Fandom

Coman Wiki

Istoria creştinismului în România

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Romanitate şi creştinism Edit

Cruce1.jpg

– dupa retragerea aureliana (sec. al III-lea) în nordul Dunarii a ramas o populatie vorbitoare de limba latina; – Dobrogea ramâne parte a Imperiului Roman; – împaratul roman Constantin cel Mare (sec. al IV-lea) reinstaureaza temporar stapânirea romana la nord de Dunare; – crestinismul este religia întemeiata de Iisus Hristos; – raspândirea crestinismului în limba latina, în spatiul dunarean a fost favorizata de:

  • existenta populatiei vorbitoare de limba latina;
  • Edictul de la Milan (313) – Constantin cel Mare acorda libertate crestinismului.

– modalitati de raspândire a crestinismului:

  • prin misionari – persoane care raspândeau crestinismul.

– dovezi ale crestinismului:

  • descoperirea basilicilor (lacase de cult) crestine la: Tomis, Histria, Callatis, Porolissum, Sucidava si a obiectelor paleocrestine de la Drobeta, Tibiscum, Romula, Sucidava, Biertan (donariul – sec. al IV-lea);
  • descoperirea lacasului de cult crestin autohton de la Mihălășeni, județul Botoșani (secolele IV-V) si a mormintelor orientate est-vest;
  • numeroase descoperiri arheologice de obiecte de podoaba si vase de lut cu simboluri crestine;
  • organizarea episcopiilor – la Tomis;
  • originea latina a cuvintelor legate de crestinism: biserica (basilica); Dumnezeu (Domine Deus);

cruce; crestin; înger; paste.

Sursa: IstoriaRomania.com

Intre tradiţie si istorie (1) Edit

312-1.jpg

In aceasta serie de articole voi incerca sa reconstruiesc atat cat se poate geneza Creştinismului, care a patruns si s-a dezvoltat pe teritoriul numit astazi România si a fost adoptat de populatia care se va transforma in timp in poporul român. Saracia izvoarelor istorice produce de obicei traditii, care in timp au devenit istorie si care de doua secole se tot rescrie, micsorand partea legendara si inlocuind-o cu o noua istorie, mai apropiata de adevarurile pe care nu le vom cunoaste niciodata.

Majoritatea istoricilor sunt astazi de acord cu posibilitatea ca religia Creştina a ajuns în Dacia odată cu trupele Imperiului roman. Probabil că primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au trecut Dunărea în afara Imperiului încă din secolul I d. Hr., pentru a evita primele persecuţii organizate de catre autorităţile imperiale provinciale, pe vremea împăratului Nero. Nu avem nici o dovada ca printre soldatii romani care au intrat in Dacia ar fi fost crestini; totusi, avand in vedere ca o parte din legiunile romane care au ajuns in Dacia proveneau si din Tara Sfanta si Siria, exista o posibilitate ca o minoritate sa fi fost totusi crestini.

312-2.jpg

După 297 d.Hr., in Sciţia Inferioara (Scythia minor), care se intindea între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se aflau multi crestini care emigrasera, fugariti de persecutiile religioase anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul. Avem probe istorice ca Episcopul Efrem a fost ucis în 304 d.Hr., în ziua de 7 Martie, la Tomis.

Traditia sustine ca Moesia inferioară a fost vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru şi de discipolii direcţi ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice. Traditia indica locul din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldaţi romani, în orasul Patras din Grecia.


312-3.jpg

Traditia sustine ca Sf. Apostol Andrei s-a nascut la Betsaida (Ebr. bet ţida), fiind fratele Sfântului Apostol Petru (Şimon), dintr-o familie de pescari de pe malul Lacului Genezaret (Ebr. kineret). Traditia aramaica ii atribuie numele original de Amoţ, care in aramaica si ebraica biblica insemna curajos sau barbatesc; tradus in greaca, numele lui a devenit Andreas adica Andrei. Deoarece traditia indica anul sacrificarii, anul 60 d.Hr. este mai mult decat edificator ca vizita Apostolului pe meleagurile romanesti s-a petrecut inaintea acestui an, probabil intre 55-59 d. Hr, avand in vedere ca Sinodul Apostolic a avut loc in jurul anilor 49-50 d. Hr. la Ierusalim, unde s-a decis unde va merge fiecare dintre Apostoli.

Peştera Sfântului Andrei este situata în Dobrogea, în apropierea localităţii Ion Corvin, judeţul Constanţa. Tradiţia populară spune că in aceasta pestera Sfântul Apostol Andrei a locuit şi a creştinat. Peştera se găseşte la mai puţin de 2 kilometri de “Cişmeaua Mihai Eminescu”, la apoximativ 4 kilometri de şoseaua Constanţa – Ostrov. Eusebiu din Cezarea (c. 263–339, numit si Eusebius Pamphili), este primul care atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost Apostolul Daciei şi al Sciţiei inferioare.


Imparatul Constant (fiul cel mic a lui Constantin cel Mare) aduce in 350 d.Hr. moastele Sfantului Andrei la Constantinopol si le aşează în Biserica Apostolilor. Acestea se pastreaza in acest loc pâna in jurul anului 850 d.Hr., când imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul cedeaza rugamintilor locuitorilor din Patras si le inapoiaza capul. In anul 1208, în timpul Cruciadei a 4-a, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea, Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

Intre tradiţie si istorie (2) Edit

313-0.jpg

Majoritatea popoarelor care au salaşluit pe teritoriul Imperiului Roman sau in zonele adiacente, dupa devenirea crestinismului religie oficiala a Imperiului (fie el de apus sau de rasarit) au fost crestinate “de sus în jos” cate odata prin forţă. Aceasta forţă a fost exercitată din partea unui singur conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele maghiar pentru unguri, sau din partea unor elite militare. Nu cunoastem exact felul in care populatia proto-româna a fost crestinata sau cum aceasta populatie s-a crestinat, nu exista izvoare scrise, traditia ne transmite ca nu au fost convertiţi prin forţă, ci prin acţiuni pornind de la elite către mase. Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, a fost unul de dor şi de taină. Poate da sau poate nu, in nici un caz nu avem nici o proba istorica care sa infirme spusele ale acestui mare duhovnic si carturar.

În cetatea antică Halmyris, de lângă Murghiol, județul Tulcea au fost descoperite in 2001 osemintele a doi martiri, Epictet și Astion. Acestia au fost omorâți in anul 290 la ordinul comandantului militar al provinciei Scythia Minor, Latronianus.

Primul preot creştin daco-roman cunoscut este Montanus, care a trait la Sirmium dupa retragerea Aureliana (astazi Mitroviţa langa Belgrad) si a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa sa creştină în 26 Martie 304. Tot la Sirmium a fost martirizata in aceeasi perioada Sfânta Anastasia (Vindecatoarea de Boli).

Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumărați alți martiri, mai ales în timpul marilor persecuții anti-creștine organizate din ordinulîmpăraților romani Dioclețian, Galeriu, Liciniu și Iulian Apostatul.

In 306, la 23 August a fost martirizat Sfantul Lup din Novae (Sviştov, Bulgaria) tot dupa retragerea Aureliana.

Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul Noviodunum, în Sciţia minor) au dezgropat un Martyrion şi mai vechi, aşezat la temelie.

313-1.jpg

Terminologia eclesiastica romaneasca este aproape total latina “biserică” – basilica, “Dumnezeu”- Domine Deus, “Paşte” – Paschae, “Păgân” – Paganus, “Înger” – Angelus, “cruce” – crux, -cis, “creştin” – christianus, “a boteza” – batizare. Analizarea etimologica descrie un fenomen extrem de interesant: probabil ca primele contacte ale crestinilor proto-români au fost cu crestinitatea latina si nu cu cea greaca. Alte nume rezervate unor locatii geografice sau onomastice sunt si ele de sorginte latina, de exemplu: “Sântămăria”, “Sâmpetru”, “Sângiorgi”, “Sânmedru” , “Sânandrei”, “Sântoader”, etc. Pana si onaomastica pagana pastrata de traditia romaneasca, de exemplu “Sânziana” si “Cosânzeana” au radacini romane – Sancta Diana si Qua Sancta Diana. Traditiile primare ale crestinismului proto-român, care-l nominalizau pe Sfantul Andrei drept “apostolul lupiilor”, sunt strans legate de mitologia Dacilor care aveau ca stindart un cap de lup, asadar Sfantul Andrei este “apostolul dacilor”.


313-2.jpg

Cele mai veche dovada scrisa a crestinismului proto-roman gasita pe teritoriul Romaniei este o inscripţie de pe un mormânt care dateaza din al doilea secol d.Hr., găsita în Napoca, care purta inscrisul Sit tibi terra levis [1]. Inscripţia a fost făcută de către o “breasla” (o asociaţie), ale cărei membrii provineau probabil din Orientul Mijlociu. Printre persoanele menţionate în inscripţie, majoritare au fost cele care purtau nume romane, ceea ce sugerează că a existat o răspândire a creştinismului în rândurile soldaţilor si ale colonistilor daco-romani încă din secolul al II-lea d.Hr., pe teritoriul national.

Biserica Sfânta Maria din Vlaherne din cartierul Vlaherne are de asemenea o conotație românească, denumirea cartierului provenind de la cuvantul vlah.

Intre tradiţie si istorie (3) Edit

314-2.jpg

La sfârşitul mileniului I d.Hr., deoarece teritoriul muntos de la sudul Dunării de Jos mai era numită şi Vlahia Mare, aceea de la nordul Dunării de Jos a fost numită de către cancelariile bizantine după numele ungurilor (aliaţii bizantini ai timpului) Ungro-Vlahia. Aceste importante fapte geografice şi etnografice au fost reflectate în numele primei Mitropolii româneşti de la nord de Dunăre, Mitropolia Ungro Vlahiei.

Creştinarea slavilor sudici cu ajutorul populaţiei proto-romane n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forţarea liniei de apărare Constanţa-Cernavodă (a valului “lui Traian” ) întărit cu toate fortificaţiile malurilor dunărene ale Imperiului bizantin.

În urma relaţiilor complexe ale Patriarhatelor Bizantine cu primele forme ale Ţaratelor româno bulgare, autoritatea ortodoxă a adoptat limba paleo slavică, aceea provenita din limba greacă, în Sfânta Liturghie, începând din secolul IX d. Hr.

Cu toate acestea, cele mai multe texte religioase erau învăţate pe dinafară de preoţii care nu înţelegeau limba slavonă. Astfel, numeroase rugaciuni din această perioadă au fost denumite boscorodii (lucruri fara sens), [1] reflectand situaţia unui bilingvism aproape inexistent.

314-11.jpg

Impăratul Galeriu (născut in Dacia, probabil de origine daco-romana) a proclamat în 311 d.Hr. libertatea confesionala pentru creştinii de peste tot teritoriul Imperiului Roman [2], oraşul Tomis devenind Constanţa, cu o Mitropolie cu 14 episcopate. Până în secolul al IV-lea s-a format pe teritoriul Mitropoliei Tomisului un nucleu puternic şi organizat de călugări creştini, cunoscut sub numele de Călugării Sciti.

Călugării Sciti au format o comunitate monahala in regiunea din jurul Deltei Dunarii, care a jucat un rol influent în creştinarea populatiei autohtone si mentinerea unei vieţi crestinesti între secolele IV-VI d.Hr, contributia lor la aprofundarea dogmei creştine şi a calendarului creştin a fost covarşitoare. Numele Scit nu se referă la etnie, ci provine de la Scythia Minor, numele clasic al modernei regiuni Dobrogea, impartite intre România şi Bulgaria, pe atunci provincie romană. Majoritatea călugărilor sciti au fost proto-romani de origine Daco/Traco-Romana; impreuna cu ei au trait insa si creştini imigranţi care au venit să trăiască viata ascetica si sa raspandeasca creştinismul.

Călugării Sciţi si doctrina Teopaschită Edit

315-1.jpg

Călugării Sciţi au adus o contribuţie importantă in Hristologie in general si in cea ortodoxa in special. Acesti călugări pe care i-am descris in postarea antecedenta au formulat o doctrina cunoscuta de noi pe numele de “Doctrina Teopaschită” pentru a solutiona controversele despre natura a lui Hristos, apărute după Conciliul de la Calcedon din 451 (al IV-lea) . “Doctrina Teopaschită” a fost iniţial respinsă de ambele ramuri de Est şi de Vest a Bisericii, in timp acesta doctrina a fost acceptata şi necesitatea argumentelor ei a fost justificata in Conciliul al II-lea de la Constantinopol în 553. Conciliul de la Calcedon (al IV-lea) desi bazat pe doctrina Sfantului Chiril a ocolit unii termeni si expresii, ceea ce a produs multe nemultumiri si luari de pozitii, mai ales impotriva Epistolei lui Leon, care prezenta unele indoieli in ce priveste ortodoxia ei. Călugării Sciţi reactualizeaza formula: “Unus de Trinitate passus est carne – Unul din Treime a patimit in trup“. Si intr-adevar, formula călugărilor Sciiţi era deosebit de necesara. Conciliul de la Calcedon desi recunoaste unica Persoana a lui Iisus Hristos in doua firi unite in mod neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit, din actele omenesti nu se opreste decat asupra nasterii, putand crea echivocul ca, dupa intrupare, toate actele lui Iisus Hristos sunt doar ale omului. Prin formula lor, ei voiau sa arate ca si dupa intrupare subiectul persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos este tot Dumnezeu si ca atare toate actele facute in vederea mantuirii sunt ale Lui, deci sunt specifice si savarsite prin firea pe care si-a enipostaziat-o Siesi. Dar in calea afirmarii formulei lor s-au ridicat zeci de bariere. Incepand cu episcopul lor, Paternus de Tomis, si ajungand pana la Constantinopol si Roma, toti se opuneau, invocand ca principal motiv ca aceasta nu era prevazuta de Conciliile Ecumenice, desi in realitate era perfect ortodoxa, scitii punand accent pe subiectul divin al actelor omenesti.

315-2.jpg

Cu toate stradaniile călugărilor Sciţi de a obtine aprobarea acestei formule, nu au reusit si, pentru cativa ani, se parea ca s-a asternut tacerea peste aprigile discutii purtate pe aceasta tema. Dar, in anul 527, imparatul Justinian preia formula scita si o legifereaza printr-un decret, impunand-o ca obligatorie pentru Biserica dreptmaritoare. In cele din urma, la rugamintea si explicarea lui Justinian, si papa Ioan al II-lea al Romei (532-535) aproba “formula scita” : “Unul din Treime a patimit in trup“. Intrucat pana astazi chiar unii dintre teologii ortodocsi, influentati probabil de teologii catolici care, asa cum am constatat, vazand pe cruce mai mult pe Hristos-Omul, desprins oarecum de Ipostasul divin, califica aceasta formula drept teopaschita, o preiau si ei intocmai, consideram ca necesar a demonstra ortodoxia ei, mai ales pentru faptul ca joaca un rol important in precizarea dogmei pe care o tratam, la Sinoadele Ecumenice V si VI, avand un puternic ecou chiar pana astazi in cultul si viata Bisericii Ortodoxe.

Inceputurile literaturii religioase. Edit

316-1.jpg

In secolele XIV-XVI au circulat in tarile romanesti opere religioase scrise in limba slavona. Dintre acestea se cuvin amintite imnurile religioase (tropare) compuse de Filos (in calugarie numit Filotei monahul), fost logofat al lui Mircea cel Batran, si un elogiu, alcatuit pe la sfarsitul secolului al XV-lea de vistiernicul Simion Dedulovici. Unii carturari slavi, stabiliti temporar sau definitiv in Moldova si Tara Romaneasca, au desfasurat o activitate vasta in domeniul promovarii literaturii religioase. Unul dintre acestia a fost Grigore Tamblac. In timpul sederii sale in Moldova (1401-1404) a rostit mai multe predici, care s-au pastrat in manuscrise slavone, si a scris “Mucenicia sfantului si slavitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost chinuit la Cetatea Albă

.O schimbare importanta in cultura a fost data de aparitia scrierilor in limba materna. Pe la sfarsitul secolului al XV-lea s-au tradus: asa-numitul “Codice Voronetean”– partile de Scriptura din Voronet, “Psaltirea Scheiana” si “Psaltirea Hurmuzachi”. In Moldova “Sintagma lui Matei Vlastares”- o culegere de legi bisericesti si dispozitii penale si civile bizantine, a fost copiata de ieromonahul Gervasie de la Neamt (1452), de gramaticul Damian din Iasi (1495) si de episcopul Macarie (1552).
316-2.jpg

In a doua jumatate a secolului al XVI-lea s-au tradus in limba romana primele pravile bisericesti (nomocanoane), culese din legiuirile bizantine. Una din aceste traduceri facute in Moldova a fost tiparita de Coresi la Brasov cu titlul “Pravila sfintilor apostoli”.

La mai putin de o jumatate de secol de la prima carte iesita din teascul lui Gutemberg (“Biblia latina”, 1460), in Tara Romaneasca, in vremea lui Radu cel Mare, isi incepe activitatea tiparul. Inceputurile lui sunt legate de numele lui Macarie, care lucrase ca tipograf la Cetinje, in Muntenegru. In tipografia condusa de Macarie au aparut trei carti: “Liturghierul” (1508), “Octoitul” (1510) si “Evangheliarul” (1512), in limba slavona.

Intrerupta catva timp, activitatea tipografica a fost reluata in 1545, in timpul lui Radu Paisie, sub conducerea mesterului sarb Dimitrie Liubavici. El a tiparit un “Molitvenic” (1545) si un “Apostol” (1546), cerut de domnul Moldovei, Ilias Rares. In tiparitura ardeleana, un loc important l-a avut Filip Moldoveanul. El a tiparit “Tetraevanghelul slavon” (1546) si “Evangheliarul slavo-roman” (1551-1553). Prin activitatea lui Coresi si a colaboratorilor lui, Brasovul a devenit, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, centrul cel mai important de raspandire a cartii religioase in limba romana. (“Psaltirea” si “Liturghierul”, in 1570, “Evanghelia cu invatatura”, din 1580-1581).

Biblia de la Bucureşti, cunoscută şi sub denumirea de Biblia Cantacuzino, a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată la Bucureşti în 1688. Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraţilor Greceanu (Radu şi Şerban), fiind tipărită în Ţara Românească cu ajutorul principelui Şerban Cantacuzino (1678-1688).

Nicolae Milescu sau Neculai Milescu Spătarul, s-a nascut in anul 1636 la Vaslui ai a murit in exil la Moscova in anul 1708. În istoriografia rusă este cunoscut sub numele de Nikolai Spatar, fără a se menţiona că era român. Nicolae Milescu a fost un cărturar, traducător, geograf şi diplomat moldovean, care a activat în Moldova şi în slujba Ţarului Rusiei Alexei I-ul (Alexei Mikhailovich Romanov), unul din intemeietorii dinastiei Romanov si predecesor al lui Petru cel Mare. Nicolae Milescu a fost cunoscut şi sub numele de Spătarul Milescu-Cârnu, porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ştefăniţă Lupu) pentru a-i se potoli presupusele ambiţii de a accede la domnie. Un om “însemnat” nu mai putea deveni domnitor. Nicolae s-a născut pe moşia tatălui său Gavril, care era posibil de origine greacă, lângă Vaslui. A studiat la Colegiul Patriarhal din Constantinopol şi, după ce se întoarce la Iaşi, este numit Cancelarul Prinţului Gheorghe Ştefan. Între anii 1660 şi 1664 a fost reprezentantul ţării în Imperiul Otoman şi apoi trimis ca sol la Berlin şi Stockholm. Milescu vorbea limba română, limba latină, limba greacă şi limba rusă. Între anii 1661–1668 efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament, având ca sursă principală textul grecesc din Septuaginta, apărută la Frankfurt în 1597.

316-3.jpg

Nicolae Milescu este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678). Ţarul Aleksei îl trimite în ambasadă în China. Expediţia durează mai mulţi ani. În final totuşi Spătarul nu se întâlneşte cu împăratul acestei mari ţări. Se pare că motivul a fost neacceptarea, din partea spătarului, a protocolului imperial pe care l-a considerat umilitor. Totuşi, relatarea călătoriei întreprinse constituie un adevărat document istoric. Pe lângă descrierea moravurilor chinezeşti, întâlnim aspecte din Siberia, Mongolia. Lucrarea sa De la Tobolsk până în China (note de călătorie) este editată în 1888 de G. Sion.

Contextul contradictoriu al crestinismului romanesc. Edit

318-1.jpg

Textele de referinţă ale istoriografiei bisericeşti şi laice socotesc că la venirea slavilor, romanicii erau deja creştini. Se afirmă acest lucru pentru a da procesul de „romanizare-încreştinare” drept încheiat. Dar, este destul de limpede că în aceleaşi momente, românizarea nu se finalizase, iar legat de globalitatea sau calitatea creştină a populaţiei nord-dunărene sunt încă multe aspecte de elucidat. Ar mai fi foarte uşor de tranşat înţelegerea corectă a acestei etape istorice prin afirmaţia sau, pentru suspicioşi, măcar avansarea premisei potrivit căreia nu este nici o obligaţie istoriografică în a suda una de alta creştinătatea daco-romană, de aceea a românilor.

Totusi, descoperirile arheologice confirma crestinismul populatiei protoromanesti. Tertulian a scris în opera sa despre creștinarea sarmaților, dacilor și a sciților. Se remarcă urmele arheologice de la Mihălășeni, județul Botoșani, care conțin rămășițele lăcașului de cult creștin, mormintele creștine și inventarul de factură creștină din mormintele necropolei. Temelia lăcașului de cult era din lespezi de râu și formau un dreptunghi cu laturile de 8 și 7 metri. Vestigii arheologice asemănătoare au fost descoperite și la Nicolina - Iași, datate în aceeași epocă (vezi Octavian-Liviu Șovan, Zorile creștinismului în nord-estul Moldovei-repere arheologice, Revista Forum cultural, Anul V, nr.4, decembrie 2005 (19))

Podoabe.jpg

Deşi au convieţuit îndelung şi cu protoromânii, slavii au rămas păgâni şi nici nu sunt multe urme lingvistice care să mărturisească o posibilă influenţă creştină transmisă de la latinofonii daco-romani. Cuvantul "creştin" din limba română este totusi mult mai vechi decat "cristian" din limbile bulgara sau rusa. Sârbii au imprumutat de la români cuvantul păgân, conştienti că se diferenţiază astfel faţă de români.

Conform scenariilor agreate în istoriografia românească, aportul lingvistic slav la bagajul religios românesc a survenit după momentul în care poporul român s-a format, din clipa ori din preajma momentului în care bulgaro-slavii şi-au perfectat propriul tezaur terminologic bisericesc. În asemenea context, cel mai normal ar fi să vedem că, cel puţin până în a doua jumătate a secolului al IX-lea, cele două comunităţi etnice s-au influentat reciproc.

318-2.jpg

După statistica mormintelor din această perioadă, ar însemna să acceptăm că prezenţele de păgâni au fost continue şi chiar dominatoare. Dovezile creştine ale secolului IX sunt mai mult sub forma unor inscriptii si insemne crestine pe obiecte de podoaba si pe vase de lut. Lipsa unor lăcașuri de cult în anumite perioade poate fi explicată și prin persecutarea creștinilor latinofoni si prin distrugerile provocate de către slavii păgâni și apoi de către păgânii avari, pecenegi, cumani si tătari.

Dacă cultura Dridu se extinde pe aria influenţată politic de către primul ţarat bulgar (Muntenia, Moldova sudică şi centrală, Transilvania până la Mureş), ar rezulta că a fost totuşi vorba despre o arie care trebuie să fi avut şi alte forme materiale decât cele strict ceramice.

Dacă vrem să credem că, populaţia protoromaneasca era creştină, va trebui să arătăm, de îndată, cum îşi practica cotidian sacramentele. Termenii cei mai eleganţi, dar extrem de idealizaţi, pe care i-am citit vorbesc amestecat, despre creştinism şi Biserică, apoi despre „organizare pe baza vechilor principii ortodoxe”, „acte de cult simplificate”, „abandonarea rigorismului”, „crearea unor forme locale”, „sincretism creştino-păgân”. Aşadar suntem generoşi în a admite un tip de creştinism care ne-ar fi propriu, unul local, particular, în fapt.

Glasuri izolate au avut totuşi curajul să afirme că au existat grupuri de români păgâni datorită coabitării cu alogenii. Limita ar fi, după Dan Gh. Teodor, secolul al IX-lea, dar nu ni s-a spus de ce ei nu ar putea fi admişi şi după acel veac. Fenomenul ar fi concomitent cu Occidentul unde, în secolul al IX-lea, păgânismul era încă ameninţător. Dacă era remarcat cronistic în state oficial creştine, atunci câtă valoare procentuală trebuie să fi deţinut el într-o lume de un autarhism aproape preistoric şi dominată politic de barbari păgâni?

Creştinarea bulgarilor a condus, indubitabil, la instalarea în vecinătatea apropiată, după multe veacuri de absenţă, a unui stat creştin. Evenimentul a fost dublat apoi de apropierile creştinismului carolingian şi a celui rusesc. Numai de la sfârşit de secol X se poate vorbi despre construcţia unui front creştin care ne înconjura in urma revenirii Imperiului Roman la Dunare si in Dobrogea. Întâmplător sau nu, de atunci datează primele biserici certe din Dobrogea (Dinogetia, Niculiţel, Basarabi). Şi tot de atunci, în aceeaşi provincie se înmulţeau obiectele creştine şi inscripţiile. Cea mai mare parte a românităţii a rămas în continuare insularizată, doar cu mai multe posibilităţi de a fi influenţată de creştinism, şi ceea ce se uită voit este că societatea sa nu era pregătită să exerseze creştinismul instituţionalizat.

Dacă creştinismul local a făcut progrese deja în timpul primului ţarat bulgar, atunci ce s-a întâmplat după cucerirea bizantină a Bulgariei? Pentru că, în intervalul de la 864, până la două secole din cel de-al doilea mileniu, mărturiile creştine nu sunt într-atât de înmulţite sau de relevante încât să indice un progres serios faţă de vremurile anterioare. Spre nordul Dunării nu se înregistrează nici vreo generalizată politică religioasă bizantină, nici vreun misionarism bulgar disident faţă de ierarhia grecească instituită de către împăraţii macedonieni. Deşi salutată repetat drept cea dintâi revenire episcopală la nord de Dunăre, episcopia vechiului Dibisiskos (Dibiskos, Tibiskos), identificată la Jupa (Tibiscum) ori Timişoara de astăzi, nu a întrunit nici o unanimitate a istoriografiei bisericeşti europene. Există pentru ea şi o altă localizare, în speţă la Kovin. Indiferent de amplasament, nu putem şti dacă ea a avut vreun rol dincolo de simpla sa atestare. Sau dacă – variantă constant exclusă de către români, ea nu s-a lăsat întreţinută de către neofiţi din elitele bulgare, sârbe sau maghiare!

318-3.jpg

În scrierea lui Anonymus, românii sunt enumeraţi alături de bulgari, dar şi de „slavi”, avari, cumani. „Eroii” notarului, asimilaţi cu jumătate de gură printre primii fruntaşi români, deţin identităţi ciudate. De-a dreptul scandaloasă este cea a lui Menumorut, cel care, creştin fiind şi cu mândrie de bulgar, avea mai multe neveste. Cronistica tace în dreptul religiei lui „Gelou” şi Glad. Însă pentru Iula sau Gyla cel Tânăr (care a permis construirea primei bazilici bizantine in Transilvania) se oferă ca pretext al războiului declanşat împotriva sa de către Ştefan I al Ungariei, refuzul său de a trece sub controlul papal. Creştinarea la Vidin a unui alt şef, Ahtum, care s-a localizat pe teritoriul actualei Românii, este primul act sigur de istorie religioasă, dar şi de posibilă relaţionare ierarhică. Ahtum a contribuit la ctitorirea a doua manastiri bizantine in Banat.

Ulterior, influenţa sârbească, nu bulgară, este înregistrată în formele slavone din unele dintre inscripţiile Transilvaniei. „Jupele” sunt tipice pentru aceleaşi două teritorii. Aceasta înseamnă însă că nu ar trebui să ne gândim la soluţii creştine slave „de primă generaţie”, ci doar la altele, mai târzii. Rutenii creştinati de bizantini vor fi avut şi ei vreun oarecare rol care a rămas de reanalizat. Biserica de la Vasilău sau Vasileu din nordul Moldovei (fosta tara a Onutului) din sec.al XII-lea are o piatra de mormant cu simboluri funerare vikinge. Sarcofagele de piatra din aceeasi zona au aparut dupa crestinarea vikingilor in Ucraina si Rusia si pot fi atribuite urmasilor vikingilor slavizati.

Piatra de mormat si simboluri vikinge.jpg

Creștinismul românesc - Cronologie Edit

Secolul I:

  • Sfântul Pavel a trait 20 de ani în Dobrogea

Secolul III:

  • martiri: Attalos, Kamasis, Filippos și Zoticos, bazilica din Niculițel
  • martiri: Epictet și Astion din Halmiris

Secolul IV:

  • martir: Sfântul Lup din Novae,
  • martir: Preotul Montanus din Sirmium (azi Mitrovița in Serbia) şi soţia Maxima; tot in Sirmium a fost executata Sfânta Anastasia
  • martir: Episcopul Efrem martir la Tomis;
  • martir: Vlasios din Sebasteia, cunoscut ca Sfântul Valah in Albania si Croatia
  • Episcopul Audias împreună cu adepții săi, exilați în Scythia Minor, se afirmă in creștinarea atat a populației dintre Nistru și Prut dar si din teritoriile ocupate de goti.
  • Donariul de la Biertan (Ego Zenovius Votum Posui)
  • bazilica din Histria (prima mentiune)
  • biserica din cetatea Dinogetia 

Secolul V:

  • Ioan Cassian (360-435) călugăr scit

Secolul VI:

  • Dionisie Exiguus (470-574); călugăr scit
  • Ioan Maxentius; călugăr scit
  • documente despre Vlaherne (Blachernae), cartier in Constantinopol si biserică (denumire dupa cuvantul "vlach"
  • vestigii arheologice creștine la Mihălășeni, județul Botoșani (necropolă si casă de rugaciune)
  • bazilica de la Sucidava
  • bazilica de la Capidava

Secolul VIII

  • podoabe cu inscriptii crestine din sec. VIII, gasite in Suceava, Neamt si Iasi

Secolul IX:  

  • in anul 814 incepe persecutarea crestinilor romanizati de catre slavii din Bulgaria (Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, pag. XV)
  • biserica sapata in calcar de la Basarabi-Murfatlar
  • biserica din Densuș reutilizată ca biserică, provenind de la un altar roman

Secolul X:

  • bazilica bizantină din Alba Iulia construită de Iula (Gyula), in care a slujit Ierotei, primul episcop al Transilvaniei
  • biserica de la Gurasada, județul Hunedoara, incepută in sec.X si modificata in sec XIII
  • împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenet, la mijlocul secolului al X-lea, menționa că „pe partea aceasta a râului Nistru (râu identificat de istoricul Gheorghe Postică) se observă unele urme de biserici și cruci, săpate în gresie”.

Secolul XI: episcopie a valahilor (la Vreanoti) supusă arhiepiscopului de Ohrida

  • biserica de la Cetățuia (lângă Niculițel-Tulcea)
  • biserica mănăstirii bizantine fondată de Ahtum la Morisena (Cenad)
  • biserica mănăstirii bizantine fondată de Ahtum lângă Arad (Ahtunmonostur)
  • biserica mănăstirii bizantine de la Oroslanos, astăzi localitatea Maidan din Serbia, in apropiere de Beba Veche, ctitorita de Chanadinus
  • românii din munţii Balcani participă de partea paulicienilor la răscoala terminată cu bătălia de la Veliatovo in Bulgaria.
  • românii din provinciile Imperiului Roman de Răsărit (din Paristrion si din zona munţilor Balcani) participă la Cruciada a I-a, în armata împăratului Alexius

Secolul XII:

  • biserica din Vasileu (pe Nistru); piatra de mormant a ctitorului contine simboluri funerare vikinge; se presupune ca a fost construita de vikingii românizați sau slavizați (conform filologului Eugen Lozovan)
  • biserica de lemn din Streisângiorgiu în județul Hunedoara, gasita sub fundatia actualei biserici

Legături externe Edit

  • ro


Madame Blogary

Also on Fandom

Random Wiki