Fandom

Coman Wiki

Filozofie iudaică

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

FILOSOFIA IUDAICA IN EVUL MEDIU Filozofie



FILOSOFIA IUDAICĂ IN EVUL MEDIU

Gabirol-1g.JPG

Solomon ibn Gabirol

de France Farago

Zece secole dupa Philon din Alexandria, gândirea iudaica, în contact cu civilizatia musulmana, a fost reasezata în fata traditiei filosofice, împrumutul pe care ea l-a facut atunci din neoplatonism si din aristotelism nu era de la sine înteles: cum am vazut (cf. volumul 1, Gândirile fondatoare), geniul ebraic se exprima într-o limba care sustrage gândirea abstractiei. Dialectica nondiscursiva, care îi este proprie, pleaca totdeauna de la plenitudinea concretului pentru a ne impune universalitatea realului, fara suportul nici unui fel de ordini logice formale. Legata de limba ca vocea de cuvânt, ea nu s-a afirmat ca un sistem pur speculativ, ci ca o revelatie profetica, amintind oamenilor rataciti norma etica de justitie si de iubire. Supunerea fata de Lege este inima iudaismului, si niciodata gândirea nu este disociata de viata, în sânul lui. Antropologia talmudica pe care s-a grefat expresia filosofica este fidela acestei viziuni unifi­catoare: ea îi cere omului — chiar si filosofului — sa nu fie niciodata altceva decât un om-în-act. Dupa catastrofele nationale din 70 (distrugerea Templului din Ierusalim) si din 135 (înfrângerea ultimei revolte evreiesti împotriva Romei), evreii învinsi, fara stat si fara templu, exilati pâna si pe pamântul lor, ori mergând sa alimenteze diaspora deja foarte veche, au recapitulat în Talmudurile din Ierusalim si din Babilon traditiile lor orale (Mishna si Gemara, cuvinte care amândoua vor sa însemne în­vatamânt), au salvat din sistemul distrus tot ceea ce a devenit iudaismul din exil: halakha, cod de viata si de actiune, si haggada, doctrina inte­lectuala si spirituala. Mostenitoare a gândirii biblice, gândirea talmudica, dupa ce si-a luat avânt la începutul erei noastre, a generat, printr-o anumita aplecare asupra ei însasi, metodele sale de rationament si de exegeza specifice (cf. A. Chouraqui, La Pensie juive, pp. 36-41), ceea ce a permis evreilor sa supravietuiasca atunci când, în secolul al VH-lea, s-au vazut confruntati cu civilizatiile araba si crestina. Pe pamântul islamului, situatia evreilor a fost înfloritoare între 900 si 1200, araba a devenit limba lor savanta (aproape toate marile opere filosofice iudaice au fost scrise în araba). De la arabi, gânditorii evrei au împrumutat metode

FILOSOFIA IUDAICĂ ÎN EVUL MEDIU

88

discursive care pâna atunci au fost aproape straine iudaismului traditional, mai ales kalamul, care înseamna „discurs despre Dumnezeu", „teo-logie", studiu al „realitatii profunde a credintei" (Ghazalî), „inteligenta a cre­dintei". (Israel vorbea cu Dumnezeu, îl invoca, dar nu avea obiceiul de a vorbi despre El, al carui Nume era nepronuntabil).

Putem spune, ca filosofii arabi si crestini, colaterali si contemporani 949u2021j , ca gândirea Evului mediu este o tentativa de a concilia credinta si ratiunea, de a reflecta asupra raportului lor.

1. Saadia Gaon (882-942) si teologia rationalaEdit

Acesta este primul si cel mai vestit dintre teologii evrei inspirati de kalam, cu o preferinta pentru versiunea sa rationalista mu'tazilita, destul de apropiata de pozitia iudaica prin tratamentul sau riguros si fara compromis al conceptului unitatii lui Dumnezeu si, totodata, prin afir­marea liberului arbitru. Saadia a tradus Biblia în araba, eliminând din traducerea sa orice idee de antropomorfism, mergând în linie dreapta pe urmele versiunii arameene a Bibliei lui Onkelos.

Interogatia filosofica a lui Saadia pleaca de la problema „dublei credinte", cu alte cuvinte, a raportului dintre ratiune si revelatie. Teoria dublei credinte este întemeiata pe epistemologia lui Aristotel, pe care Saadia o preia integral: la cunoasterea imediata prin senzatii si intuitie a primelor principii si la cunoasterea stiintifica derivata, el adauga un al patrulea tip de cunoastere: „adevarata traditie", adica Biblia si traditia orala, al caror adevar reiese, dupa el, atât din primele principii (inde-monstrabile) cât si din cunoasterea derivata (ale carei propozitii pot fi demonstrate de ratiune). Credinta poate deci sa fie faptul aceluia „care crede prin traditie" sau „care crede prin speculatie si întelegere". Afir­mând ca aceste doua tipuri de credinta sunt de o perfectiune egala, el întemeiaza legitimitatea exegezei filosofice a Scripturii. Polemica sa îm­potriva karaismului (curent care respinge traditia orala, adica Talmudul) îi permite sa-si expliciteze metoda, ostila fata de aceia care se opun aplicarii ratiunii la studiul Scripturii. Ratiunea îsi este suficienta pentru ca sa-i apara, în evidenta lor, adevarul metafizic fundamental al revelatiei si exigentele sale morale. Dar de ce doua forme distincte de adevar? De ce revelatia, daca ratiunea este capabila sa-si apropie adevarul? Pentru Saadia, ca si pentru Philon, Maimonide sau, mai târziu, într-un mod foarte diferit, Spinoza, iar apoi Mendelssohn, care se recunosc toti în

89

NEOPLATONICIENIIEdit

universalitatea ratiunii, raspunsul este acelasi: numai aceia care au ragazul sau vocatia de a se consacra speculatiei au privilegiul de a accede la cre­dinta rationala. Cei care nu au aceasta posibilitate trebuie sa se multumeasca cu o credinta primita prin traditie, de aceeasi valoare si cu un merit egal. Daca Saadia concede ca antropomorfismele aplicate lui Dumnezeu în Biblie au avut la început un scop educativ, fiind destinate unui popor înca insuficient luminat, el se dedica cu hotarâre purificarii ideii de Dumnezeu, mai ales în a sa Carte a credintelor si a opiniilor.

2. Neoplatonicienii

2.1. Neoplatonismul Iudaic: Isaac Israel! (cea 850-950)Edit

Daca Saadia Gaon merge pe caile ratiunii, el o face pentru a servi teologia. Isaac Israeli este primul „filosof iudaic medieval". Celebru mai ales ca medic, cartile sale cele mai importante sunt Cartea definitiilor si Cartea elementelor. Influenta sa asupra gânditorilor care au venit în urma lui a fost limitata, însa el este interesant prin aceea ca opera lui inaugu­reaza ceea ce va fi cadrul filosofic al gândirii literatilor evrei din secolele al Xl-lea si al XlII-lea: un neoplatonism adesea vulgarizat si totdeauna remaniat în urma trecerii lui prin islam, pe de o parte, si prin insertia, pe de alta parte, a conceptelor aristotelice utilizate mai ales cu scopul de a încerca sa exprime filosofic notiunea de creatie, absolut centrala si ire­ductibila în iudaism. în acest fel se combina, în gândirea sa, ideea ebraica a creatiei (act al „vointei divine") si ideea neoplatonica de emanatie (actiune necesara si nonvoluntara). Dumnezeu creeaza materia prima si forma prima, notiuni împrumutate de la corpusul aristotelic. In­troducerea în esenta lui Dumnezeu a puterii si a vointei, si crearea materiei (iar în consecinta bunatatea sa) sunt punctele de ruptura, prin excelenta, între întreaga gândire mostenita de la elenism si iudaism, într-adevar, pentru Plotin „materia este o umbra" si pe aceasta umbra lumea sensibila apare sub forma de „imagini, pure aparente" (Eneade, VI, 3, 8). Neoplatonismul frapeaza materia cu o banuiala de irealitate: ea este nefiinta (II, 5,4), fantoma (ID, 5), „veritabila minciuna" (II, 5,5), pe când Dumnezeul lui Israel se foloseste de ea pentru a-l face pe om dupa chipul sau! Dupa ce a precizat finalitatea imanenta principiului

FILOSOFIA IUDAICĂ ÎN EVUL MEDIU

90

creator (vointa) si eficienta impulsului dinamic revigorant pe care Dumnezeu îl imprima prin puterea sa formatoare, Israeli recurge la con­ceptul neoplatonician de emanatie pentru a explica desfasurarea creatiei. Din Intelect emana sufletul si din partea inferioara a sufletului emana sfera cereasca careia îi este inerenta natura. Regasim, asadar, o viziune ierarhizata a lumii care porneste de la lumina esentiala ce caracterizeaza Intelectul. Desigur, cu cât se îndeparteaza aceasta lumina de sursa sa, cu atât ea devine evanescenta; dar, chiar invizibila, lumina iradiaza pâna si opacitatea materiei, traverseaza densitatea corpurilor si le leaga de sursa stralucitoare si perfecta a Intelectului. Aceasta „metafizica a luminii", care calauzeste mersul sufletului spre sursa din care provine, converge cu ideea ebraica a „Creatiei care cânta gloria cerului".

2.2. Solomon Ibn Gabirol (10217-1058?)Edit

Nascut la Malaga, el a trait mai ales la Saragosa, în Spania, care a devenit, începând cu el, centrul filosofiei iudaice. El a fost, totodata, poet (Coroana regala) si filosof. Lucrarea sa pur filosofica, Izvorul vietii, care trateaza despre cunoasterea esentei prime, adica despre Dumnezeu, scop ultim al vietii omului, este capodopera neoplatonismului iudaic, dar în loc sa plece de la Unu pentru a descinde spre sensibil, atribuind mereu mai putina perfectiune ipostazelor inferioare, Gabirol, considerând ca inferiorul este totdeauna imaginea superiorului, se ridica treapta cu treapta de la material la spiritual spre izvorul vietii, de la sensibilul ime­diat spre profunzimea lucrurilor. Tendinta originara a neoplatonismului a constat în a mediatiza, atât cât era posibil, tranzitia de la unu la multiplu si în a face sa derive din unitatea absoluta numai o singura esenta, continând minimul de multiplicitate necesara unei forme emanate de neconditionat. în ceea ce îl priveste, Gabirol face sa provina imediat de la Dumnezeu dualitatea materiei si a formei, a caror compunere sta la baza a tot ceea ce este creat, generarea fiind trecerea de la materie ca posibilitate la forma ca act. Originalitatea lui Ibn Gabirol consta în a afirma prezenta materiei ca substrat al diferentierii aduse de forma la toate nivelurile existentei, inclusiv în inteligibil: exista o materie corporala si o materie spirituala. Numai Creatorul etern este lipsit de materie, care este lacasul schimbarii. Aceasta afirmatie originala a avut o influenta profunda asupra multor teologi crestini din Evul mediu, si mai ales asupra franciscanilor. Cu toate acestea, daca vointa, intermediara între Dumnezeu

91

NEOPLATONICIENII

si creatie, pune toate lucrurile în miscare, creativitatea divina nu este arbitrara, ci supusa unor legi imanente esentei însesi a lui Dumnezeu. Identificarea frecventa a vointei (gratie careia lumea are o regula) cu întelepciunea si cuvântul divin,*pe care o subliniaza Gabirol, înrudeste doctrina sa despre vointa cu curentul vast al istoriei ideii de logos. Ne putem gândi la Philon, cu toate ca el în mod sigur nu l-a cunoscut, întrucât opera lui nu fusese tradusa în araba. Daca Plotin insista asupra linistii naturii, pentru Gabirol ca si pentru orice gândire autentic iudaica lumea este sens, „cuvânt". Astfel, el compara lumea cu o carte deschisa în care se poate citi textul divin: „Materia cu toate formele care sunt în ea va fi ca o carte pusa înaintea ta; tu vei privi semnele care sunt înscrise în ea, vei contempla figurile sale cu ajutorul gândirii si atunci vei spera sa stii ceea ce este dincolo". Scopul acestei asceze atente este întoarcerea sufle­tului la Sursa lui, la Sursa Vietii, la Viata eterna, la Tronul de Glorie al Luminii invizibile în aceasta lume vizibila, despre care sufletul ce se abandoneaza reminiscentei redobândeste aducerea aminte, smulgându-se astfel mortii. El regaseste Edenul si arborele vietii care este cunoasterea lumii superioare. Cautarea inteligibilului, urcusul spiritual spre Dumnezeu este, pentru Gabirol, sensul ascuns al Scripturii. Fireste, esenta infinita a lui Dumnezeu este incognoscibila în transcendenta sa insondabila, dar tocmai aceasta stimuleaza dorinta de ascensiune. Ibn Ezra, de asemenea un neoplatonician, citeaza în acest sens, într-un comentariu asupra Genezei, o interpretare a lui Gabirol cu privire la scara lui Iacob: „Rabinul Solomon Spaniolul a spus ca scara este simbolul sufletului superior si ca îngerii lui Dumnezeu reprezinta gândurile întelepciunii".

2.3. Bahya Ibn Paqflda (secolul al Xl-lea)Edit

Opera lui Ibn Paquda (din Saragosa) dovedeste în mod exemplar încrucisarea culturilor, care a facut din Spania un creuzet deosebit de fecund. Cartea datoriilor inimii a lui Paquda se înscrie, într-adevar, pe linia dreapta a deosebirii mu'tazilite dintre datoriile inimii si datoriile membrilor, dar distinctiei dintre intentie si act el îi substituie analiza unei sfere de pura interioritate, aceea a relatiei dintre om si Dumnezeu, în maniera neoplatonicienilor. Aceasta este sfera care priveste adevaratele datorii ale inimii. Nu se poate spune ca el ar minimaliza importanta eticii relatiilor umane, dar aceasta moralitate nu este pentru el corolarul evident al dispozitiei interioare juste a sufletului fata de Dumnezeu. Etica consta

FILOSOFIA IUDAICĂ ÎN EVUL MEDIU

92

esentialmente în purificarea sufletului si nu exista o îndeplinire totala a îndatoririlor noastre fara o întelegere prealabila a temeliei si a esentei lor. Este, asadar, de datoria fiecarui credincios sa se consacre studiului problemelor religioase esentiale, mai curând decât sa se supuna prosteste cazuisticii legii nereduse la esential. Bahya povesteste propria sa auto­biografie spirituala, sentimentul sau de singuratate extrema în mediul în care traieste, prea legalist dupa gustul sau, si relateaza experientele sale mistice cele mai profunde. Acest om foarte religios compara marea masa a celor ce cred în traditie cu o multime de orbi, dintre care fiecare îl calau­zeste pe tovarasul sau, toti trebuind sa-l urmeze cu toata încrederea pe cel ce se afla în fruntea lor si este singurul vazator. El merge pâna la a afirma superioritatea învatamântului filosofic fata de învatamântul tal­mudic, care are tendinta de a se perverti într-o grija exclusiva fata de obligatiile exterioare. Bahya nu se decide pentru abandonarea maselor la discretia mântuirii prin supunere: el cere oamenilor piosi sa nu rupa contactul cu ele si sa continue sa le învete pentru a le calauzi spre cultul lui Dumnezeu, întru adevar. Maimonide, si apoi Spinoza vor fi mai pesimisti în privinta posibilitatii maselor de a accede la lumina, cale prea grea si de aceea foarte rara.

3. Iuda Halevi (cea 1085-1141) si depasirea metafiziciiEdit

Figura singulara a lui Iuda Halevi nu apartine nici unei scoli filosofice. Doar câteva trasaturi ale gândirii sale îl leaga de traditia neoplatonica. Nascut la Toledo pe la 1085, el a exercitat profesiunea de medic în sudul Spaniei. Pe la 1140, s-a decis sa plece în Palestina. Nu se stie daca a ajuns la destinatie. Ceea ce este sigur e ca a murit putin dupa 1141. împreuna cu Ibn Gabirol, el este poetul evreu cel mai celebru al Evului mediu. Titlul întreg al lucrarii sale filosofice al-Hazari (în mod obisnuit numita Kuzari, în ebraica) este Cartea fundamentului si a dovezii, întru apararea religiei dispretuite. Apologia adusa de el iudaismului, în opo­zitie cu aceea a predecesorilor sai rationalisti, nu cauta sa-l identifice cu adevarul rational, ci sa-l ridice deasupra lui.

în secolul al X-lea, în Spania a ajuns zvonul ca kazarii, care traiau în apropierea Marii Caspice, s-au convertit la iudaism, dupa ce unul dintre regii lor a examinat religiile islamica, crestina si evreiasca si s-a convins de adevarul iudaismului. Kuzari este relatarea acestei conversiuni

93

IUDA HALEVI sI DEPĂsIREA METAFIZICII

si ofera prilejul de a confrunta religiile si pozitiile filosofice concurente. Kuzari trece repede peste primele doua convorbiri, deoarece prin cea crestina si prin cea musulmana regele este trimis la sursele evreiesti ale crestinismului si islamismului. Prin urmare, convorbirea dintre Khazar si Magistrul evreu este obiectul lui Kuzari care, departe de a încerca sa stabileasca acordul între filosofie si religie, delimiteaza frontierele lor respective si le ierarhizeaza în favoarea religiei. Afectata de relativitate din cauza diversitatii doctrinelor pe care ea le profeseaza, filosofia, într-adevar, nu poate avea pretentia de a atinge absolutul. Daca se sileste sa faca dreptate neoplatonismului si peripatetismului, Halevi afirma în mod categoric ca adevarul este transcendent fata de demersul filosofic. Discursul simplei ratiuni nu este suficient pentru a ajunge la adevar, care este Dumnezeu însusi, care nu poate fi exprimat, dar poate fi trait în experienta religioasa, comuniune nemijlocita între om si Dumnezeu. Halevi contesta intelectului puterea de a realiza o astfel de comuniune, deoarece daca aspiratia spre comunicarea cu Dumnezeu este înnascuta omului, daca toti se straduiesc sa ajunga la ea, demersul voluntarist care se crede autonom este sortit esecului. Dumnezeu este acela care se dezvaluie, totdeauna, înaintea demersului nostru de a-l cauta. Aceasta comuniune nu poate fi dobândita decât cu pretul unei întâlniri profetice cu Dumnezeu, or filosoful foloseste alte cai decât profetul. Filosofia pretinde ca ratiunea umana este capabila prin ea însasi de a gasi calea comuniunii cu Dumnezeu. Dar Dumnezeul filosofilor nu stie nimic despre om, nu se îngrijeste de el; el nu se cunoaste decât pe sine însusi, nu cunoaste indivizii. El se odihneste imobil în el însusi. Omul este acela care are initiativa de a se înalta spre el. în schimb, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac si al lui Iacob nu persista în acest repaus imobil, ci îl ridica pe omul receptiv pâna la el. în timp ce Dumnezeul lui Aristotel este atins prin munca intelectului, inima fierbinte este aceea care îl cauta pe Dumnezeul lui Avraam. în timp ce mostenirea greaca îl lega pe om de lumea suprasensibila prin intermediul sufletului sau rational, considerat ca fiind facultatea sa cea mai înalta, Iuda Halevi afirma existenta unei puteri superioare (Amr Ilahi,în araba: facultatea divina), dar al spiritului, ce functioneaza ca un organon specific al experientei religioase. Profetii au despre Dumnezeu o experienta imediata, tot atât de distincta de cu­noasterea filosofica conceptuala a lui Dumnezeu pe cât de distincta este certitudinea imediata a intuitiei de gândirea discursiva, din care lipseste viata ardenta. Dumnezeul profetilor nu este cauza abstracta suprema a lumii, ci o prezenta vie care patrunde în fiecare lucru si în fiecare om

FILOSOFIA IUDAICA ÎN EVUL MEDIU

94

care se lasa cuprins de ea. Bucuria întru Dumnezeu, pe care o confera aceasta cuprindere, este, în aceasta viata, desfatarea vietii eterne. Andre Neher face din Iuda Halevi un „precursor evreu al lui Pascal". Acest filosof al bucuriei alege din lexicul biblic termenul de „gustare" pentru a defini ceea ce este, în cele din urma, inefabil în limbaj filosofic si nu poate fi trait decât cu titlu de experienta. Numai experienta permite, de altfel, recunoasterea sensului gândirii ce încearca sa traduca viata inte­rioara cea mai înalta, care ramâne obscura celui lipsit de ea.

4. Maimonide (1135-1204): aristotelism si iudaismEdit

Maimonide.jpg

Maimonide

Opera sa este o tentativa de a apropia doctrinele cardinale ale iuda­ismului de gândirea lui Aristotel. Rabbi Moses ben Maimon (Rambam) s-a nascut la Cordoba, înainte de cucerirea musulmana a Andaluziei de catre Almohazi, la care el a asistat în 1148. Or, acestia îi preced pe catolici în politica de persecutare a evreilor, pentru ca îi someaza pe acestia sa se converteasca sau sa emigreze. Refuzând sa se converteasca, dupa cu­cerirea Cordobei, familia Maimon pribegeste prin Spania, prin Maroc, prin regatul crestin al Ierusalimului, si se instaleaza, în cele din urma, la Fostat, în Egipt, unde Rambam va muri. în acest context de insecuritate, de peregrinari si de teama, vad lumina, ca ghid si ca sprijin, împreuna cu o vasta productie medicala si teologica, cele doua lucrari esentiale ale acestui filosof medic al Evului mediu iudeo-arab: de o parte, Mishneh Torah (Repetarea Legii, 1180), bilant sintetic si ordonat al legislatiei, moralei si teologiei iudaice; de alta parte, Calauza ratacitilor (1190), care nu se mai adreseaza masei poporului evreu, ci elitei intelectuale. Calauza ratacitilor a fost destinata sa rezolve contradictia aparenta dintre filosofie si revelatie, si sa serveasca de ghid celor pe care îi deruta acest decalaj. Pe acest plan, Maimonide se situeaza în prelungirea caii deschise de Saadia, dominata de convingerea în unitatea acestor doua forme de adevar. Maimonide si-a conceput sarcina filosofica ca pe o sarcina religioasa, mijloc de a-si apropia din interior continutul revelatiei, convin­gerea religioasa intima depinzând de gradul de comprehensiune filosofica, credinta religioasa fiind ea însasi o forma de cunoastere adusa la incan­descenta inteligentei de sine de catre filosofie.

Centrul filosofiei lui Maimonide este teoria sa cu privire la atributele divine, bazata pe principiul a priori al nelegitimitatii limbajului antro-pomorfic vizându-l pe Dumnezeu. „Acest tratat, scrie Maimonide, în

95

MAIMONIDE: ARISTOTELISM sI IUDAISM

introducerea la Calauza, are, înainte de toate, ca scop sa explice sensul câtorva cuvinte care se afla în cartile profetilor" (ed. Verdier, p. 10). Cuvintele pe care Maimonide le traduce în termeni filosofici privesc, toate, aplicarea dimensiunii sensibilului la divinitate, fie ca este vorba de viziune, de limbaj, de situatie, de organe sau acte. Limbajul este obsta­colul teo-logic de neocolit; litera textului este un „val" între Dumnezeu si om. Exprimându-se în limbajul oamenilor, Scriptura califica pe Dumnezeu atribuindu-i corporalitate, ca si cum ar fi vorba de o realitate empirica, „întrucât omul de rând nu poate concepe o existenta daca aceasta nu este inerenta unui corp" (p. 61). Biblia vorbeste alegoric pentru ca vulgul, neputând accede direct la suprasensibil, are nevoie de un suport sensibil pentru reprezentare. De asemenea, Maimonide distinge „inte­riorul cuvintelor Torei" (comparat cu o perla sau cu un mar de aur) si „sensul exterior al tuturor alegoriilor" (comparat cu o plasa de argint). Exista, astfel, „doua fete" ale cuvântului. Uneori lumina destrama umbra cu care alegoria învaluie adevarul, alteori valul ascunde adevarul de lumina si ne cufunda într-o „noapte profunda" (p. 13). Daca lumina inte­rioara transfigureaza chipul aceluia care întelege, numerosi sunt „aceia care nu vad niciodata lumina, care ratacesc în noapte", umblând prin întuneric (p. 13). Cele doua fete ale cuvântului ne duc la ideea unei Tora duble: una cu un sens literal, pentru „omul de rând" caruia Calauza nu i se adreseaza (p. 13), cealalta cu un sens spiritual, rezervata unui numar mic alcatuit din cei ce sunt capabili sa acceada la sensul profund (si care în gândirea politica a lui Maimonide sunt în serviciul celorlalti, Tora lite­rala capatând atunci o alura instrumentala...). Daca „în fieeare limba noi suntem la strâmtoare relativ la exprimare" (p. 133), daca cuvintele noastre sunt inadecvate pentru a îl exprima pe Dumnezeu, idealul ar fi „sa tacem si sa ne marginim la perceptiile inteligentei" (p. 139), sa urmam intuitia Psalmilor (pentru Dumnezeu, „tacerea înseamna lauda", 65,2). în lipsa unei taceri imposibile din cauza caracterului comunitar al omului, Maimonide interzice formularea unor atribute afirmative cu pretentia de a exprima esenta lui Dumnezeu, operând o transpozitie negativa a atribu­telor afirmative. Astfel, el ajunge la un concept purificat al lui Dumnezeu, ca esenta absolut simpla care exclude orice definitie pozitiva (alta decât una tautologica: Dumnezeu este Dumnezeu), urmând în aceasta privinta traditia neoplatonica, asa cum a asimilat-o aristotelismul arab. Dar el respinge teoria kalamului, dupa care Dumnezeu are atribute identice cu esenta sa, ceea ce înseamna a atribui divinului proprietati pozitive. Chiar si determinatiile formale ale unitatii si existentei nu pot fi considerate ca atribute pozitive ale lui Dumnezeu, pentru ca în Dumnezeu ele nu fac

FILOSOF1A IUDAICA ÎN EVUL MEDIU

96

decât una cu esenta sa. „Existenta sa este esenta sa veritabila; esenta sa este existenta sa" (p. 132). El este „acela a carui existenta nu are cauza... asta vrem sa spunem zicând ca Dumnezeu are o existenta necesara" (p. 132). Existenta nu poate deci sa fie un accident adaugat la quidditatea sau esenta lui Dumnezeu, despre care e mai bine sa spunem, de altfel, ca nonexistenta sa este inadmisibila (p. 135). E vorba deci, în realitate, de o negare a privatiunii. „Atributele negative sunt acelea de care trebuie sa ne folosim pentru a calauzi spiritul spre ceea ce trebuie sa credem cu privire la Dumnezeu; caci din partea lor nu rezulta nici o multiplicitate, si ele aduc spiritul la capatul a ceea ce este posibil pentru om de a întelege despre Dumnezeu" (p. 134). Pentru Maimonide, ca si pentru neoplato-nicieni, Dumnezeu este incomprehensibil si misterios. „Numai Dumnezeu stie ce este El" (p. 136). Tocmai pentru ca este incomprehensibil si misterios, el este Dumnezeu. Noi nu stim ce este Dumnezeu, dar stim ca El este Cel ce este. In orice caz, cunoasterea pe care o avem despre El este cu atât mai mare cu cât evitam determinatiile false si improprii, stiind ca Dumnezeu este deasupra tuturor categoriilor gândirii noastre, care nu au valoare decât pentru experienta empirica, a carei cauza este El, dar de care se deosebeste în mod absolut. Dar daca esenta lui Dumnezeu, care transcende toate perfectiunile, este incognoscibila si, în consecinta, impredicabila în mod pozitiv, efectele care pornesc de la El permit predicarea atributelor exprimând actiunea. Astfel, atunci când Scriptura vorbeste despre cutare sau cutare actiune a esentei divine, trebuie sa o legam de vointa, deoarece Dumnezeu actioneaza prin verbul sau creator. Doctrina atributelor a lui Maimonide remodeleaza pe Unu al neoplato­nicilor pentru a servi ca mod de expresie Dumnezeului creator al Bibliei, a carui activitate este conceputa clar ca intentionala si finalizata. Aici Maimonide este în opozitie de principiu cu aristotelismul. Dumnezeul lui Aristotel nu este un Dumnezeu creator; el este motorul etern si imobil al unui cosmos necreat si vesnic, a carui entelehie suprema o reprezinta fara ca totusi sa-l produca sau sa se intereseze de el. Gândire a gândirii, el nu gândeste lumea, neîntelegând nimic altceva în afara de sine însusi. Originalitatea lui Maimonide consta în transcenderea antinomiei dintre ratiune si enuntul dogmatic, prin apelul la speculatia fecundata de intuitia profund ebraica, privitoare la un dinamism transnatural propriu originii lumii. Asa cum filosofia nu poate sa probeze eternitatea lumii, nici po­vestirea literala a Genezei nu poate acredita creatia ex nihilo ca o realitate evenimentiala, pe care o exegeza alegorica o poate reduce tot atât de bine la sensul tezei grecesti. Departe deci de a desemna un început disparut, schema creatiei este o tentativa de a gândi sau exprima originea radicala

97

MAIMONIDE: ARISTOTELISM sI IUDAISM

a lucrurilor. Maimonide recurge la distinctia ordinii naturale de ordinea transnaturala, pentru a face inteligibila creatia prin referire la eficienta divina, ireductibila la un oarecare proces necesar de emanatie sau la dinamismul imanent naturii însesi. Tocmai acest energetism si acest creationism caracterizeaza gândirea lui Israel, al carui Dumnezeu, cauza si scop al lumii pe care o postuleaza cu autoritate, ramâne în relatie vigilenta cu el si cu multiplicitatea faptuirilor sale, pe care el le cunoaste una câte una, deoarece vointa sa, în acord cu întelepciunea sa, este sursa legilor ce le structureaza în mod dinamic, pastrându-le „în strânsoarea mâinii sale ferme". în ceea ce îl priveste pe om, comuniunea cu Dumnezeu, obtinuta prin cunoastere, îi procura, dincolo de emotia iubirii de Dumnezeu, fericirea sufletului si viata eterna.

Pe pamântul islamului, dupa 1200, filosofia evreiasca sufera o lo­vitura ca urmare a declinului tolerantei musulmane sub regimul integrist si represiv al Almohazilor. De acum înainte, gândirea iudaica se va dezvolta pe pamânt crestin, începând cu 1204, când Calauza Ratacitilor a lui Maimonide va fi fost tradusa din araba în ebraica în comunitatea evreiasca din Provence, de Samuel Ibn Tibbon, inaugurând o lunga succesiune de epigoni si de comentatori ai Magistrului (Moise din Narbona 1300-1352, Isaac Abrabanel, m. 1508), dar si reactii integriste de respingere. Ca reactie împotriva „filosofiei" consacrate de opera Magistrului, s-a declansat o miscare fundamentalista, conservatoare si clericalista, care a declarat ilicita utilizarea filosofiei în domeniul reflectiei religioase. Aceasta rezistenta a fost din fericire învinsa si imensa majo­ritate a gânditorilor religiosi sefarditi va continua sa recurga la filosofie pentru a formula problemele credintei la nivelul lor cel mai înalt. Secolul al XII-lea a fost, de altfel, marcat de un intens efort de traduceri, în latineste pentru crestini, în ebraica pentru evrei, care a transmis Europei achizitiile stiintifice si filosofice ale culturilor greaca, araba si iudaica. Averroismul a patruns în filosofia iudaica la începutul secolului al XIII-lea. Trebuie sa-l citam aici pe Gersonide (1288-1344), care conciliaza creatia cu afirmarea eternitatii materiei si respinge teologia negativa. Pentru el, atributele divine si atributele umane sunt de aceeasi natura, dar în timp ce fapturile nu le primesc decât prin participare la existenta divina, Dumnezeu le poseda ca atribute proprii. Etica însasi sufera o abatere în sensul averroismului, substituind afirmarii traditionale a libertatii umane o retea concentrica de determinari. Dumnezeul lui Gersonide, în sfârsit, Forma suprema, este de asemenea Gândirea suprema care nu mai

FILOSOFIA IUDAICĂ ÎN EVUL MEDIU

98

cunoaste decât genurile, fara a se putea extinde la existentele individuale si fara sa le distinga.

Nu este posibil sa citam aici nenumaratii autori care au colaborat la efervescenta unei gândiri prea adesea ignorata. Trebuie, totusi, sa-l men­tionam pe Hasdas Crescas (1340-1410), care în zorii secolului al XV-lea, în Spania, în momentul persecutiilor (el îsi pierde din cauza lor pe fiul sau unic), insufla gândirii iudaice un continut nou si deja modern. Critica sa îndreptata împotriva fizicii lui Aristotel a facut din el, în multe privinte, un precursor al stiintelor naturii si al filosofiei moderne a naturii, si este însotita de o atitudine partinitoare sistematica de a exploata toate notiunile nearistotelice risipite în filosofia iudaica medievala, dând astfel nastere unei teologii a bunatatii si a iubirii. Critica sa este îndreptata nu împotriva filosofiei în sine, ci a scolasticii dominante a aristotelismului si a intelec-tualizarii excesive a religiei, efectuata în detrimentul armoniei facultatilor pe care ea le reclama.

Din secolul al XlII-lea, pe masura ce natiunile resping Israelul, acesta se apleaca asupra lui însusi, tragându-si fortele de supravietuire din mistica. Confruntati din nou cu persecutia si dispersia, îndeosebi dupa alungarea lor din Spania, în 1492, evreii îi vor parasi putin câte putin pe teologi si pe filosofi pentru a se exprima într-un limbaj nou, acela al Cabalei (a carei capodopera, Zohar, dateaza din secolul al XlII-lea), traditie mistica a carei cunoastere nu se poate defini pe calea discursiva a unei analize logice, conceptuale, a realului. Isaac Luria, în Palestina, si Maharal din Praga, în Boemia, au construit în secolul al XVI-lea sisteme de gândire mistica de o asemenea amploare încât vor servi ca termeni de referinta pentru comunitatile evreiesti timp de doua secole. Va fi nevoie de rasturnarile din secolul al XVIII-lea, de deschiderea ghetoului în Germania în timpul monarhiei luminate, pentru ca sa apara, cu Moise Mendelssohn, o noua figura filosofica, înradacinata în aceasta traditie imemoriala si, totodata, deschisa spre modernitate.

Bibliografie

Textele de baza sunt publicate în editiile fr. Verdier (col. «Les Dix Paroles»). Vezi, mai ales, Maimonide, Le Guide des Egares, 1996.

G. Vajda, lntroduction â lapensee juive du Moyen Age, Paris, 1947.

99

BIBLIOGRAFIEEdit

C. Sirat

La Philosophie juive medievale en terre d'Islam, Presses du CNRS,

1988.

La Philosophie juive medievale en pays de chretiente, Presses du

CNRS, 1988..Lucrarea contine o bibliografie foarte detaliata.

J. Guttmann, Histoire des philosophies juives de Vepoque biblique a

Franz Rozenzweig, Gallimard, 1994.

S. Trigano, La Demeure oubliee, Gallimard, «Tel», 1994.

A. Neber, «La Philosophie juive medievale», Histoire de la philosophie,

voi. 1, Gallimard, «Bibi. de la Pleiade», 1969.

A. Chouraqui, La Pensee juive, «Que sais-je?», 19, PUF, 1994.

M. R. Hayoun

Maimonide et la pensee juive.

Maimonide, PUF, «Que sais-je?», 1987.

A. Wohlman, Thomas d'Aquin et Maimonide: un dialogue exemplaire, Cerf, «Patrimoines», 1988.

G. Scholem

Le Nom et les symboles de Dieu dans la mystique juive, Cerf,

«Patrimoines Judaisme».

La Kabbale et sa symbolique, Payot, 1966.

C. Touati

Croyances vraies et croyances ne'cessaires în Hommage a Georges

Vajda, pp. 169-182.

La Pensee philosophique et theologique de Gersonide, Gallimard,

«Tel»

Sursa: Scritube.com

Also on Fandom

Random Wiki