Fandom

Coman Wiki

Istoria armenilor

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Menţionat pentru prima oară în Biblie, străvechiul regat al Armeniei s-a numărat printre primele popoare ce a fost convertit la creştinism, transmiţînd credinţa sa ortodoxă din generaţie în generaţie, de mai bine de 300 de ani încoace.

Străvechile regate armeneştiEdit

Fiind una dintre cele mai vechi cilizaţii ale lumii, Armenia de odinioară includea şi biblicul munte Ararat, unde se spune că Arca lui Noe ar fi poposit după trecerea Potopului. Armenia a fost primul stat de pe mapamomd care a adoptat creştinismul, ca religie (în jurul anului 300). În secolul VI î.Chr., armenii s-au aşezat pe teritoriul vechiului regat Urartu (denumirea siriană a muntelui Ararat) aflat atunci în regres, iar sub domnia lui Tigran cel Mare imperiul armean a atins apogeul, devenind unul dintre cele mai puternice de pe cuprinsul Asiei, având un teritoriu ce se întindea de la Marea Caspică pînă la Marea Mediterană. Totuşi, de-a lungul unei bune părţi a istoriei sale, Armenia a fost invadată de mai multe imperii cotropitoare. Aflîndu-se sub continua ameninţare a dominaţiei forţelor străine, armenii au devenit deopotrivă cosmopolitani, dar şi dîrzi apărători ai culturii şi tradiţiilor sale. De-a lungul secolelor, Armenia a fost cucerită de către greci, romani şi persani.

Mituri ale originii armeneEdit

Armenii se consideră descendenţii direcţi ai lui Noe, suprevieţuitorul Potopului biblic. Potrivit Genezei, Arca lui Noe a poposit pe vârful muntelui Ararat, în inima Armeniei. În timpurile străvechi, Araratul era considerat un Munte Sacru. Multe scrieri din antichitate localizau biblica Grădină a Raiului în Ţara Armenia, denumită odinioară şi Ţara lui Ararat. Potrivit tradiţiei, se spune că Noe ar fi întemeiat oraşul Nakhicevan, cea mai veche localitate armenească. Moses Khorenaţi, un renumit istoric ce a trăit în secolul V, ne înfăţişează o genealogie detaliată a lui Haik din Japheth, fiul lui Noe şi strămoşul armenilor. Astfel, teritoriul Platoului armenesc este considerat drept leagănul civilizaţiei, punctul iniţial de unde omenirea s-a răspândit apoi în întreaga lume. Cel mai vechi mit detaliază străvechile războaie ale armenilor din antichitate, purtate împotriva asirienilor aflaţi în imediata lor vecinătate. Haik, considerat a fi patriarhul poporului armean, şi-a condus războinicii în lupta dusă pentru înfrîngerea lui Baeleus, uriaşul asirian. În jurul anului 2100 î.Chr. a luat naştere prototipul primului stat armenesc. Chiar şi astăzi, armenii îşi spun hay, iar patria lor se numeşte Hayastan, în cinstea străvechiului patriarh Haik. În scripturile hitite se pomeneşte despre o ţară numită Hayasa, în timp ce scrierile cuneiforme asiriene menţionează Armenia cu denumirea de Urartu (Arartu), ceea ce înseamnă Ararat. Şi în Vechiul Testament Armenia este strîns legată de Muntele Ararat („Regatul lui Ararat”). În timpurile străvechi, Armenia era strîns legată şi de rîurile Tigru, Eufrat, Arax şi Kura. Din această cauză, asirienii învecinaţi numeau Armenia Nairi, ceea ce semnifică „Ţara Rîurilor”. Haik, considerat odinioară ca fiind doar un simplu erou dintr-o legendă epică, în prezent este prezentat de către anumiţi cercetători ca un conducător al armenilor din secolul III î.Chr. Ulterior, istoricii au dovedit că Haik a fost înfrînt în luptă, fiind apoi proclamat ca primul zeu în panteonul zeităţilor Armeniei păgîne. Aram, unul dintre faimoşii discipoli ai lui Haik, a extins graniţele ţării în mod considerabil, transformând ţara într-un stat puternic. De atunci înainte, grecii şi perşii au început să numească ţara Armenia, adică „Ţara lui Aram”. După trecerea în nefiinţă a lui Aram, succesiunea la tron i-a revenit fiului său, Ara cel Frumos. O splendidă legendă armenească relatează că Ara era atât de chipeş încît Semiramida, regina asiriană (aceeaşi care a întemeiat Babylonul şi a dat naştere Grădinilor Suspendate ce i-au purtat numele) s-a îndrăgostit de el. Însă Ara în mod repetat i-a respins avansurile şi cererile în căsătorie, pînă cînd regina – copleşită de disperare – a pornit război împotriva iubitului ei. După o luptă încrîncenată, asirienii au cîştigat bătălia, iar Ara a fost ucis, în pofida rugăminţilor arzătoare ale Semiramidei ca viaţa conducătorului armean să fie crutaţă. Neconsolata Semiramida, căreia i se dusese vestea că era şi o vrăjitoare desăvîrşită, a luat trupul neînsufleţit al viteazului armean, străduindu-se în zadar să îl readucă la viaţă. Cînd armenii tocmai se pregăteau să îşi răzbune regele ucis în luptă, Semiramida a îmbrăcat unul dintre soldaţii săi cu straiele lui Ara, răspîndind vestea că zeii îl readuseseră la viaţă. Astfel s-a pus capăt războiului.

Apogeul regatului armeanEdit

În anul 612 î.Chr., mezii au distrus Ninive, punînd capăt supremaţiei asiriene. Astfel, străvechiul duşman al Armeniei ieşea definitiv din arena politică. Cincizeci de ani mai tîrziu, regele Tigran I, în alianţă cu Cirus cel Mare (întemeietorul dinastiei ahemenide) a cucerit teritoriile aflate sub ocupaţia medă, întărind astfel regatul armean. Tigran I a avut 3 fii, ultimul dintre ei purtînd numele de Vahagn Învingătorul Balaurului. În tradiţia armeană păgînă, Vahagn este glorificat în multe legende, în unele dintre ele fiind chiar zeificat şi proslăvit precum Hercule. Însă perioada de pace s-a încheiat, pe măsură ce un număr nesemnificativ de regi au cîrmuit Armenia în următorii ani, în cele din urmă ţara devenind tributară Persiei. O inscripţie de pe o piatră datînd din jurul anului 520 î. Chr. (cunoscută sub numele de „Piatra Behestun”, descoperită în Iran) citează Armenia printre ţările aflate sub cîrmuirea regelui Darius I. Astfel, dinastia lui Haik şi-a încetat existenţa, iar ulteriorii regi armeni au fost „unşi” de către suveranii persani. De-a lungul secolelor ce au urmat, oştirile armene au luptat pentru Persia, în majoritatea bătăliilor. Cavaleria armeană era foarte bine cunoscută şi apreciată. Vahe, ultimul descendent al dinastiei lui Haik, a fost ucis în anul 331 î.Chr. în timp ce lupta pentru Darius împotriva lui Alexandru cel Mare. După moartea lui „Alexandru Macedoneanul”, Armenia şi-a redobîndit independenţa atunci cînd monarhia macedoneană s-a destrămat. În jurul anului 190 î.Chr., prinţul Artaşes, guvernatorul Marii Armenia, a un unificat teritoriile armene, întemeind dinastia artaşesiană. Totodată el a întemeiat şi oraşul Artaşat. Potrivit unor istorici romani, edificarea noii capitale a fost urmărită de către renumitul conducător Hannibal din Carthagina, care s-a refugiat în Armania pentru a scăpa de prigoana romană. Sub domnia regelui Vagharşak, care s-a urcat pe tron în anul 149 î.Chr., ţara s-a bucurat de pace şi prosperitate. Vagharşak a pus bazele nobilimii din cadrul regatului său, alcătuind totodată şi noul sistem al rangurilor senioriale. Vagharşak a întemeiat oraşul Armavir (reşedinţa sa regală). Mai multe inscripţii greceşti datînd din acea perioadă (care au fost găsite la Armavir) atestă influenţa culturii greceşti în Armenia.

Tigran cel Mare al ArmenieiEdit

Arşak (fiul lui Vagharşak) şi Artaşes (nepotul lui Vagharşak) au fost deopotrivă buni domnitori, însă cel care s-a remarcat cel mai mult a fost Tigran II (fiul lui Artaşes), care a fost cel mai glorios dintre toţi regii armeni. I-a succedat tatălui său la tron, în anul 95 î.Chr. Fiind cumnatul, dar şi aliatul de nădejde al lui Mitridate cel Mare (gloriosul rege al Pontului), Tigran II a luptat alături de ruda sa împotriva dominaţiei romane. Tigran II (cunoscut şi sub numele de Tigran cel Mare) a extins graniţele Armeniei de la Marea Caspică pînă la Egipt, dobîndind deplinul control asupra vastelor teritorii. După ce a subjugat provinciile din Siria, Cappadocia şi Mesopotamia, Tigran a cucerit şi Palestina, luînd mii de prizonieri. A unificat toate teritoriile armeneşti şi a edificat 4 mari oraşe în diferite zone ale imperiului, toate purtînd numele de Tigranakert. Întocmai ca tatăl său Artaşes, Tigran a adus din Grecia multe statui ale zeilor greci. O statuie uriaşă a lui Zeus a fost înălţată în cetatea Ani, iar în oraşul Aştişat a fost ridicat un sanctuar pentru Anahit (zeiţa Afrodita).

Armenia, între Imperiul Roman şi Imperiul PersanEdit

În a doua parte a secolului III, Imperiul Part a fost înlocuit de către Imperiul Persan al dinastiei sasanide, mult mai puternic decît predecesorul său. De mai multe ori la rînd, sasanizii au încercat să includă Armenia pe lista teritoriilor ocupate, dar de fiecare dată au fost înfrînţi de către regii armeni şi generalii romani, chiar dacă uneori acest lucru s-a realizat cu destulă dificultate. Imperiul sasanid şi-a redobîndit puterea în timpul împăratului Carus, ceea ce a adus avantaje Imperiului Roman. Între timp, o schimbare religioasă avea loc: creştinătatea se răspîndea în ţările răsăritene. Deşi Biserica Armeană susţinea că a fost întemeiată de apostolii Thadeus şi Bartolomeu, se pare că primii misionari în cadrul teritoriilor aflate de-a lungul rîului Araxes au apărut mult mai tîrziu. Apogeul a avut loc în anul 303, cînd Grigore Luminătorul (257 – 325) l-a covertit pe Tiridates III. Pentru prima oară în istorie, un întreg stat a devenit creştin. (Împăraţii romani Diocletian şi Galerius, care persecutau sistematic noua credinţă, nu ar fi apreciat acest lucru). Biserica Armeană a rămas independentă şi nu a acceptat anumite decizii ale Consiliilor Ecumenice. În a doua jumătate a secolului IV, regele sasanid Şapur II a reuşit să ţină piept Romei, astfel dobîndind influenţă în Armenia (care a fost recunoscută de către împăratul roman Theodosius în anul 384, atunci cînd a semnat un tratat cu Şapur III, fiul lui Şapur II). În anul 428, romanii şi perşii au împărţit între ei străvechiul regat, dar tradiţiile sale au supravieţuit în sînul Bisericii Armene.

Mitologie şi credinţe străvechiEdit

Primul zeu din Armenia a fost totodată şi unul dintre primele cuvinte ale limbii armene – „AR”, care se traduce prin „soare” sau „lumină”. Fiind sursa vieţii, soarele a fost curînd investit cu puteri, devenind astfel zeu suprem. Muntele Ararat este pomenit încă de prin anul 6000 î.Chr. în epopeea sumeriană Ghilghameş, în care se aminteşte că Ararat era ţara munţilor unde vieţuiau zeii. Cuvîntul Ararat poate fi împărţit în 3 părţi: AR-AR-AT. AR-AR reprezintă forma la plural a zeului atotputernic, iar AT este forma arhaică a cuvîntului armenesc „hat”, care se traduce prin „o parte din”. Prin urmare, ARARAT se traduce prin „o parte a zeilor, o parte a Creaţiunii”. Simbolurile timpurii ale reprezentării zeilor sunt în strînsă legătură cu simbolurile astrale. Prima apariţie a zvasticii sacre şi a crucii datează încă din jurul anilor 20.000 – 15.000 î.Chr., putînd fi găsite pe inscripţiile din şirul muntos Geghama. În încrustaţiile din perioada anului 8500 î.Chr. se regăsesc simboluri asociate cu astronomia, atribuindu-le astfel şi un aspect de zei-idoli: Soarele, Luna şi constelaţiile erau considerate a fi ele însele zeităţi, iar evenimentele astrale (de genul eclipsei sau al unei comete) erau interpretate ca modalităţi de comunicare cu zeii. În mileniul 5 î.Chr., străvechii armeni combinau proslăvirea Soarelui cu astronomia sofisticată. Astăzi, lor li se atribuie crearea denumirilor constelaţiilor ce alcătuiau zodiacul şi tot ei sunt cei care au dat naştere primului calendar solar cu 365 de zile. Tot în jurul mileniului 5 î.Chr., pe versanţii muntoşi ai Armeniei, în imediata vecinătate a izvoarelor, au început să fie ridicate tot mai multe „pietre ale dragonului” („vişap” = şarpe, dragon. Cuvînt împrumutat din limba iraniană).

La început, pietrele semănau cu nişte peşti deoarece în Armenia dragonii erau imaginaţi ca fiind nişte creaturi uriaşe, asemănătoare peştilor, un fel de încrucişare între o balenă şi o sepie uriaşă. Ulterior, pietrele monolite au fost încrustate cu şerpi, capete de animale, zvastici şi cruci. Monumentele unice ale Armeniei preistorice sunt răspîndite în multe provincii ale Armeniei istorice: Gegharkunik, Aragaţatn, Javakhk, Tayk, etc. Sunt pietre uriaşe, semănând cu nişte trabucuri şi avînd o înălţime cuprinsă între 3 – 6 m. Deobicei sunt amplasate în munţi, aproape de sursa izvoarelor, sau lîngă lacuri. Multe dintre ele au formă de peşte, avînd încrustate pe ele piei de bou (cu cap şi picioare). De asemenea, pe unele pietre este redată ţîşnirea apei de izvor direct din gura pielii boului, iar alte vişaps poartă încrustate pe ele păsări, ce apar redate imediat sub capul boului. Se presupune că prima stelă încrustată pe un vişap datează probabil din secolele 18 – 16 î.Chr. O inscripţie urartiană aflată pe un vişap din Garni dovedeşte faptul că aceste stele au fost create în epocile pre-urartiene (înaintea secolului 8 î.Chr.). Mai multe teorii încearcă să facă o interpretare a semnificaţiei acestor pietre. Una dintre ele susţine ideea că aceste monumente reprezentau dragoni ce păzeau sursele de apă (potrivit B. Piotrovski). Alte două teorii merg şi mai mult înapoi, spre Astghik, zeiţa fertilităţii şi a iubirii (potrivit M. Abeghian), iar o altă teorie susţine existenţa lui „Ara Kereţig” („Ara cel Frumos”), „zeul muritor şi reînviat” din tradiţia armenească (G. Ghapantsyan).

„Mitul originar” indo-european (refăcut de V.V. Ivanov şi V.N.Toporov) relatează bătălia dintre zeul tunetului şi temutul său rival, şarpele. Victoria repurtată de către zeu stă la baza creării apelor cosmice (ploi, rîuri). Anumite aspecte ale pietrelor scot la iveală legătuira lor cu „mitul originar” al dragonului. În acest context, este evident faptul că peştele uriaş ar putea fi reprezentarea şarpelui apelor (dragonii-şerpi erau uneori înfăţişaţi sub forma unor peşti, aşa cum în Halieutika lui Oppian dragonul Typhon este reprezentat sub forma unui peşte), în timp ce boul este simbolul zeului tunetelor în multe tradiţii străvechi indo-europene şi din Orientul Apropiat (huriene, hitite, indiene, greceşti şi armeneşti). Şirurile unduitoare ce apar deseori sculptate sub capul boului, ar putea reprezenta rîurile ce au luat naştere din ploile torenţiale iscate în timpul bătăliei dintre zeu şi şarpe. În „mitul originar”, denumirea şarpelui derivă din particola indo-europeană wel. Potrivit regulilor gramaticale ale limbii armene, această particolă este posibil să se transformat în gel (în pronunţia din Armenia răsăriteană este gegh). Luînd în considerare aceste caracteristici, este explicabil de ce pietrele vişap se regăsesc cu precădere în provincia Gelam, districtul Gelakuni din Munţii Gelamay, la est de Lacul Sevan (moderna provincie Gegharkunik din Armenia).

Două grupuri mai ample de pietre vişap se regăsesc pe Muntele Gel (de unde izvorăşte rîul Azat) şi în preajma fortăreţei Geli. Ca o particularitate, muntele din imediata vecinătate a piscului Gel (cel mai înalt din şirul munţilor Gelamay) poartă numele de Azhdanak, derivat din numele dragonului Ajdahak din străvechea tradiţie iraniană.

Pe de altă parte, numele districtului Ueliku (unde se află „pietrele-dragon”), în contextul tradiţiilor mitologice ale străvechilor popoare din Armenia, poate fi asemuit cu numele lui Ullikummi, uriaşul de piatră, renumitul adversar al lui Teshub Ullikummi, zeul tunetelor şi al furtunilor. În mitul hurian (ce datează din secolul II î.Chr.), Kumarbi – tatăl şi rivalul lui Teshub – complotează împotriva sa, cu gîndul de a-l detrona. De aceea, Kumarbi prăvale o stîncă în „Rîul Rece ca Ghiaţa”, astfel luînd naştere Ullikummi. Zeii s-au luptat cu monstrul, însă acesta creştea tot mai mare şi mai mare, încât le-a fost imposibil să îl înfrîngă. Finalul epopeeii nu se cunoaşte, dar se poate bănui că făcea referire la victoria repurtată de către zeul anotimpurilor.

Totuşi, asceastă teorie ne face să ne punem mai multe întrebări. Deseori pielea boului este sculptată pe „pietrele-dragon” ca şi cînd pielea animalului ar fi fost aruncată în gura peştelui (în partea de sus a stelei). Nu putem da o altă interpretare a acestui lucru decît că este vorba despre un ritual de sacrificiu al boului. Cu alte cuvinte, boul – simbolul zeului tunetelor – pare să fi fost adus drept jertfă peeştelui uraş (simbolul şarpelui). Atunci, de ce a fost necesară imitarea unui asemenea ritual, în loc de a-l realiza cu adevărat ? Limba uriană şi cea urartiană sunt două ramuri ce derivă din familia graiurilor huro-urartiene, pe cînd limba armeană este de provenienţă indo-europeană. Numele Ullikummi, aşa după cum am văzut, este posibil să fi fost împrumutat de la indo-europeni, deşi cercetătorii tind să considere mitul Ullikummi ca fiind complet hurian, şi nu indo-european. În acest caz, ne punem întrebarea cine au fost creatorii „pietrelor-dragon”: triburile huro-urartiene sau cele indo-europene ? În jurul anului 3000 î.Chr., străvechii armeni au dat naştere unei iconografii specifice, precum şi unui întreg panteon al zeilor. Divinităţile armene erau în continuare axate pe venerarea soarelui, dar în perioada urartiană au început să semene tot mai mult cu zeităţile mesopotamiene şi egiptene, care erau reprezentate drept combinaţii dintre oameni şi animale. Divinităţile cu aspect uman au apărut în timpul perioadei elenistice din Armenia. Deşi se asemuiau foarte mult cu zeii şi zeiţele greceşti (fapt care, la început, a dat naştere speculaţiilor că zeităţile armeneşti ar fi avut provenienţă grecească), astăzi se crede tot mai mult că numeroşi zei greci au fost, de fapt, moşteniţi din străvechi surse armeneşti, mulţi dintre ei avînd origini chiar în India. Spre exemplu, eroicele fapte ale lui Hercule au fost iniţial atribuite regelui-zeu armean Haik, în secolul II î. Chr.

Sursa: Armeni.ro

Also on Fandom

Random Wiki