intervina cu masuri exceptionale. Mai întîi, agricultura Moldovei, redusa la 13 judete, a capatat o organizare cvasi-militara. În fruntea fiecarui judet a fost numit cîte un consilier agricol cu largi împuterniciri, care avea în subordine agronomi regionali (de plasa). Efectuarea muncilor agricole, cultivarea tuturor suprafetelor si declansarea stocurilor de cereale au fost decretate obligatorii. Prefectii si comandantii militari de judet erau obligati sa dea tot concursul cerut de consilierii agricoli. În spatele frontului, unitatile militare participa la muncile agricole. A fost decretat si monopolul de stat al comertului interior cu grîu, iar în consumul intern s-au stabilit ratii. Fara ca aceste masuri sa poata înlatura toate dificultatile, masele au depus eforturi eroice, hotarîte sa faca totul pentru apararea patriei aflate în primejdie. Pentru întarirea capacitatii de rezistenta a armatei ? formata în majoritate de tarani ? în iulie 1917 s-a dat un decret prin care se hotara ca, dupa razboi, se va face o noua reforma agrara. În acest scop, decretul stabilea ca se vor expropria, în vechea Românie, 2.000.000 de hectare ?pentru cauze de utilitate nationala?. Finantele si moneda s-au resimtit si ele puternic de pe urma razboiului. În anii 196 ? 1918 bugetele au înregistrat mai deficite. Pentru acoperirea lor guvernul a facut noi împrumuturi la Banca National, în suma totala de 1,2 miliarde lei aflate în circulatie în anul 1918 si care urmau sa fie achitate dupa razboi. Toate acestea, conjugate cu o mare reducere a circulatiei marfurilor, au dus la o puternica depreciere a leului si la dezvoltarea crescînda a inflatiei (care avea sa se declanseze, însa, din plin dupa terminarea razboiului).

Eforturile, suferintele si sacrificiile României nu s-au limitat însa la cele de mai sus. La privatiunile provocate de starea de razboi s-au adaugat si epidemiile (mai ales de tifos exantematic) care au 67 facut multe victime în rîndurile populatiei civile. Iar dificultatile de tot felul au fost accentuate de specula practicata pe piata neagra. La toate acestea s-a adaugat si faptul ca în decembrie 1917 ? prin iesirea Rusiei din razboi ? România s-a aflat în imposibilitate de a tine piept singura armatelor Puterii Centrale. Ea a fost constrînsa, ca urmare, sa încheie armistitiu (9 decembrie 1917 la Focsani), iar apoi o pace separata (7 mai 1918 la Bucuresti).

Conditiile pacii prevedeau:

- cedarea unei parti din teritoriu;

- jefuirea pe ani îndelungati a petrolului si a agriculturii;

- subordonarea transporturilor si comunicatiilor fata de Puterile Centrale;

- acapararea navigatiei pe Dunare;

- grele clauze financiare;

Trebuie însa spus ca România n-a sanctionat, pîna la urma, aceasta pace de jaf, iar în noiembrie 1918 a intrat din nou în razboi împotriva Puterilor Centrale.

Lupta întregului popor din toate regiunile tarii în anii Primul Razboi Mondial, atît pe front cît si în spatele frontului, sacrificiile a sute de vieti omenesti, eroismul si abnegatia desfasurate la scara nationala au pregatit calea spre înfaptuirea spre visul de veacuri al tuturor românilor: reunirea tuturor regiunilor istorice ale tarii în cadrul unitar al patriei întregite.

Capitolul V - Evolutia economiei mondiale în perioada interbelica[]

Costurile umane ale primei conflagratii mondiale au fost imense: 13.000.000 soldati morti sau disparuti, 14.000.000 civili decedati si peste 20.000.000 raniti. Cheltuielile militare directe ale beligerantilor au reprezentat 331,6 miliarde dolari, pagubele provocate de razboi au fost estimate la 36,9 miliarde dolari, iar datoria de razboi a beligerantilor s-a ridicat la 225 miliarde de dolari.

La Conferinta de pace de la Paris din anii 1919-1920, marile puteri învingatoare (SUA, Franta, Anglia, Italia si Japonia) au încercat sa reglementeze concomitent cu problemele de natura politica si pe cele de natura economica. S-a decis ca tarile învinse sa plateasca 68 reparatii de razboi învingatorilor pentru daunele provocate economiei si pe teritoriile statelor învingatoare. Problema reparatiilor de razboi a creat numeroase divergente între marile puteri învingatoare si în special între Franta, pe de o parte, si Anglia si SUA, pe de alta parte. Dupa numeroase discutii la Conferinta de la Londra din 1921 s-a stabilit ca Germania sa plateasca suma de 132 miliarde marci aur în rate anuale de 2 miliarde marci plus o rata anuala de 26% din valoarea produselor exportate. Din aceasta datorie Franta detinea 52%, Anglia 22%, Italia 10%, Belgia 8%, Serbia 5% si România 1%.

Problema datoriilor Rusiei tariste ce reprezenta o a doua posibila sursa de refacere a economiilor vest-europene s-a încercat sa fie reglementata la Conferinta de la Geneva ? 1922. Puterile occidentale au cerut delegatiei sovietice achitarea datoriilor rusesti anterioare preluarii puterii de catre bolsevici si restituirea sau acordarea de despagubiri pentru proprietatile straine nationalizate dupa 1917. Rusia sovietica a respins cererile occidentalilor, încheind totodata un tratat cu Germania (Rapallo - 1922) prin care cele doua tari renuntau reciproc la despagubiri de razboi. În 1924 Conferinta de la Londra a adoptat Planul Dawes, care a relansat activitatea economica a Germaniei si stabilea o noua rata, de 2,5 miliarde marci aur. În 1929 este adoptat Planul Young, prin care s-a propus noua suma a despagubirilor la 113,9 miliarde marci aur achitate în 37 de ani în rate anuale de 3 miliarde de marci. Criza economica declansata la sfîrsitul anului 1929 a facut ca Planul Young sa nu poata fi dus la sfîrsit. Venirea lui Hitler la putere în ianuarie 1933 a însemnat si refuzul platii datoriilor de razboi pe care Germania trebuia sa le plateasca.


Etapele economiei mondiale în perioada interbelica.


Evolutia economiei pe plan mondial a fost direct determinata de consecintele negative ale Primului Razboi Mondial si de evolutia vietii social-politice dintr-o serie de tari europene. Între 1919 si 1922 a avut loc o ampla actiune de refacere economica si de readaptare a economiei la viata normala, de pace. Din 1924 si pîna în 1929 a existat o perioada de avînt economic întrerupt brusc în octombrie 1929 de izbucnirea crizei economice care a durat pîna în 1933 si a afectat toate statele lumii.

Sfîrsitul crizei economice marcheaza începutul unei etape de refacere si avînt economic derulata în contextul politic european si 69 international care prefigura o noua conflagratie mondiala (1934 - 1939).

Refacerea economica 1919 ? 1922 s-a caracterizat printr-o criza economica mostenita din anii razboiului, care s-a amplificat în conditiile restructurarilor economice impuse de tranzitia de la o economie de razboi la o economie de pace si de noile reglementari politice impuse de destramarea marilor imperii si aparitia statelor nationale europene.

Problemele financiare au fost deosebit de complicate deoarece în perioada 1914 ? 1918 inflatia accentuata a dus la o maxima devalorizare a principalelor monede europene. Lira sterlina pierduse 27%,freancul francez 63% iar marca germana 98%.

În comertul mondial s-au produs mutatii importante. Anglia a pierdut nave comerciale cu un tonaj de 7,8 milioane tdw, Franta 907.000 tdw iar SUA 389.000 tdw. Piata latino-americana dominata pîna la razboi de anglia se orienteaza spre SUA. Germania si Rusia si-au pierdut pozitiile detinute în comertul international.

Divergente se înregistreaza si în legatura cu politica comerciala. SUA era adepta unei politici a liberului schimb, în timp ce tarile europene optau pentru o politica protectionista capabila sa protejeze economiile afectate de razboi.

Începînd cu 1922 economia mondiala înregistreaza primele semne de redresare, productia industriala se apropie de valoarea antebelica, pentru a o depasi dupa 1924. Cea mai mare dezvoltare industriala se înregistreaza în economia americana. Industria constructoare de masini va creste în perioada 1923 ? 1929 cu 53%, industria chimica cu 45%, productia de energie electrica cu 63%. A crescut vertiginos industria bunurilor casnice (frigidere, masini de spalat, aparate de radio). Mitul prosperitatii americane s-a spulberat în 1929, cînd începe criza economica.

În Europa cresterea cea mai spectaculoasa a cunoscut industria germana, puternic sprijinita de marile investitii de capital. În numai trei ani (1924 - 1927) productia industriala a depasit nivelul antebelic, ajungînd la 127% fata de 1913. A crescut productia de carbune depasind productia Angliei si a Frantei la un loc. Productia germana era destinata exporturilor pentru a achita datoria de razboi, ceea ce a dus la cresterea spectaculoasa a flotei comerciale care ajunge pe locul 4 în lume.

Franta a avut industria grav afectata din anii razboiului. Revenirea în componenta statului a Alsaciei si Lorenei, controlul unor 70 resurse de pe teritoriul xxxx, orientarea investitiilor catre industriile moderne au creat premisele refacerii economice. În 1924 productia industriala raportata la 1911 reprezenta 118%, în 1926 127%, iar în 1929 143%. Franta era în anul marii crize printre primii producatori deotel si fonta, ocupînd locul doi în lume la productia de automobile. În agricultura productivitatea continua sa ramîna sub nivelul celei din 1913. Dificultatile economice se reflecta si în comert, unde se înregistreaza deficite, iar ponderea în comertul mondial în 1929 era de 6%, fata de 7% în 1913.

În Anglia refacerea economica a fost lenta deoarece numeroase sectoare industriale ? extractia carbunelui, industria otelului, cea textila si a constructiilor navale ? aveau o tehnologie învechita si nu au beneficiat de credite importante. Acestea au fost directionate catre industriile constructoare de avioane, automobile si industria chimica. În aceste conditii, abia în 1929 productia industriala depasea nivelul anului 1913.

Japonia a cunoscut o înviorare a industriei si comertului mai ales prin dezvoltarea industriei metalurgice, a constructiilor de masini si industriei chimice. Unele ramuri, cum era industria textila, s-au refacut mai greu. Refacerea economica a fost influentata si de politica inflationista promovata de guvernele japoneze, care au generat momente de criza financiara.

În ansamblu, refacerea economica a fost inegala si marcata de numeroase aspecte negative, multe mostenite din perioada razboiului. Instabilitatea financiara ce se manifesta într-o serie de tari influenteaza la rîndul ei negativ avîntul economic dintre 1922 si 1929 care în mare parte în Europa este finantat cu credite americane. Desi continua sa detina suprematia în comertul international, Europa are în 1929 o contributie de 53,4%, cu 7,8% mai mica decît în 1913.


Criza economica mondiala


Ultimele zile ale lunii octombrie 1929 marcheaza începutul crizei economice care a afectat întreaga lume moderna a timpului. Criza a fost intens discutata în literatura economica, avînd în vedere dimensiunile si consecintele acesteia. Economistii contemporani au ajuns la concluzia ca la originile crizei s-au aflat problemele monetare care au determinat scaderea masei monetare aflate în circulatie, politica bancilor care, antrenîndu-se în jokuri de bursa, au ajuns sa detina mai multe valori sub forma de actiuni si mai putini bani lichizi. 71 Unii economisti americani de azi, printre care si Milton Friedman, considera ca sistemul Rezervelor Federale poarta o mare raspundere prin reducerea masei monetare într-un moment în care bancile aveau nevoie de lichiditati pentru criza din sistemul bancar care a precedat criza de supraproductie.

În perioada crizei în SUA volumul productiei industriale ajunge în anul 1932 sa reprezinte 53,8% din volumul productiei anului 1928. Pîna în 1932 au dat faliment 110.500 întreprinderi industriale si comerciale, iar numarul falimentelor bancare a ajuns la 10.000, somajul afecta 12.000.000 de persoane. În agricultura numerosi fermieri au dat faliment, nemaiavînd creditele contractate la banci. Criza în Europa s-a declansat în 1930 si s-a accentuat în anul urmator prin masiva retragere a capitalurilor americane din economia europeana.

Cel mai puternic a fost afectata economia germana, care în conditiile în care marea majoritate a tarilor îsi limiteaza importurile, este nevoita sa-si reduca activitatea industriala la 45% din capacitate, generînd un somaj de 43%. Veniturile în agricultura scad cu 30%. Criza din sistemul bancar se declanseaza în 1931.

În Franta criza a dus la falimentarea a 1457 de întreprinderi, la reducerea drastica a preturilor în agricultura. Dificultatile din sectorul bancar au fost marite ca urmare a transferarii în strainatate a unor mari cantitati de aur si a deficitului bugetar în crestere.

Anglia a avut mari probleme economice datorita ritmului lent în care s-a dezvoltat economia în primul deceniu interbelic. Criza bancara internationala a creat dificultati Bancii Angliei, celorlalte banci engleze din care au fost retrase milioane de lire sterline, fortînd guvernul englez în 1831 sa renunte la etalonul aur în conditiile în care moneda engleza se depreciase cu 30%. Productia de otel si fonta a scazut la jumatate, determinînd o scadere maxima a tonajului flotei comerciale.

Începînd din 1932, cînd se înregistreaza apogeul crizei, preocuparile pentru iesirea din aceasta grava dezordine economica se intensifica atît în Europa cît si în SUA. Presedintele american F. D. Roosvelt propune un plan de iesire din criza cunoscut sub numele de New Deal. Politica economica a lui F. D. Roosvelt a debutat cu o intensa activitate legislativa în domeniul economic, numai în primele 100 de zile au fost adoptate 70 de legi în domeniul industriei, agriculturii, comertului si sistemului de credit. Bancile au fost închise, fiind expertizate de specialisti. Pentru refacerea sistemului bancar a fost înfiintata ?Corporatia de reconstructie financiara? abilitata sa acorde credite bancilor particulare. În domeniul industriei a fost adoptata la 16 iunie 1933legea pentru refacerea industriei, în agricultura, legea pentru reglementarea agriculturii si ajutorarea fermierilor. În aceste conditii, începînd cu anul 1934 economia americana începe sa se redreseze, atît în industrie cît si în agricultura, iar în comertul exterior se intensifica relatiile economice atît cu Europa cît si cu America Latina.

În Europa refacerea economica este destul de rapida fiind favorizata de renuntarea la datoriile de razboi dar si de interventia statului în economie. Cresterea pericolului de razboi a dus la intensificarea activitatii economice, îndeosebi în domeniul industriei militare si a celorlalte ramuri industriale ce o deserveau. Masive credite au fost orientate spre industriile performante: constructiile de masini, utilaj electric, chimie, aeronautica, petrochimie, metalurgie si siderurgie. În comertul international au fost introduse noi practici, cum ar fi clearingul.

Deosebit de dinamica este economia germana, care ajunge sa devina cea mai puternica din Europa si ca urmare a încorporarii în perimetrul sa a Cehoslovaciei si Austriei.

La 1 septembrie 1939 Germania declansa un nou razboi mondial. Se încheia o etapa framîntata din punct de vedere economic a Europei, pregatind preluarea suprematiei politice de catre SUA.

Capitolul VI - Evolutia economiei românesti în perioada interbelica[]

Marea Unire din 1918 a creat posibilitati reale pentru folosirea unui potential economic divers creat prin reunirea tuturor bogatiilor în trupul armonios al tarii. România întregita în hotarele sale firesti avea o suprafata de 295.049 km2 fa fata de 137.000 km2 înainte de 1918 si circa 18.052.000 locuitori fata de circa 8.000.000 locuitori înainte de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa numarul populatiei. România era un stat national unitar, întrucît majoritatea covîrsitoare a locuitorilor erau români, alaturi de care traiau si alte nationalitati conlocuitoare.

Constituirea statului national unitar român a marcat începutul unei noi etape în evolutia economica a României, etapa caracterizata 73 prin cresterea mai rapida a fortelor de productie, îndeosebi a celor din industrie prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de absorbtie. Unirea a dus la întarirea potentialului economic al tarii, a creat conditiile necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor solului si subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potentialul industrial crescînd mai mult decît dublu. În peisajul industrial al tarii au aparut ramuri si subramuri industriale nedezvoltate înainte sau inexistente (industria siderurgica sau industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul industriei, forta motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrîndu-se în industria electrica (429,4%), chimica (320,9%) si alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la circa 11.000 km.

A crescut considerabil suprafata arabila a României, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul silvic al tarii. Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.

Legaturile economice traditionale au capatat dupa Unire cadrul geografic ? statal adecvat, ceea ce a asigurat pietei nationale o deplina unitate. Provinciile românesti unite s-au încadrat organic în economia nationala, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara, Transilvania recapatîndu-si astfel rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc.

Asa cum rostea diplomatul român N. Titulescu: ?România nu poate fi întreaga fara Ardeal, România nu poate fi mare fara jertfe; Ardealul e leaganul care i-a ocrotit copilaria, e scoala care i-a faurit neamul, e farmecul care i-a sustinut viata??. Între întreprinderile si ramurile economiei nationale s-au stabilit legaturi directe, stimulate de însesi legile productiei capitaliste, ceea ce a determinat o restructurare si întregire a domeniilor industriei si agriculturii, a sistemului de transport si comunicatii, s-a marit masa mijloacelor de productie din fiecare ramura, s-a completat structura interna a unora, ca si a întregului complex economic national.


Refacerea economiei dupa primul razboi mondial (decembrie 1918 - 1923)


Perspectivele de dezvoltare a tarii, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o vreme marcate de urmaririle dezastruoase ale razboiului si de dificultatile intervenite în procesul de refacere a economiei în primii ani dupa razboi. 74 Razboiul si ocupatia germana au provocat României imense pagube umane si materiale. Tara a pierdut circa un milion de oameni cazuti victime actiunilor militare, bolilor si suferintelor îndurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a tarii.

Agricultura se afla într-o situatie deosebit de grea; la sfîrsitul razboiului era epuizat întregul stoc de cereale, încît nu se mai putea asigura nici samînta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca urmare în tara se manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se exporte cereale si alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situatia ameninta sa ramîna grava, deoarece în 1919 peste 26% din suprafata cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata, în conditiile în care septelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.

O situatie grea si complicata a cunoscut industria. În aceasta ramura, distrugerile de razboi, ridicarea de catre ocupanti a utilajelor unor întreprinderi si uzine, dispersarea altor întreprinderi în Moldova si Rusia au condus la scaderea capacitatilor de productie ale industriei. La începutul anului 1919 nu mai functionau decît circa un sfert din întreprinderi încurajate de stat, iar productia industriala se redusese la mai putin de 50% fata de nivelul antebelic. Industria extractiva a petrolului si-a redus productia cu aproape 48%, iar cea de carbune cu 55%.

Caile ferate, parcul de locomotive si vagoane au suferit serioase distrugeri si deteriorari. Numarul de locomotive a scazut cu 71%, cel de vagoane de marfuri cu 85%, iar cel de calatori cu 61,5%. Cît priveste transportul rutier, 26% din reteaua de sosele necesita o refacere completa.

Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la rîndul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar puterea contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si urmarile acestuia. Circulatia monetara era dominata de o inflatie puternica, determinata de neacoperirea materiala reala a monedei, de reducerea însemnata a productiei si a fondului comercial de marfuri. S-a produs o depreciere simtitoare a leului pe piata interna, iar pe cea externa cursul valutar a scazut foarte mult. Pierderile materiale, recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Daca avem în vedere ca valoarea productiei anuale a României înainte de razboi era de 18-2 miliarde lei aur, în numai doi ani de razboi au fost 75 distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani.

Aceste însemnate pierderi materiale au facut ca procesul refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se prelungeasca pîna în 1923.


Industria si transporturile


România nu avea industrii purtatoare ale progresului tehnic, fiind lipsita, de exemplu, de o industrie constructoare de masini. De aceea, în anii imediat urmatori, refacerea principalelor ramuri ale industriei a avut loc în mod inegal, în functie de actiunea unor factori generali, cît si a unor factori speciali. Astfel, industria metalurgica se va dezvolta relativ slab. Ponderea cea mai mare revenea grupurilor de la Resita si Hunedoara, care detineau peste 70% din forta motrice întrebuintata în aceasta ramura. Fata dinainte de razboi, industria metalurgica înregistrase, pe scara întregii tari, scaderi însemnate. În ansamblu, productia întregii industrii metalurgice se redusese la circa ź fata de nivelul antebelic.

De asemenea, instalatiile necesare pentru înzestrarea tehnica a diferitelor ramuri industriale erau procurate în cea mai mare parte din import. În anul 1924, industria metalurgica acoperea numai 46% din consumul intern de produse metalurgice.

Însemnata bogatie forestiera a României a atras în perioada postbelica numeroase capitaluri pentru exploatarea padurilor si prelucrarea primara a lemnului. Nivelul productiei în industria lemnului a fost în anii postbelici sub cel dinainte de razboi. Dupa 1920 va creste foarte mult productia de cherestea, mobilul acestei dezvoltari constituindu-l în principal, cererea la export a lemnului de constructii, a cherestelei de brad si stejar.

Dintre ramurile industriei prelucratoare, cea mai importanta a continuat sa ramîna industria alimentara. Fata de nivelul dinainte de razboi, productia industriei alimentare înregistrase o scadere importanta, reprezentînd în 1919 circa 57% fata de anul 1913. Procentul scaderii diferea însa de la o subramura la alta a acestei industrii. Privind în ansamblu evolutia industriei alimentare se poate spune ca pîna în 1992 diferitele ei ramuri au avut de strabatut o perioada grea, dupa care productia începe sa se refaca. 76 Industria textila si industria pielariei, desi ramuri cu pondere relativ însemnata, nu erau capabile sa satisfaca decît partial nevoile consumului intern.

O dezvoltare importanta, comparativ cu ramurile mentionate a cunoscut industria materialelor de constructii avînd în vedere si necesitatile de constructii postbelice în special productia de ciment, geamuri, caramizi desi persistau înca multe dificultati.

Se constata ca în majoritatea ramurilor industriei prelucratoare a avut loc, într-o masura însemnata o scadere a productiei în comparatie cu nivelul dinainte de razboi, urmata de un proces de redresare lent si prelungit. La Congresul din 1921 al Asociatiei generale a inginerilor din România se arata ca productia industriala a tarii era în toate ramurile cu mult sub normal, în cele mai multe ramuri productia se situa între 30% si 50% din cea dinainte de razboi si numai în cîteva ramuri peste 50%.

În ce priveste industria extractiva, aceasta prezenta doua aspecte caracteristice: pe de o parte o productie multa mai scazuta fata de nivelul antebelic, pe de alta parte ? începînd cu anul 1920 ? o crestere lenta de la an la an. Astfel, productia petroliera, fata de anul 1914 cînd se ridica la 1810 mii tone, scade foarte mult reprezentînd în 1919 numai 855 mii tone, pentru a se redresa lent, ajungînd în 1924 la 1850 mii tone, depasind nivelul antebelic. În industria petroliera se ciocneau interesele capitalului strain, dominant în aceasta ramura, ale capitalului autohton particular, care lupta sa-si mareasca participatiile, si ale statului, care urmarea sa-si echilibreze, prin export balanta comerciala. Toate acestea explica procesul lent de refacere a industriei petrolului. Industria carbonifera, ramura importanta a economiei, în continua scadere pîna în 1920, începe sa se refaca, depasind în 1924 nivelul de dinainte de razboi. Restabilirea cu întîrziere a industriei extractive a avut influenta asupra refacerii celorlalte ramuri industriale ca si a transporturilor, domeniu în care se simtea o lipsa acuta a combustibililor.

În primii ani dupa razboi, transporturile, îndeosebi cel feroviar, erau dezorganizate, constituind unul din factorii care frînau procesul redresarii economiei. Portiuni însemnate de cale ferata erau distruse, iar parcul de material rulant scazuse serios. Inventarierea cailor ferate din primul an postbelic consemneaza existenta doar a 263 locomotive în stare de functionare si a 1304 care solicitau reparatii generale. Pentru a iesi din situatia dificila, statul a trecut la 77 cumpararea de locomotive din strainatate. Paralel cu politica de reparare a vechilor locomotive si de import, s-a facut apel la societatea ?Resita? pentru construirea de locomotive, creatie a specialistilor români. La fel, numarul vagoanelor de calatori scazuse la circa 1/3, a vagoanelor de marfa la circa 1/5. Numeroase poduri si lucrari feroviare au fost distruse, ceea ce facea ca si viteza de trafic sa fie redusa. O parte din nevoile interne de transport a trebuit sa fie acoperite de transportul rutier, efectuat îndeosebi cu tractiune animala. Procesul refacerii, care întîmpina serioase dificultati, se va încheia în linii mari în anul 1924, cînd s-a atins nivelul antebelic în principalele ramuri de productie. Acest proces de redresare a industriei a avut loc inegal si s-a prelungit, deoarece n-a avut o orientare bine precizata în politica de industrializare capitalista. Cercurile conducatoare ale burgheziei au creat un regim legal care sa favorizeze dezvoltarea industriei (legea protectionismului vamal din 1921, extinderea legii de încurajare a industriei din 1912 pe întregul cuprins al tarii), dar mai ales a ramurilor în care ele însele aveau investit capital, cum erau industria usoara si extractiva. Refacerea industriei avea loc în conditiile în care, desi Unirea din 1918 a prilejuit un anumit spor în configuratia de ansamblu a industriei, totusi ea nu a schimbat fundamental structura industriala a tarii.

Industria mare prelucratoare a României continua sa fie reprezentata, în principal de industria alimentara, lemn-hîrtie, materiale de constructii, textile, încaltaminte-pielarie. Aceste ramuri detineau ponderea cea mai însemnata ? între 64% si 79% din numarul total al întreprinderilor, al fortei motrice instalate, al personalului ocupat si valorii productiei. Daca privim aceste ramuri în structura lor intern, starea de înapoiere industriala iese si mai pregnant în evidenta. În industria metalurgica, întreprinderile siderurgice cuprindeau 2% din numarul întreprinderilor, peste 73% din forta motrice si circa 13% din personal. Alaturi de acestea figurau însa puzderia de ateliere mecanice de reparatii 51,1% din totalul întreprinderilor metalurgice. De altfel, în întreaga industrie a tarii continua sa ocupe ponderi însemnate industria mica si productia mestesugareasca. 78


Dezvoltarea agriculturii. Reforma agrara din 1921


Agricultura României postbelice purta din plin amprenta marilor dificultati lasate mostenire de razboi si ocupatia straina. Aceste dificultati veneau sa amplifice contradictiile sociale pe care agricultura tarii unificate le mostenise din perioada anterioara razboiului.

În aceste conditii, în fata agriculturii se ridica un sir întreg de probleme spinoase: redresarea productiei vegetale si animale, refacerea inventarului si a gospodariilor distruse, înfaptuirea reformei agrare promisa taranimii înca dinainte de razboi si care acum nu mai putea suferi amînare.

Privita global, pîna în 1922 agricultura tarii noastre n-a reusit sa atinga nivelul dinainte de razboi, desi eforturile de redresare n-au lipsit. Dimpotriva, ea a trecut printr-o perioada de ruina si dezorganizare. Astfel, în ceea ce priveste suprafetele agricole însamîntate desi acestea au mers în crestere între 1919-1922, o parte din terenuri a ramas necultivata. Cum si productia era foarte slaba, tara noastra a fost nevoita sa importe peste 220.000 tone de cereale si derivate atît pentru asigurarea hranei populatiei, cît si pentru însamîntari. Productia de cereale a României era înca scazuta datorita si randamentului redus la ha. Pierderile de oameni si de inventar din timpul razboiului îsi spuneau aici din plin cuvîntul. În afara de acestea însa, agricultura noastra continua sa aiba ? ca si înainte de razboi ? un pronuntat caracter extensiv. Mari pierderi a provocat razboiul si fondului de animale al tarii. Fata de nivelul antebelic, în anul 1919 septelul reprezenta abia 59%. Restul de 41% s-a pierdut în timpul si din cauza razboiului. Desi pîna la începutul anului 1922 el va creste pîna la 80,2% lipsa vitelor în general, a celor de munca în special, se facea însa simtita, fapt care frîna la rîndul sau procesul de redresare a agriculturii românesti. Existau însa si pierderi ce nu puteau fi recuperate. Din cei peste 800.000 de morti în razboi, imensa majoritate fusesera tarani. La acestia se adauga un mare numar de invalizi, vaduve si orfani. În plus, jaful ocupantilor si enormele privatiuni din timpul razboiului au secatuit din punct de vedere fiziologic populatia muncitoare, inclusiv taranimea.

Toate acestea faceau ca potentialul ei de munca sa fie mai redus. 79 În conditiile descrise mai sus, gospodariile taranesti simteau nevoia de credit în vederea refacerii. Desi s-au acordat credite mai mari decît înainte de razboi, acestea nu erau suficiente. Pentru nevoi urgente, taranii mai erau înca nevoiti sa apeleze la camatari. Dar chiar si bancile particulare ce operau în mediul rural percepeau dobînzi ce se ridicau pîna la 25%. În sfîrsit ? dar nu în ultimul rînd ca însemnatate ? în agricultura României unificate persista înca nedreptatea în împartirea pamîntului, iar acest lucru, pe lînga ca producea la sate o situatie exploziva, frîna însusi procesul de refacere a agriculturii. De aceea, problema reformei agrare se ridica cu ascutime la ordinea zilei.


Reforma agrara din 1921


Hotarîrea de a se efectua o reforma agrara a fost luata înca din iulie 1917, cînd Parlamentul de la Iasi a înscris în Constitutie principiul exproprierii ?pentru o cauza de utilitate nationala? si a decis exproprierea în acest scop a 2.000.000 ha în Vechiul Regat. În urmatorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete în aceasta problema, paralel cu o disputa aprinsa în jurul conditiilor si proportiilor exproprierii, pentru ca abia în vara anului 1921 sa fie adoptate ?legile definitive? de reforma agrara pentru Vechiul Regat, Transilvania si Bucovina. Desi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au încheiat aceste legi au fost în esenta aceleasi.

Prin legea de reforma agrara se stabilea ca din fiecare proprietate urma sa ramîna respectivul proprietar cu o cota neexpropriabila de 100 ha în regiunile de munte si de deal si de 150 ha în cele de ses. Aceasta cota putea fi extinsa la 500 ha daca proprietarul avea investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite, instalatii, plantatii). Mosierul avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga partea de mosie care sa-i ramîna. Ca urmare a tergiversarii în aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse cai, de la efecte reformei. Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cît reprezenta suprafata mosiilor cu peste 100 ha înainte de reforma, au fost expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar însemnat detarani au primit pamînt dar, în acelasi timp marea proprietate mosiereasca ? desi simtitor diminuata ? s-a mentinut în continuare. 80 Inventarul mosiilor expropriate, precum si viile, livezile, terenurile irigate, iazurile erau exceptate de la expropriere. În ceea ce priveste padurile, acestea au fost supuse unei exproprieri (de mici proportii) numai în Transilvania.

Dreptul de împroprietarire, conform legii de reforma agrara îl aveau în primul rînd mobilizatii, vaduvele de razboi, taranii demobilizati, cei cu pamînt mai putin de 5 ha si taranii fara pamînt. Loturile ce se atribuia taranilor erau de doua categorii: loturi de împroprietarire ? stabilite în principiu la 5 ha ? si loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pamînt. Statul nu asigura gospodariilor taranesti creditul si asistenta tehnica necesara. Împroprietarirea s-a facut prin rascumpararea pamîntului mosieresc. Taxa de rascumparare se platea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuala a arendei înmultita cu 20, sau în unele regiuni chiar cu 40.

În general, reforma agrara din 1921 a constituit cu toate lipsurile ei un însemnat pas înainte în procesul de dezvoltare a tarii noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului în agricultura. Reforma a micsorat sensibil proprietatea mosiereasca, a slabit puterea economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta clasa în viata politica si sociala a României. Sumele primite drept rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, sa angajeze mai multa munca salariata.


Circulatia monetara


Perioade de dupa razboi s-a caracterizat pe plan monetar, prin cresterea continua a inflatiei. Astfel, daca la finele anului 1916 circulatia baneasca era de 1.452 milioane lei, la sfîrsitul anului 1923 volumul ei total era de 17.917 milioane lei. Fata de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din aceasta crestere s-a datorat apelului statului la emisiunea de hîrtie-moneda a Bancii Nationale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, în special în anii 1920-1921.

Cresterea inflationista a circulatiei monetare a fost însotita de cresterea preturilor si deprecierea crescînda a leului în interiorul tarii, precum si de scaderea cursului sau extern.

Astfel, în raport, de pilda cu francul elvetian (moneda vesteuropeana cea mai putin afectata de deprecierea postbelica), 100 de 81 lei românesti erau egali în 1919 cu 11,05 franci, iar în 1922 cu numai 2,30 franci.

Acest fapt sporea ponderea reala a datoriilor particulare si de stat contractate în strainatate, creînd greutati suplimentare operei de refacere economica.

Deprecierea interna a leului si-a gasit cea mai pregnanta expresie în cresterea generala a preturilor, atît a celor cu amanuntul, cît si a celor cu ridicata. Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei si Comertului, indicele preturilor cu amanuntul din întreaga tara crescuse la sfîrsitul anului 1923 fata de 1914 la 2.586%, adica de aproape 26 de ori. Conjunctura inflationista a creat totodata un puternic decalaj între salariile nominale si salariile reale, contribuind astfel la înrautatirea situatiei materiale a celor ce traiau din munca lor.

O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la accentuarea inflatiei a fost aceea ca, în primii doi ani de dupa razboi, în tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte monede, si anume: leul emis în perioada ocupatiei de ?Banca generala?, coroanele austro-ungare si rublele, fiecare avînd un curs diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificari monetare. Dar o astfel de masura întîrzia si explicatia nu este greu de gasit. ?Aceasta diversitate de monezi ? arata un economist burghez ? a dat prilejul unor speculatiuni fantastice??, burghezia obtinînd astfel mari cîstiguri prin specularea diferentelor de curs. La un moment dat însa, acest haos monetar ameninta însasi interesele burgheziei, împiedicînd desfasurarea procesului reproductiei capitaliste. De aceea, în cele din urma a fost efectuata unificarea monetara. Ea a fost dictata de necesitatea unificarii pietei nationale si de cerintele refacerii economice, dar a constituit în acelasi timp si un prilej pentru afaceri de mari proportii. Operatiunile de preschimbare au fost facute în 1920-1921. Între timp însa, în România se scursesera, inclusiv prin contrabanda, mari sume de coroane si ruble ce nu mai aveau putere circulatorie în tarile vecine, unde preschimbarea se facuse mai devreme. În total s-a platit detinatorilor de lei a ?Bancii generale?, coroane si ruble, 7.026 milioane lei, întreaga suma fiind pusa la dispozitia statului de BNR, prin doua împrumuturi speciale.

Dupa evaluarile economistilor burghezi, paguba adusa economiei nationale prin întîrzierea unificarii monetare si prin cursul 82 ridicat la care ea s-a efectuat ? curs superior celui de pe piata ? s-a cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a facut astfel ? ?o pomana de stat en gros? în folosul marilor detinatori de coroane, ruble si lei a ?Bancii generale?. Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a contribuit la sporirea volumului de lei aflat în circulatie. Problema lichidarii inflatiei va fi solutionata abia în perioada urmatoare.


Economia între anii 1924-1929


Dupa anul 1924 în economia tarii se va realiza o serie de progrese. Va spori numarul întreprinderilor industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit si forta motrica, se va îmbunatati înzestrarea tehnica a întreprinderilor, iar productia va creste însemnat, comparativ cu perioada anterioara, productia vegetala si animala se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei avîntul industrial si va influenta pozitiv dezvoltarea întregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale externe ale tarii. Avîntul economic de dupa 1924 a fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Între acestea mentionam îndeosebi cererea mereu în crestere pe piata mondiala de produse românesti ca petrol, lemn si cereale, precum si mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pîna în 1929, la un nivel relativ ridicat.

Dezvoltarea mai însemnata a economiei si îndeosebi a industriei a fost însotita de întarirea pozitiilor economice ale marii burghezii autohtone si care a dus la accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain prin punerea în aplicare a conceptiei de politica economica a PNL, ?prin noi însine?. Guvernele din acesti ani conduse de liberali (cu exceptia sfîrsitului anului 1926 si prima parte a anului 1927, cînd guvernul a fost condus de generalul Averescu) au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare juridica se gasea în Constitutia din anul 1923. Constitutia prevedea ca ?zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sînt proprietatea statului? si ?ca la exploatarea acestora se va tine seama de drepturile cîstigate?. Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor, adica marii burghezii industriale. În acelasi timp, burghezia si mosierimea care facusera anterior investitii în lucrari de exploatare a subsolului, beneficiau în 83 virtutea ?drepturilor cîstigate? de bogatiile miniere, creîndu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului strain. Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea virtutea ?drepturilor cîstigate? de bogatiile miniere, creîndu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului strain.

Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea avîntului economic dupa 1924 pot fi grupate, în general, în trei categorii:

- legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;

- tarife vamale comerciale protectioniste;

- politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.

Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea cîtorva legi, dintre care cea mai importanta a fost legea minelor din iulie 1924. În baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca se acorda dreptul de exploatare a zacamintelor subsolului, în primul rînd societatilor anonime miniere române, adica acelora în care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni români; doua treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitatului de cenzori, precum si presedintele consiliului de administratie sa fie cetateni români. În afara acestor societati, legea mai stabilea ca pot beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca în timp de 10 ani sa îndeplineasca conditiile stabilite pentru prima categorie de societati. Legea minelor provocat reactii din partea cercurilor financiare straine care aveau capitaluri investite în industria extractiva a României, cautînd sa determine statul român sa nu înfaptuiasca ?nationalizarea? subsolului si a întreprinderilor miniere (în anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de cetateni români la 50,1%).

Aceluiasi scop de întarire a pozitiilor marii burghezii autohtone i-a servit si Legea comercializarii si controlul întreprinderilor statului adoptata în 1924, prin care se introduceau în întreprinderile statului principiile comerciale din întreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor întreprinderi ale statului cum erau Navigatia fluviala româna, Serviciul maritim român, C.A.M. sau întreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz metan, caderi de apa etc.). În conducerea unor asemenea întreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie era numita de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administratie, comitet de cenzori precum si presedintele, cetateni români. 84 Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-si investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea întreprinderilor ca majoritatea capitalului sa fie autohton precum si presedintele si 2/3 din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni români. Prin toate aceste legi se urmareau preocupari mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale tarii, dar în mod deosebit întarirea marii burghezii autohtone si obligarea capitalului strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara îndoiala însa ca burghezia autohtona îsi apara interesele de grup si nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata la nivelul cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta a acesteia.

Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc important prin care burghezia cauta sa apere productia interna de concurenta straina, contribuind în felul acesta la sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia industriala va cere tot mai mult statului sa intervina în economie si pe calea tarifelor vamale asa cum de altfel procedau si alte tari cu care România întretinea relatii comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele se percepeau în lei-aur, iar încasarea lor se facea în lei-hîrtie, pe baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hîrtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba în functie de fluctuatia monetara. Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la rîndul lor, acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari tariful era de trei ori mai mare decît cel minimal. Acest tarif a influentat nivelul importului, asigurînd protectia articolelor textile, de tabacarie, hîrtie etc. egala cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate o taxa de 5-10%. Protectia era însa insuficienta pentru industrie si aceasta cu atît mai mult cu cît s-a aplicat într-o perioada de puternica inflatie. De aceea, în anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau schimbate fata de perioada anterioara. S-au adaugat înca alte articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile si metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pîna la 100%. 85 S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale în aur de la 30, cît a fost stabilit în 1924, la 40. În anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui ?tariful Manoilescu?. Acesta era minimal pentru tarile care aplicau acelasi tratament României si general ? taxe vamale superioare cu 50% fata de cel minimal ? pentru tarile care nu acordau clauza natiunii celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si în cazul tarifului din 1924, s-au prevazut taxe în aur, care pentru transformarea în lei-hîrtie urmau sa fie înmultite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte marfuri importate.

Aplicarea acestor tarife vamale a dus la cresterea gradului de protectie, reprezentînd în anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea întregului import fata de numai 4,1% cît reprezentau taxele vamale din valoarea totala a importului în 1922. Totusi gradul de protectie al industriei românesti era insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care România avea relatii comerciale. Cu toate acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare oprirea patrunderii aproape nestingherite pîna atunci a marfurilor straine, creînd avantaje burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone. În conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a intervenit direct prin sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea finantarii, a acordarii de credite în volum mult mai mare decît în anii anteriori. În acest sens, în anul 1923 a fost înfiintata Societatea nationala de credit industrial, la al carei capital participa statul si Banca Nationala. Scopul bancii era încurajarea industriei mari prin acordarea de credite si înlesnirea mobilizarii creantelor industriale prin reescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a avut o importanta deosebita în impulsionarea dezvoltarii industriei autohtone. Rolul ei în creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finantarea a numai 5% din totalul întreprinderilor marii industrii prelucratoare în anul 1924 la 12% în anul 1928, întreprinderi a caror productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale. Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul societatii nationale de credit industrial. În 1928 volumul creditelor acordate industriei de catre Banca Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei. 86


Dezvoltarea industriei


Dezvoltarea mai accentuata a industriei, dupa 1924, a avut loc pe baza structurii industriale mostenite din anii anteriori. Fata de perioada antebelica se constata, pe ansamblu, o crestere a ponderii industriei mari în productia industriala a tarii (circa 80%) concomitent cu o dinamica a celei mici si mijlocii. De asemenea, desi, productia industriei extractive a înregistrat un spor mai mare decît cea a industriei prelucratoare, în anul 1928 constatam ca întîietatea apartinea tot industriei prelucratoare, productia industriei extractive fiind de 5 ori mai mica.

În cadrul industriei extractive primul loc îl ocupa industria petrolului care singura detinea 2/3 din întreaga ramura miniera a tarii. Schimbari semnificative apar în industria prelucratoare în sensul cresterii ponderii industriei grele, de la 27% la 37% în productia totala a industriei prelucratoare. Ramura industriala care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgica. Au fost înfiintate noi întreprinderi mari cu procese tehnologice complexe cum erau uzinele ?Malaxa? din Bucuresti, fabricile de la Copsa Mica, Cugir, I.A.R. din Brasov. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulata de necesitatile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu toata aceasta crestere metalurgia continua sa ocupe un loc de mica importanta cu mult în urma altor ramuri industriale. În 1928 ea dadea o valoare a productiei de circa doua ori mai mica decît industria alimentara.

Ramurile industriei usoare, în primul rînd industria alimentara, textila si pielariei detineau împreuna ponderea cea mai mare în valoarea productiei industriale prelucratoare. În cadrul acestor ramuri, pozitia fruntasa, o ocupa în continuare, industria alimentara, desi se constata o oarecare diminuare a ponderii ei. Cît priveste industria textila, aceasta si-a sporit an de an participarea la productia industriala a tarii. Pîna în 1925 industria lemnului a fost în plina ascensiune, dupa care curba participarii ei la productia totala începe sa scada, nemairevenindu-si în toata perioada interbelica. Îsi mentine o pondere relativ mare, în ansamblul productiei, industria chimica, datorita faptului ca o însemnata parte a productiei ei era data de rafinariile de petrol. În ceea ce priveste înzestrare tehnica a industriei românesti se constata aceeasi înapoiere, daca avem în vedere, de exemplu, ca 87 în anul 1928 în industria alimentara pentru un lucrator reveneau 5,3 CP, iar în industria metalurgica doar 2,3 CP. În întreprinderile industriei metalurgice încep sa se produca material rulant profit caile ferate, între care locomotive, vagoane de calatori si de marfuri, cisterne pentru transportul petrolului etc. Cît de neînsemnata era ramura constructoare de masini reiese din faptul ca aceasta întrebuinta doar 1,6% din întreaga cantitate de forta motrice a industriei metalurgice, ceea ce demonstreaza ca România continua sa ramîna o tara dependenta de tehnica din tarile dezvoltate industrial. Între diferitele ramuri industriale existau inegalitati în dotarea cu echipament, în aprovizionarea si asigurarea cu forta de munca calificata. Alaturi de cîteva întreprinderi caracterizate printr-un grad înalt de concentrare a productiei, functionau un numar foarte nare de întreprinderi ramase cu totul în urma sub raport tehnic si tehnologic.

Structura necorespunzatoare a industriei era însotita de imposibilitatea, cu unele exceptii, a asigurarii consumului de produse industriale cerute pe piata interna. În acesti ani productia industriala autohtona acoperea necesitatile interne în proportie de circa 60%. Sub aceasta medie se ascundeau însa mari inegalitati pe ramuri si subramuri si, în acelasi timp, aceasta acoperire era realizata în conditiile unui nivel scazut al consumului pe locuitor. Agricultura beneficia într-o masura redusa de produse industriale, era lipsita de ajutorul industriei pe linia înzestrarii cu unelte si masini agricole. Slaba dezvoltare a industriei ca si posibilitatile de import reduse faceau ca în tara noastra consumul produselor fabricate sa fie foarte scazut situîndu-ne, sub acest aspect, printre tarile cele mai înapoiate din Europa. Calculat la preturile anului 1928, în marci germane, consumul pe locuitor în România era de79, în timp ce în Elvetia era de 622, în Anglia de 609, în Germania de 550, în Franta de 547, în Ungaria de 192, în Iugoslavia de 141. În anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era în tara noastra de 5 kg zahar, 0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate, 5,7 kg lemn constructii, 2 kg ciment etc. România cu toata dezvoltarea industriei, continua si în aceasta perioada sa ramîna o tara cu o structura predominant agrara. Astfel, din populatia activa în industrie era angajata în anul 1929 doar 10% în timp ce în agricultura lucra 78%. Aceeasi concluzie se impune daca avem în vedere ca industria contribuia, în acelasi an, la venitul 88 national cu numai 39 miliarde lei, iar agricultura si silvicultura cu 84 miliarde lei. Industria participa la produsul social în proportie de 34,6% si cu o pondere de 22% în venitul national, ceea ce confirma aprecierea de tara cu economiei predominant agrara.


Dezvoltarea agriculturii


Sectorul dominant al economiei punea si în aceeasi ani amprenta marilor dificultati postbelice refacerii lente ca si amplificarii contradictiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai sustinuta a capitalismului, proces impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrara a fost declarata înfaptuita în anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai detinea înca 19,5% din întreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica ramînerea în continuare a ramasitelor semifeudale. În acelasi timp, analiza structurii proprietatii taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat. Patura înstarita a acesteia detinea în 1927 circa 16% din suprafata arabila, taranimea cu pamînt între 5-10 ha fiecare gospodarie circa 11%, restul pamîntului fiind detinut de mica proprietate. Numarul gospodariilor taranesti fara pamînt se ridica la aproape 700.000.

Lipsa sau insuficienta pamîntului pentru cultura obliga însa un numar însemnat de gospodarii sa practice relatiile de dijma. Pe de alta parte, lipsa inventarului agricol, a creditelor si povara impozitelor aveau consecinte negative asupra economiei rurale.

În ceea ce priveste suprafata arabila si structura culturilor reiese ca suprafata însamîntata cu cereale ocupa o pondere cuprinsa între 85-87% dupa care urmau suprafetele destinate fîneturilor cultivate si plantelor industriale. În cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult suprafetele însamîntate cu porumb, orz si ovaz. Cresteri însemnate se constata si în privinta suprafetelor însamîntate cu plante alimentare si plante industriale. Daca suprafetele însamîntate cunosc cresteri constante, productia nu a înregistrat aceeasi evolutie, înregistrîndu-se variatii mari de la un an la altul (în crestere pîna în 1926 apoi în scadere si din nou în crestere din 1929). Datorita slabei înzestrari tehnice si a insuficientei folosiri a metodelor agricultura-tehnice avansate, agricultura se regasea într-o accentuata dependenta de factorii naturali. 89

Caracterul înapoiat al agriculturii iese mai clar în evidenta daca cumparam recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu posibilitati comparabile. În timp ce România obtinea în 1925 circa 860 kg grîu la ha, în Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut cîte 1.260 kg, iar în Bulgaria 1.320 kg. Aceleasi discrepante se întîlneau si în privinta altor culturi. Desi tara noastra dispunea de conditii naturale optime pentru cresterea animalelor, datorita procesului de saracire a taranimii, a lipsei creditelor pentru gospodariile taranesti, septelul a scazut continuu.

La sfîrsitul perioadei agricultura României, ca si a altor tari, a fost cuprinsa de o criza de supraproductie ? manifestata prin scaderea preturilor la produsele agricole ? criza care se va prelungi pîna la al doilea razboi mondial. Consecintele crizei economice din anii 1929-1933 asupra economiei României România facînd parte din sistemul mondial al economiei capitaliste a fost si ea lovita de criza economica dintre 1929-1933. Ca si în celelalte tari capitaliste, în România criza a cuprins toate ramurile de activitate: industria, agricultura, comertul, finantele, circulatia monetara, sistemul bancar, cu toate consecintele sale nefaste. Declansata mai puternic la mijlocul anului 1929 în industrie, criza a fost agravata de o serie de factori interni si externi. În rîndul factorilor interni care au dus la agravarea crizei, mentionam în primul rînd, predominarea în economia României a unei agriculturi ramase în urma, care ocupa 78% din populatia activa a tarii si în care se mentineau înca ramasite feudale. Singur acest lucru era de natura sa agraveze criza, în conditiile decalajului dintre preturile produselor industriale si cele agrare în favoarea primelor. Implementarea crizei industriale cu cea agrara, care a început înca din 1928, a contribuit si mai mult la agravarea crizei. Puternica scadere a preturilor produselor agricole a avut consecinte deosebit de grave pentru economia nationala. Existenta unui volum mare de împrumuturi facute de taranime la banci si camatari înainte de declansarea crizei si care trebuiau platite în conditiile preturilor scazute în care taranii îsi valorificau produsele, a constituit un alt factor de agravare al crizei.

Un al doilea factor intern, care si-a adus contributia la agravarea crizei economice în România, l-a constituit nivelul scazut 90 de trai al populatiei, nivelul coborît al salariilor muncitorilor si al cîstigurilor taranimii muncitoare, ceea ce s-a repercutat în reducerea considerabila a puterii de cumparare si a pietei interne în perioada crizei. Între factorii care au agravat criza din România a fost si scaderea catastrofala a preturilor produselor românesti ce se exportau, în timp ce preturile produselor importate de tara noastra sau mentinut la un nivel relativ ridicat. Înrautatirea conditiilor comertului exterior al României s-a resimtit, ca urmare a structurii sale (predominarea la export a cerealelor si petrolului, iar la import a produselor fabricate industrial).

Detinerea unor pozitii deosebit de puternice de catre capitalul strain în economia tarii, îndeosebi în industria extractiva, volumul mare al datoriei publice externe si anuitatile extrem de grele pentru bugetul de stat ? sporite ca urmare a împrumutului de stabilizare din 1929 ca si a împrumuturilor externe din primii doi ani ai crizei ? a constituit unul dintre factorii externi de agravare a crizei în tara noastra. Starea de dependenta economica si politica a tarii fata de monopolurile internationale s-a adînci.


Criza în industrie


Înca de la începutul anului 1929 în unele ramuri ale industriei tarii au aparut fenomene de criza de supraproductie. Indicii cantitativi ai productiei de fier, otel, huila, sare etc. au marcat importante scaderi, indicii preturilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborît, în timp ce în depozite cresteau stocurile de marfuri ce nu puteau fi desfacute pe piata. Începînd de la jumatatea anului 1929 criza s-a dezvoltat cu violenta, cuprinzând rînd pe rînd ramurile industriei tarii. Ca urmare, atît indicele general cantitativ al productiei industriale, cît si cel valoric au înregistrat scaderi importante. Examinarea dinamicii productiei industriale scoate în relief o însemnata scadere a productiei pe ansamblul industriei în anul 1932 fata de anul 1929. Scaderea cantitativa a productiei a fost deosebit de mare la industria prelucratoare ? cuprinzînd majoritatea ramurilor marii industrii din România ? ca si la industria ce reunea monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri, explozivi etc.). În ceea ce priveste indicele productiei pe întreaga industrie extractiva, acesta era ridicat datorita cresterii mari a productiei de 91 petrol, deoarece în celelalte ramuri ale industriei extractive (carbune, minereuri feroase si neferoase) productia a scazut. Din punct de vedere valoric, scaderea productiei a fost deosebit de importanta, cu mult mai mare decît reducerea cantitativa, ca rezultat al scaderii însemnate a preturilor. Pe ansamblul industriei, valoarea productiei a scazut în aceeasi perioada cu 42,2%. Examinarea evolutiei indicilor productiei pe ramuri ale industriei si pe marfuri arata scaderi deosebit de mari la principale produse. Odata cu izbucnirea crizei din industrie în 1929, criza agrara s-a adîncit enorm. Indicele preturilor produselor agricole a scazut de la 100 în 1929 la 44,9 în 1933. De la 109 miliarde de lei în anul 1929 valoarea productiei agricole vegetale a scazut la numai 48,6 miliarde lei în 1933 (desi cantitativ productia a fost mai mare decît în 1929). Criza agrara a cuprins toate ramurile agriculturii; productia cerealiera de plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii României, predominant cerealiera, a agravat consecintele crizei agrare, mai puternice în aceasta ramura. În acelasi timp, scaderea preturilor a avut consecinte mult mai grave pentru tara noastra, dat fiind faptul ca, costul de productie al cerealelor românesti era mai urcat decît al tarilor cu o agricultura capitalista dezvoltata. Ramînerea în urma din punct de vedere tehnic a agriculturii noastre, productivitatea scazuta a muncii, cheltuielile mari ale gospodariilor taranesti provocate de dobînzi mari, de renta funciara ridicata, dijma, preturile ridicate ale marfurilor industriale, impozitele mari etc. împovarau cu mult costurile produselor agricole din România. În acelasi timp, ca urmare a obligatiilor sale de a achita datoriile mari contractate pe piata externa de a-si crea disponibil de devize necesar platii importului, a acoperi deficitele balantelor de plati etc. statul a dus o politica de fortare a exportului de cereale în anii 1929-1933, chiar la preturi extrem de scazute. Prin scaderea preturilor produselor agricole, criza a determinat o scadere a pretului pamîntului si a arenzilor, dar aceasta scadere a fost mai mica decît a preturilor marfurilor agricole, ceea ce a agravat situatia gospodariilor agricole ale taranimii. Mentinerea unui nivel relativ ridicat în raport cu cel al produselor agricole ? al preturilor pamîntului si al arenzilor ? arata tendinta mosierimii de a arunca pe spatele taranimii muncitoare greutatile crizei agrare. 92 Criza agrara a dus la accentuarea procesului de degradare a agriculturii românesti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii masinilor agricole, scaderea septelului si a calitatii lui, calitatea inferioara a lucrarilor agricole, în anii 1929-1933, procesul suprafetelor ocupate de culturile de plante tehnice, de pomi fructiferi si livezi a scazut.

O buna parte din inventarul de unelte agricole folosite în gospodariile taranesti era de calitate inferioara si rau întretinut. Micii producatori lipsiti de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiti sa apeleze la unelte de munca care erau de mult scoase din uz. Lipsa de unelte si utilaje agricole se facea resimtita nu numai la culturile de cîmp, dar si într-o asemenea ramura intensiva cum este viticultura. În conditiile crizei agrare, oferta de brate de munca în agricultura a crescînd, salariile muncitorilor scazînd, mosierii si chiaburii gaseau mai convenabila folosirea muncii manuale decît utilizarea masinilor agricole. Consumul de unelte si masini agricole (import si productie interna) a scazut puternic: de la 5,7 mii tone unelte si 11,3 mii tone masini agricole în 1929, la 3,2 mii tone unelte si 1,5 mii tone masini agricole în 1933. Efectivul de animale a scazut în anii 1929-1933 la taurine, ovine si porcine.

Desi agricultura României avea mare nevoie de îngrasaminte azotoase, datorita culturii excesiv cerealiere si mai ales culturii de porumb, productia si consumul de îngrasaminte azotoase era extrem de reduse. În anul 1927 s-au consumat doar 900 tone superfosfat ? adica abia 1 kg îngrasaminte chimice pe ha de teren arabil. Chiar si folosirea gunoiului de grajd ca îngrasamînt era redusa, lucru scos în relief de o ancheta speciala efectuata în anul 1927. Regrese însemnate au înregistrat în anii agrare si metodele folosite în cultivarea pamîntului. Nu se mai practica dezmirisitul îndata dupa secerat, lasîndu-se miristile pentru pasunat pîna toamna tîrziu ? ceea ce dauna lucrarii pamîntului ? se practica o singura aratura în loc de doua, aratura este superficiala, se practica semanatul prin împrastiere si nu cu semanatoarea etc. Ca urmare a accentuarii procesului de degradare a agriculturii României în anii crizei agrare, productia medie obtinuta la principalele culturi a fost scazuta. Astfel, în ceea ce priveste productia medie anuala de grîu în anii 1925-1929 România se afla înaintea Spaniei, 93 Greciei, Portugaliei, pentru ca în anii 1930-1934 sa fie în urma Spaniei, Portugaliei. Daca în anii 1925-1929 România ocupa locul al XI-lea în cadrul tarilor europene în ceea ce priveste productia medie de porumb la ha în perioada 1930-1934 ? ea a ajuns pe locul al XIII-lea depasind numai Grecia, Polonia si Portugalia.

Criza în domeniul creditului a fost agravata de legaturile strînse între unele banci mari din tara noastra si unele banci din strainatate care au redus creditele, au retras capitalurile din România etc. Datorita insolventei multor debitori ai bancilor, acestea au trecut la masuri excesive de restrîngere a creditului, inaugurînd o politica de cereri de garantii speciale pentru cel mai mic credit acordat.

Banca Nationala si-a redus mult operatiunile de acont, urmarind lichidarea plasamentelor si mentinînd un acont ridicat de 9%, ceea ce a influentat ridicarea pe piata a dobînzilor. Cu deosebire în acest sector iese în evidenta politica dusa de banci ? atît cele cu capital strain cît si cele cu capital românesc ? de a arunca pe sapatele oamenilor muncii greutatile provocate de criza, nu numai direct prin nerestituirea micilor depuneri ca si indirect, prin trecerea datoriilor lor mari pe seama bugetului statului. Un exemplu graitor în acest sens este cel al ?Bancii Marmorosch Blank?. Aceasta banca cu capital strain aflata de fapt în stare de faliment înca din 1930, a primit din partea Bancii Nationale sume foarte mari cu titlu de reescont pentru creante în cea mai mare parte fara valoare reala (ale unor debitori insolvabili). Astfel, între 31 decembrie 1930 si 26 octombrie 1931, data la care ?Banca Marmorosch Blank? a cerut sa i se admita dat preventiv reescontul ei la Banca Nationala a crescut de la 247 milioane lei la 1,8 miliarde lei, majoritatea cambiilor predate BNR (în suma de peste 1 miliard) erau ?Portofoliu putred?, cambii semnate de ?Banca industriala, creatie a Bancii Marmorosch Blank? si care nu aveau acoperite. La rîndul sau BNR a transmis acest portofoliu putred statului român. În afara de acestea ?BMB? a mai primit din partea BNR, în aceeasi perioada, un împrumut de 750 milioane lei, ca sa aiba de unde restitui aceasta suma, ?BMB? a primit din partea statului concesiunea distribuirii tutunului si Tigarilor (monopol al statului). Întrucît aceasta concesiune facuta de stat societatii ?Discom? (creatie a BMB) aducea beneficii mari ?Discom? a preluat datoria de 94 750 milioane lei de la BNR pentru a plati în 14 ani, iar BMB s-a ales astfel cu un profit de 750 milioane lei în dauna statului, respectiv a contribuabililor.

Acesta este doar un exemplu. "Portofolii putrede" au fost preluate în suma de multe milioane de lei de catre BNR si apoi trecute statului si de la alte banci ca: ?Banca Franco-Româna?, ?Banca sindicatelor agricole Ialomita?, ?Banca de scont din Bucuresti?, ?Banca generala a Tarii Românesti?, ?Banca Agricola?, ?Banca Victoria? din Arad etc. Actiunea nefasta a capitalului strain din sistemul bancar în perioada crizei este scoasa în relief si de retragerea masiva, fuga din tara a unor însemnate capitaluri straine prin intermediul bancilor. Astfel, circa 18 miliarde lei au luat drumul pietelor straine, agravînd situatia balantei de plati a României. În acelasi timp, capitalul strain a profitat da conjunctura creata de criza pentru a realiza noi cointeresari în domeniul bancar; astfel, capitalul german (prin ?Dresdner Bank?) a înfiintat în octombrie1929 ?Societatea bancara Româna? cu sediul la Bucuresti si cu filiale la Arad, Deva, Timisoara si Brasov.

Concentrarea si centralizarea capitalului în banci au facut progrese însemnate în anii crizei economice din 18929-1933. În timp ce numarul bancilor societati anonime a scazut cu 20% în 1933 fata de 1928, capitalul a ramas acelasi. BNR a capatat un rol tot mai important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plata în strainatate si controlul devizelor.

Capitolul VII - Trasaturile economiei României la începutul celui de-al doilea razboi mondial[]

Economia în anii 1939-1940 (septembrie)


Trasatura fundamentala a evolutiei economiei României în acesti ani a constat în influenta determinanta a factorilor politici externi asupra sa. Aceasta evolutie a dus, în cele din urma la intrarea României pe plan economic în orbita Germaniei. O asemenea situatie, deosebit de nefasta pentru destinele tarii nu a fost decît rodul unei lungi perioade de tensiune si amenintari, presiuni si 95 ultimatumuri, venite din partea Germaniei, sau a celor manevrati de ea cum a fost Ungaria horthista.


Industria.


În conditiile cînd obiectivul prioritar al tarii a fost întarirea capacitatii sale de aparare, industria a devenit un element important al economiei. Masurile adoptate pentru intensificarea efortului industrial au pastrat caracterul unei legislatii stimulative, mai ales sub raportul stimularii investitiilor particulare. Trasatura esentiala a legislatiei industriale a fost cresterea rolului si interventiei statului. Pe aceasta linie s-au adoptat masuri menite a ceea un cadruorganizatoric mai propice pentru concentrarea si mobilizarea tuturor resurselor industriale. Astfel, în cursul anului 1939 a fost creat Consiliul superior economic. Principalele sale atributii erau: redactarea si adoptarea de planuri si programe economice, avizarea diferitelor proiecte de legi economice. În acelasi an s-a realizat si o modificare a legii cartelurilor, care consta în obligativitatea tuturor întreprinderilor pe ramuri de productie. Avînd în vedere importanta industriei de armament, în noiembrie 1939 s-a adoptat legea privind regimul juridic al fabricilor de armament. În industria petroliera s-a creat în ianuarie 1940 Comisariatul general al petrolului. Ca urmare a conditiilor generale un impuls deosebit capata sectoarele industriale legate de înzestrarea armatei, în primul rînd, industria metalurgica, precum si industria textila, pielariei si chiar alimentara.

În schimb, cererea de echipamente industriale, mijloace de productie, cu exceptia celor necesare industriilor legate de armata, a scazut. Datorita situatiei internationale posibilitatea aprovizionarii cu o serie de materii prime solicitate de industria româneasca s-a redus foarte mult. Din septembrie 1939 situatia a devenit si mai critica. Guvernul ia o serie de masuri menite a rezolva cel putin partial aceasta problema.

Astfel, se aduc unele modificari în regimul comertului exterior, în sensul liberalizarii utilizarii devizelor obtinute prin export, cu conditia sa se utilizeze la procurarea de materii prime. Este vorba în primul rînd de procurarea de materii prime din tarile cu devize libere. În acelasi timp s-au facut eforturi si pentru cresterea productiei proprii în extractia de minereuri feroase si neferoase. Numai pentru industria 96 pielariei se va reusi sa se asigure aprovizionarea din tara cu piei crude. În ceea ce priveste industria extractiva a petrolului scaderea productiei, începuta înca din 1936, a continuat. Chiar dupa izbucnirea razboiului s-a înregistrat o crestere a preturilor de petrol pe piata mondiala, ea nu a determinat si o marire a productiei. Un element caracteristic al acestor ani au devenit încercarile, venite din partea Germaniei de a patrunde în industria româneasca. Obiectivele sale principale au fost industria metalurgica si industria petroliera. În industria petroliera era evident ca patrunderea sa a urmarit sa-i asigure un anumit control în vederea asigurarii unor livrari cît mai mari si mai regulate de petrol si derivatele sale. Penetratia germana în industria metalurgica a urmarit limitarea pîna la anulare a acestei ramuri pentru a controla piata româneasca de armament, pentru a mari gradul de dependenta fata de Germania. În acesti ani însa posibilitatile de actiune ale Germaniei au fost limitate, mai ales ca trebuiau utilizate instrumente economice normale, din care achizitionarea de actiuni la societatile românesti era principalul mijloc. Atît timp cît conditiile internationale au permis, încercarile germane în acest sens au dus la un permanent esec. În martie 1939 însa, ocuparea Cehoslovaciei a facut ca Germania sa puna mîna pe pachete de actiuni apartinînd unor societati cehoslovace (Skoda, Zbrojovka), asupra unor societati românesti. Utilizînd contradictiile dintre industriasul N. Malaxa, sprijinit de palat si M. Ausnit, reprezentant al capitalului occidental, soldat cu îndepartarea ultimului, germanii si-au consolidat prezenta la Resita, desi nu detineau decît 9% din actiuni. În industria petrolului însa rezultatele nu au fost nici pe departe tot atît de încurajatoare pentru ei. Opozitia marilor societati cu capital occidental si a statului român au facut ca în acesti ani obiectivul Germaniei sa nu fie atins.

Înfrîngerea Frantei a creat baze noi pentru presiunile Germaniei. Guvernul adopta în iulie 1940 decretul-lege prin care se interzice orice transfer de titluri fara autorizatia statului. Desi hitleristii îsi întaresc presiune pentru a forta guvernul sa etatizeze societatile cu capital occidental, chiar pe fondul situatiei dramatice din vara anului 1940, guvernul român nu accepta.


Agricultura


97 Productiile agricole ale celor doi ani au fost bune, mai mari decît cele din anul 1938. S-a creat astfel un disponibil de export. La începutul anului 1939 însa supraoferta de cereale a determinat ca preturile la cereale sa fie mici. Ca urmare, statul intervine, subventionînd pe exportatori prin prime de export si prin interventia sistemului cooperatist pentru absorbirea surplusului de cereale.

Cresc suprafetele cultivate cu plante tehnice, mai ales oleaginoase solicitate mult la export, cu deosebire în Germania. Izbucnirea razboiului în septembrie 1939 a determinat o crestere a preturilor produselor agricole, mai ales la legume si oleaginoase. Pentru a nu crea lipsuri pe piata datorita intensificarii exportului, guvernul a fost nevoit sa limiteze exportul la unele produse. De asemenea, pe piata interna s-au introdus preturi de stat la cereale, iar pentru stimularea unei productii de buna calitate a introdus sistemul bonificatiilor la pret pentru produsele de buna calitate.

Agricultura a constituit si ea un obiectiv al ofensivei germane asupra economiei românesti. S-au creat societati mixte pentru comercializarea produselor agricole si trimiterea lor în Germania. Un moment important care indica scopul politicii germane în economia româneasca a fost protocolul din iulie 1939, prin care s-a stabilit un plan de restructurare a agriculturii românesti conform cu interesele Germaniei. Aplicarea sa în practica va fi însa firava, mai ales ca acest plan implica si eforturi de investitii.


Finantele publice.


Sistemul financiar al tarii a capatat în acesti ani o importanta deosebita. Marele volum de cheltuieli, a carui tendinta a fost de permanenta crestere, cerea un efort financiar deosebit. Ca urmare, sa înregistrat o crestere substantiala a sarcinii fiscale, suportata atît de masele de oameni ai muncii cît si de asociatiile industriale, bancare si comerciale.

În acelasi timp, volumul cheltuielilor destinate altor scopuri decît celor legate de înzestrarea armatei a scazut. Mai mult decît atît, în conditiile în care bugetul statului nu mai putea face fata acestor cheltuieli, s-au utilizat si alte surse de finantare, din care cea mai importanta a fost cea a împrumuturilor interne. La sfîrsitul anului 1938 s-a creat o institutie specializata pentru aceste operatii: Casa autonoma de finantare si armonizare (CAFA). Sumele de bani 98 obtinute prin aceste împrumuturi urmau a fi dirijate spre ministerele legate de pregatirile militare. În noiembrie 1939 CAFA a fost autorizata sa emita unul dintre cele mai importante împrumuturi interne ale perioadei: ?bonurile pentru înzestrarea armatei?, suportat de masele de oameni ai muncii. O alta sursa de finantare a constituit-o reescontul la BNR. Acest reescont era realizat prin intermediul CAFA, legata la rîndul sau de Ministerul Finantelor. În acest mod, reescontul a devenit de fapt un permanent împrumut al statului la BNR.


Circulatia monetara si activitatea bancara


Sistemul bancar a devenit pîrghia esentiala a economiei si necesitatilor de capital impuse de imperativele vremii. Activitatea BNR a fost îndreptata cu precadere în doua directii:

- sprijinirea si consolidarea sistemului bancar în ansamblu pentru a face fata dificultatilor create de situatia politica si militara;

- sprijinirea efortului de dezvoltare industriala, de crestere a capacitatii de aparare a tarii.;

În anii 1939 ? 1940, paralel cu intensificarea extractiei de metale pretioase din care BNR a cumparat aproape întreaga cantitate extrasa, ceea ce a dus la cresterea rezervelor de aur ale bancii, s-au adoptat masuri pentru a stimula vînzarea de aur a populatiei catre BNR. Banca Nationala era autorizata, astfel, sa plateasca peste pretul oficial al aurului de 153.333, 33 lei kg. de aur fin, o prima valutara de 50%. Unele calcule arata ca în 1940 leul a reprezentat numai 44,50% din valoarea celui din 1929.

Totodata diferenta dintre valoarea interna si cea externa a leului se accentueaza, ducînd la aparitia speculei si a evaziunii de devize. Afacerile cu devizele straine s-au înmultit fiind antrenati si membrii casei regale. Aceste presiuni repetate asupra leului au determinat aparitia unui fenomen de crestere a preturilor cu amanuntul. Guvernul ia unele masuri pentru a preîntîmpina o astfel de evolutie periculoasa. A fost introdus controlul statului asupra preturilor, dar nu pe o scara larga si fara nici o interventie directa, preturile fiind lasate sa se stabileasca în functie de legile pietii. 99

Cu toate masurile luate s-a înregistrat în acesti ani o crestere a costului vietii, mai ales la produse de consum imediat. Comertul exterior. Tratatul economic din 23 martie 1939 cu Germania În acesti ani Germania face eforturi deosebite pentru a obtine o pozitie privilegiata în economia româneasca, în comertul exterior. Pe de alta parte, România în acesti ani nu a putut sa fie manevrata cu atîta usurinta de Germania, atît timp cît a mai existat o speranta pentru un sprijin eficace în favoarea sa din partea tarilor occidentale. Cînd si aceasta speranta a disparut, trecerea României, ramasa singura, izolata, în sfera de influenta germana a fost definitiva. Dar acest fapt se va întîmpla abia în vara anului 1940. În 1939 ? 1940 înfruntarea României si Germaniei pe plan economic se baza pe doua obiective specifice fiecareia dintre parti: Germania dorea un tratat economic general prin care economia României sa fie pusa la dispozitia sa România dorea ca prin concesiuni cu caracter economic, mai ales în domeniul comertului exterior, sa poata determina Germania sa accepte garantii pentru integritatea sa teritoriala.Dar aceasta nu sa realizat fara ca Germania sa nu fi utilizat toata gama de metode extra-economice: presiuni din partea functionarilor germani, campanii de presa violente contra României, amenintari cu interventie militara, ultimatumuri si mai presus de orice, santajarea României cu problema integritatii teritoriale, pentru care Germania a manevrat abil si eficace Ungaria si Bulgaria.

În acest context guvernul român trebuie sa semneze tratatul economic. Reprezentantul german în ziua de 23 martie da un ultimatum categoric respingînd propunerea româna de a se relua negocierile. Astfel, în dupa amiaza zilei de 23 martie 1939 s-a semnat tratatul economic româno-german. Clauzele tratatului depaseau cadrul strict al relatiilor comerciale bilaterale, prevazînd, în esenta, orientarea tot mai strînsa a economiei românesti fata de necesitatile germane. 100


Bibliografie

      • Banca Nationala a României 1880 ? 1995, Ed. Enciclopedica,

Bucuresti, 1998

Axenciuc, V. Introducere în istoria economica a României, Ed. Fundatiei "România de mîine", Bucuresti, 1995

Buzatu, Gh. O istorie a petrolului românesc, Ed. Economica, Bucuresti, 1988

Constantinescu, N. N. Istoria economica a României, Ed. Economica, Bucuresti, 1997

Kiritescu, C. C. Sistemul banesc al leului si predecesorii lui, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1997

Muresan, M., Muresan, D. Istoria economiei, Ed. Economic, Ed. Economica, Bucuresti, 1998

Postolache, T. Economia României. Secolul XX. Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1991

Puia, I. Detaliile economice externe ale României în perioada interbelica, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1992

Suta, N. Istoria comertului exterior românesc, Ed. Eficient, Bucuresti, 1992

Sandru, D-tru Reforma agrara din 1921a din 1921, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1975

Advertisement