INTRODUCERE[]
Vor fi prezentate critici aduse de către creaţionişti asupra teoriei evoluţioniste.
Înainte de a discuta despre teoria evoluţiei speciilor să definim câteva din noţiunile cu care ne vom întâlni în continuare.
Specia este o comunitate de vieţuitoare care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii care alcătuiesc o specie se pot încrucişa sexuat nelimitat între ei, în timp ce indivizii aparţinând unor specii diferite nu se pot încrucişa sexuat sau, în rarele cazuri în care se încrucişează, hibrizii sunt sterili (cum este de exemplu catârul, care este un hibrid între cal şi măgar). Speciile se diferenţiază între ele prin anumite caracteristici anatomo-morfologice, fiziologice, comportamentale şi biochimice, precum şi prin particularităţi ecologice.
Rasele sau subspeciile sunt subdiviziuni ale speciilor şi grupează indivizi din aceeaşi specie care au anumite caractere distincte, rezultate ale selecţiei naturale sau ale selecţiei artificiale (efectuate de om). Indivizii din aceeaşi specie dar din rase diferite se pot încrucişa sexuat între ei, iar descendenţii sunt fertili.
Populaţiile sunt subdiviziuni ale raselor, care grupează indivizi înrudiţi care au un fond comun de gene (genofond).
Pe baza unor asemănări anatomo-morfologice şi fiziologice, speciile au fost grupate în categorii taxonomice mai mari (genuri, familii etc.). Aceste împărţiri sunt convenţionale.
Aşa cum am văzut, indivizii aparţinând aceleiaşi specii dar de rase sau populaţii diferite se pot încrucişa sexuat între ei, dând naştere la urmaşi fertili. Prin astfel de încrucişări sau prin mutaţii genetice este posibil ca, pornind de la populaţii şi rase existente, să apară populaţii şi rase noi de plante şi animale. Vedem, deci, că la nivelul raselor şi al populaţiilor are loc un proces evolutiv, numit microevoluţie.
Unii biologi s-au gândit că, prin extensie, un fenomen evolutiv similar ar putea avea loc şi la nivelul speciilor. Acest fenomen ipotetic a fost numit macroevoluţie şi, cu ajutorul lui, s-a încercat să se explice originea speciilor de plante şi animale. Primul care a reuşit să formuleze o teorie cât de cât închegată privind evoluţia speciilor a fost Ch. Darwin, ideile sale fiind ulterior continuate şi dezvoltate de alţi cercetători. Această teorie a fost numită teoria evoluţiei speciilor sau, mai scurt, evoluţionism.
Evoluţionismul vine în contradicţie cu creaţionismul, care afirmă că speciile de plante şi animale au fost create de Dumnezeu.
În cele ce urmează, vom analiza mai pe larg aceste teorii.
ORIGINEA VIEŢII[]
Unul din primele puncte ale disputei dintre evoluţionism şi creaţionism este cel referitor la originea vieţii. Creaţioniştii susţin că viaţa a fost creată de Dumnezeu, în timp ce evoluţioniştii susţin că materia ne-vie s-ar fi organizat în mod spontan şi ar fi dat naştere vieţii (teorie care a primit numele de generaţie spontanee). Mai există şi unii autori, relativ puţin numeroşi, care susţin o teorie hibridă: primul organism viu a fost creat de Dumnezeu iar celelalte au luat naştere din acesta prin evoluţie. Să încercăm să analizăm în continuare posibilitatea generaţiei spontanee.
În mod evident, în condiţiile actuale, materia ne-vie nu se organizează spontan pentru a da naştere la organisme vii. Evoluţioniştii susţin, însă, că atmosfera primitivă şi oceanul primordial ar fi avut o altă compoziţie chimică, mai favorabilă apariţiei vieţii. Aceasta este o simplă ipoteză care nu poate fi demonstrată, dar să presupunem că ar fi adevărată. Ca urmare a acestui fapt s-ar fi format prin sinteză chimică, mai întâi o “supă organică” în ocean, după care, substanţele din această “supă” s-ar fi autoorganizat treptat pentru a da naştere vieţii, mai întâi în forme acelulare (virusuri), iar apoi în formele celulare.
În unele experienţe de laborator, în condiţii total diferite de cele pe care le întâlnim astăzi în natură, dar despre care se afirmă că ar fi identice cu cele din atmosfera primară, cercetătorii au reuşit să sintetizeze unele substanţe organice, printre care cel mai cunoscut exemplu îl constituie aminoacizii. Evoluţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a posibilităţii generaţiei spontanee. Ei “uită” însă să precizeze câteva “mici detalii”. Le vom preciza noi:
Aminoacizii obţinuţi prin sinteză chimică nu sunt identici cu cei din organismele vii. Să fim mai expliciţi: aminoacizii sunt substanţe optic active şi pot avea două forme – levogiră şi dextrogiră. Aminoacizii obţinuţi prin sinteză chimică se prezintă sub forma unui amestec de 50% aminoacizi levogiri şi 50% aminoacizi dextrogiri. Ţinând cont de faptul că nu există nici un mecanism natural de separare a acestui amestec (exceptând reacţiile enzimatice din organismele vii deja formate), rezultă că, dacă viaţa ar fi apărut dintr-un astfel de amestec, ar trebui ca aminoacizii din organismele vii să fie şi ei 50% levogiri şi 50% dextrogiri, numai că toţi aminoacizii din organismele vii sunt levogiri.
Aminoacizii sunt totuşi molecule relativ simple, care reprezintă doar cărămizi de construcţie pentru alte molecule mai complexe (proteinele), iar într-un mediu acvatic (cum se presupune că era şi oceanul primordial), reacţia de polimerizare a aminoacizilor este defavorizată, astfel încât nu numai că aceştia nu au tendinţa de a se autoasambla ci, dimpotrivă, proteinele au tendinţa naturală de a se descompune. Rezultă că nu putem explica astfel originea moleculelor proteice complexe şi nici apariţia ipoteticei “supe organice”. În organismele vii sinteza proteinelor are loc cu consum de energie, prin mecanisme biochimice complexe.
În ceea ce priveşte virusurile, denumirea de “forme de viaţă acelulare” este improprie întrucât acestea nu posedă metabolism propriu şi nu se autoreproduc. În plus, ele nu puteau să apară înaintea celorlalte vieţuitoare, deoarece multiplicarea lor nu poate avea loc decât într-o celulă-gazdă, nu şi într-un mediu abiotic.
Chiar şi cele mai simple organisme vii (bacteriile) sunt totuşi extrem de complexe, posedând, printre altele, un genom complex şi un set de cel puţin câteva mii de enzime, fiecare dintre ele fiind implicată într-o anumită reacţie biochimică, iar aceste reacţii sunt dependente unele de altele, astfel încât lipsa uneia din ele poate afecta grav organismul, putând provoca chiar moartea acestuia. Rezultă, deci, că aceste sisteme nu puteau să apară pe rând, ci trebuia să apară “hodoronc-tronc” o celulă gata formată.
Pentru a răspunde acestor obiecţii, majoritatea evoluţioniştilor invocă ideea că acest lucru ar fi totuşi realizabil prin legături întâmplătoare care ar fi apărut în decursul miliardelor de ani care s-ar fi scurs de la formarea Pământului până la apariţia vieţii. Însă, calculele de fizică statistică arată că probabilitatea unui asemenea eveniment este neglijabilă, chiar dacă am presupune că vârsta Pământului ar fi de sute de miliarde de ani, în timp ce, chiar şi cele mai generoase evaluări cu privire la această vârstă nu depăşesc 4 miliarde de ani.
Întrucât calculele de fizică statistică sunt complexe şi, dacă le-aş expune în detaliu, aş risca să nu pot fi înţeles, voi recurge la o analogie: un ceas are o structură cu mult mai simplă decât o celulă vie şi, totuşi, nimeni nu a văzut vreodată o bucată de metal care să se transforme de la sine într-un ceas, indiferent cât de mult timp ar trece, deci nici materia ne-vie nu poate de la sine să dea naştere vieţii.
Din exemplul cu ceasul mai vedem un lucru: metalul nu se transformă singur în ceas dar, dacă intervine un ceasornicar, acest lucru devine posibil. Deci, şi în cazul apariţiei vieţii avem nevoie de un “ceasornicar” numai că, dată fiind complexitatea organismelor vii, acesta trebuie să fie cu mult mai inteligent decât omul şi, în acelaşi timp, să fie capabil să intervină la nivel molecular pentru a organiza sistemele biochimice celulare.
Fizicianul E. Schrodinger a demonstrat chiar că, din punct de vedere termodinamic nici măcar menţinerea vieţii nu ar fi posibilă dacă nu admitem şi existenţa unui principiu universal ordonator de natură spirituală (el se pronunţa pentru o divinitate impersonală, ca în religiile extrem orientale, dar modul deosebit de inteligent al organizării lumii pare să sugereze mai degrabă existenţa unui Dumnezeu personal).
În faţa acestor obiecţii, reacţia evoluţioniştilor este variată:
Unii dintre ei, respingând aprioric orice intervenţie divină, afirmă că, din moment ce viaţa există, rezultă că ea trebuie să fi apărut din materia ne-vie prin generaţie spontanee şi, deci, calculele celor care susţin altceva ar fi greşite. Orice s-ar spune, o asemenea a-titudine numai ştiinţifică nu e.
Alţii, văzând că nu reuşesc să explice apariţia vieţii pe pământ prin teoria expusă mai sus, caută să rezolve problema afirmând că viaţa a fost adusă pe Pământ (într-un fel sau altul) de pe o altă planetă. Acest lucru nu a fost, însă, demonstrat şi, în plus, nu rezolvă problema deoarece, ori aici, ori pe altă planetă, tot nu pot explica în ce mod materia ne-vie ar fi putut da naştere vieţii.
O altă categorie, sunt evoluţioniştii care recunosc că, cel puţin pentru formarea primului organism viu, este necesară intervenţia divină. Aceştia sunt mai puţin numeroşi, deoarece oamenii care cred cu adevărat în existenţa lui Dumnezeu, nu acceptă evoluţionismul, acesta nefiind în concordanţă cu ceea ce afirmă Revelaţia Dumnezeiască despre facerea lumii.
Să vedem în continuare cam ce se întâmplă cu un organism viu, deja apărut.
UNIVERSALITATEA CODULUI GENETIC[]
Aşa cum am precizat în prima parte a acestei cărţi, toate organismele vii posedă un genom, iar informaţia cuprinsă în acesta este descifrată cu ajutorul unui cod genetic. Acest cod genetic este universal, adică la toate vieţuitoarele, de la cele mai simple până la cele mai complexe (cu câteva mici excepţii nesemnificative), aceeaşi secvenţă de trei baze azotate codifică acelaşi aminoacid.
Atât evoluţioniştii cât şi creaţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a originii comune a tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Numai că, atunci când ajung să precizeze care ar fi această origine comună, nu mai sunt de acord: evoluţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au evoluat dintr-un singur organism iniţial, în timp ce creaţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au fost create de un Dumnezeu unic. Să analizăm pe rând cele două poziţii.
Să presupunem că vieţuitoarele ar fi evoluat toate din acelaşi organism iniţial. În acest caz se pun câteva probleme legate de universalitatea codului genetic.
Prima dintre ele se referă la originea acestui cod. Teoria oficială susţine că însuşi codul actual ar fi apărut prin evoluţie dintr-o variantă mai simplă (cu două baze azotate la un aminoacid). Lăsând la o parte faptul că nu există nici un vieţuitor cu un astfel de cod şi nu avem nici o dovadă că ar fi existat vreodată, se pune o altă întrebare: dacă într-adevăr codul ar fi evoluat, cum se explică faptul că astăzi toate vieţuitoarele au acelaşi cod, ţinând cont de faptul că orice modificare a lui s-ar fi transmis numai la urmaşii organismului la care ar fi apărut modificarea, iar la celelalte vieţuitoare nu?
Să presupunem acum că într-un fel sau altul s-a ajuns totuşi la un organism care posedă codul genetic actual. Dacă toate vieţuitoarele ar fi evoluat din acesta, ar fi inexplicabil faptul că toate celelalte gene s-au modificat în timp, dând naştere la întreaga diversitate a lumii vii pe care o cunoaştem astăzi, numai genele care conţin informaţia referitoare la codul genetic au rămas nemodificate.
Vedem, deci, că universalitatea codului genetic nu poate fi invocată ca o probă în favoarea evoluţionismului. Acceptând poziţia creaţionistă, toate aceste probleme sunt rezolvate în schimb se pune o altă întrebare: cum se explică faptul că Dumnezeu, care prin marea varietate a lumii vii a dovedit că nu suferă de lipsă de imaginaţie creatoare, a ales totuşi acelaşi cod genetic pentru toate vieţuitoarele? E greu de spus care a fost intenţia lui Dumnezeu.
Cea mai plauzibilă ipoteză ar fi aceea că Dumnezeu a dorit să aşeze chiar în cele mai intime procese ale vieţii ceva care să dea mărturie despre unicitatea Creatorului. Codul genetic ar fi aşadar, un fel de semnătură a Celui care a zidit lumea. În acest context, s-ar putea să nu fie o simplă întâmplare faptul că, în acest cod, la un aminoacid corespunde o secvenţă de trei baze azotate, după cum Dumnezeu este unul în fiinţă dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
EVOLUŢIA LA MICROORGANISME[]
În faţa constatării că în zilele noastre nu vedem specii de plante sau de animale care să se transforme din unele în altele, evoluţioniştii aduc argumentul că evoluţia are loc treptat, într-un număr mare de generaţii şi de aceea nu poate fi percepută în mod normal. Numai că, acest argument nu poate fi invocat în cazul microorganismelor, deoarece acestea au o durată foarte mică a ciclului de reproducţie (în unele cazuri chiar 20 de minute) şi, de aceea, un număr mare de generaţii poate fi obţinut într-un timp relativ scurt. Astfel, într-o zi putem obţine 72 de generaţii, într-o lună 2160 de generaţii, într-un an 26 000 de generaţii, iar în 100 de ani 2,6 milioane de generaţii. În cei peste 100 de ani de când se fac studii sistematice în domeniul microbiologiei s-au observat unele modificări de caractere ale unor tulpini (populaţii) de microorganisme dar, deşi numărul generaţiilor care s-au succedat este astronomic, speciile s-au “încăpăţânat” să rămână aceleaşi şi chiar s-a observat că tulpinile cu caractere mai deosebite (cum ar fi tulpinile înalt producătoare ale unui anumit metabolit), obţinute prin selecţie artificială, după un număr de generaţii “se sălbăticesc”, adică revin la tipul iniţial. Mai mult, tratatele de medicină scrise cu mii de ani în urmă descriu aceleaşi boli infecţioase ca şi în zilele noastre, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că şi atunci existau aceleaşi specii de microbi. Vedem, deci, că în ciuda teoriilor evoluţioniste, speciile de microorganisme sunt deosebit de stabile.
ORIGINEA EUCARIOTELOR[]
Încercând să explice originea eucariotelor, evoluţioniştii susţin că acestea ar fi apărut prin contopirea mai multor celule procariote. În acest fel s-ar explica, spun ei, existenţa mai multor cromozomi în aceeaşi celulă. În ceea ce priveşte mitocondriile, acestea ar fi nişte celule procariote care au ajuns să trăiască în simbioză cu celula gazdă.
Numai că, nucleul celulelor eucariote prezintă anumite particularităţi care îl deosebesc net de procariote:
- nucleul eucariotelor are membrană nucleară, iar al procariotelor nu - cromozomii la eucariote sunt mai mari decât la procariote şi au o structură diferită, mult mai complexă decât cea a cromozomului unic de la procariote - existenţa intronilor în genele eucariote şi lipsa lor la procariote - diferenţele care există între diviziunea simplă a procariotelor pe de o parte şi între mitoza şi meioza de la eucariote pe de altă parte - modul diferit în care se realizează reglajul genetic etc.
Vedem că eucariotele diferă calitativ de procariote, deci sunt altceva decât o simplă contopire de celule procariote.
În ceea ce priveşte mitocondriile, diferenţele care există între codul genetic universal şi cel mitocondrial demonstrează că acestea nu sunt nişte celule procariote, iar interdependenţa profundă dintre metabolismul celulei eucariote şi cel mitocondrial arată că aici nu e vorba de o simplă simbioză, ci de organite celulare care fac parte integrantă din celula eucariotă. Vedem aşadar că nici din acest punct de vedere teoria evoluţionistă nu este credibilă.
Un alt aspect legat de eucariote îl constituie existenţa organismelor pluricelulare cu organizare superioară. Acestea au un număr foarte mare de celule (de ordinul sutelor de miliarde) care posedă toate acelaşi genom dar, în fiecare celulă sunt active numai o parte din gene, în funcţie de rolul pe care trebuie să îl îndeplinească acea celulă. Deşi fiecare celulă în parte are propriul său metabolism, între ele există o coordonare perfectă, astfel încât fiecare dintre ele îndeplineşte un rol precis şi toate aceste celule împreună formează un singur organism. În plus, în timpul vieţii unui astfel de organism, multe din celulele componente mor şi sunt înlocuite de alte celule tinere fără ca acest fenomen să afecteze integritatea şi funcţionalitatea organismului. Este inimaginabil ca toate aceste sisteme, atât de complexe şi în acelaşi timp atât de armonioase, să fi luat naştere “întâmplător” prin intervenţia unor forţe oarbe ale naturii. Mai menţionăm un amănunt: dacă speciile de eucariote ar fi evoluat unele din altele, de la simplu la complex, ar fi trebuit ca numărul cromozomilor la fiecare specie să fie mai mare sau mai mic, în funcţie de gradul de complexitate al organismului dar, în realitate s-a observat că nu există nici o corelaţie între numărul de cromozomi şi nivelul de complexitate al organismelor dintr-o anumită specie.
FINALITATEA[]
Un argument puternic împotriva evoluţionismului îl constituie cel al finalităţii. La toate organismele vii se observă că fiecare parte a organismului (de la formaţiunile subcelulare, la ţesuturi şi organe) a fost astfel concepută încât să poată îndeplini o funcţie bine definită în cadrul ansamblului organismului şi, mai mult, are exact structura care îi permite să îşi îndeplinească funcţia cât mai bine. La un nivel mai mare, se poate observa că inclusiv între speciile diferite de plante şi animale care ocupă un anumit teritoriu există un echilibru, o armonie, fiecare din specii contribuind direct sau indirect la menţinerea vieţii celorlalte. Observaţiile menţionate ne conduc la idea că aceste sisteme au fost proiectate special pentru a îndeplini funcţia pe care o are fiecare în parte, ceea ce exclude apariţia lor sub acţiunea unor forţe întâmplătoare. Acest argument a fost scos în evidenţă mai ales de savantul român Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei).
Împotriva acestui argument, evoluţioniştii au ripostat cu două contra-argumente: organele rudimentare şi organele atavice. Să le analizăm pe rând.
Organele rudimentare[]
Acestea sunt organe care apar în faza embrionară sau în faza de creştere a organismului, iar la maturitate dispar sau degenerează (cum ar fi timusul şi epifiza). De aici evoluţioniştii au tras concluzia că aceste organe ar fi nefolositoare şi existenţa lor nu ar putea fi explicată decât dacă presupunem că acestea ar fi nişte rămăşiţe din stadiile anterioare ale evoluţiei speciei respective. La o analiză mai atentă se constată totuşi că aceste organe sunt nefolositoare numai în faza adultă, pe când în timpul creşterii au un rol important în organism, iar faptul că apar numai atunci când este nevoie de ele iar apoi dispar nu face decât să confirme existenţa finalităţii şi să contrazică teoria evoluţionistă, deoarece dacă aceste organe ar fi rămase de la specii anterioare atunci nu ar dispărea la maturitate.
Organele atavice[]
Spre deosebire de organele rudimentare care există la toţi indivizii, organele atavice apar numai uneori, constituind nişte anomalii sau monstruozităţi. Din faptul că unele din aceste malformaţii existente la om, de exemplu, prezintă asemănări cu structuri sau organe existente la unele animale, evoluţioniştii trag concluzia că omul descinde din animalele respective şi că, dată fiind inutilitatea acestor organe la om, ele ar fi şi o probă împotriva finalităţii. Ei “uită” însă să precizeze că între malformaţii există şi foarte multe care nu prezintă nici o asemănare cu vre-o structură existentă la animale. În plus, dintr-o asemănare exterioară a unor organe sau ţesuturi, nu rezultă în mod logic faptul că omul ar descinde din animalul respectiv (cu atât mai mult cu cât unele malformaţii se aseamănă cu animale pe care nici evoluţioniştii nu le consideră strămoşi ai omului). În ceea ce priveşte finalitatea, organele atavice nu dovedesc nimic, deoarece reprezintă stări patologice.
Unii evoluţionişti, dată fiind evidenţa faptului că toate vieţuitoarele posedă exact acele organe care le sunt necesare în mediul în care trăiesc, acceptă într-o oarecare măsură ideea de finalitate, numai că “pun carul înaintea boilor” afirmând că “funcţia creează organul”. Dar această afirmaţie nu este nici logică (cum ar putea exista, de exemplu, funcţia vederii înainte de apariţia ochilor?) şi vine în contradicţie cu observaţiile experimentale care arată că în timpul dezvoltării unui organism, organele încep să se formeze cu mult înainte de a îndeplini vreo funcţie (de exemplu, copilul nou născut are deja picioare, dar abia mai târziu învaţă să meargă). Aşadar nu funcţia creează organul, ci organul a fost proiectat pentru a îndeplini o anumită funcţie, proiectul anticipând funcţia pe care urmează să fie îndeplinită.
FOSILELE[]
Unul din argumentele invocate cel mai des de evoluţionişti în favoarea teoriei lor este cel al fosilelor. De la început trebuie să precizăm, însă, că paleontologia (disciplina care se ocupă cu studiul fosilelor) deţine tristul record de a fi ramura ştiinţei care a înregistrat cel mai mare număr de falsuri, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra argumentelor de acest fel. Vom încerca totuşi să analizăm acele date a căror falsitate nu a fost încă dovedită.
S-a observat că în diferite straturi ale pământului se găsesc urme fosile de la vieţuitoare diferite şi că straturile mai adânci conţin de obicei organisme cu o organizare mai simplă. Ordinea apariţiei vieţuitoarelor în straturile geologice ar fi, în linii mari, următoarea: microorganisme, nevertebrate marine şi alge, peşti, plante de uscat, amfibieni, reptile, mamifere şi păsări. Urmele de locuire umană apar numai în straturile cele mai superficiale. Cele expuse până aici sunt fapte.
S-a presupus că straturile mai adânci sunt mai vechi (dar în privinţa vârstei concrete a fiecărui strat savanţii sunt încă departe de a se fi pus de acord). Deşi nu poate fi demonstrată practic, această presupunere este totuşi plauzibilă.
Evoluţioniştii susţin, însă, că vieţuitoarele diferite care au trăit în epoci diferite au apărut prin evoluţie unele din altele. Numai că, din punct de vedere logic, faptul că două specii apar în straturi geologice succesive nu implică în mod necesar faptul că aceste două specii ar fi luat naştere una din alta. De exemplu, dacă am face săpături pe teritoriul actual al oraşului Bucureşti, am constata că în straturile mai vechi găsim urme de lupi, iar în cele mai noi am găsi urme de câini şi acest lucru nu înseamnă că lupii s-au transformat în câini, ci doar că locul lupilor a fost ocupat de câini.
În plus, cercetările de până acum, arată că speciile apar brusc în straturile geologice, fiind bine definite şi în cursul existenţei lor cunosc numai modificări neesenţiale (cum ar fi adâncirea striaţiilor de pe cochilia unei scoici), iar între două specii asemănătoare care se succed în timp nu există verigi intermediare (de exemplu, nu s-a descoperit nici o fosilă de animal care să aibă gâtul de o lungime cât jumătate din gâtul girafei, deşi o astfel de fosilă, dacă ar fi existat, ar fi sărit în ochi chiar şi unui nespecialist şi nici alte asemenea forme intermediare între specii diferite). Şi chiar dacă s-ar descoperi vreodată o asemenea “verigă”, aceasta nu ar dovedi decât succesiunea temporală, nu şi filiaţia speciilor respective.
Există totuşi o fosilă care a făcut să curgă multă cerneală şi despre care evoluţioniştii afirmă că le-ar confirma teoria. Fosila constă dintr-un fragment de rocă sedimentară în care se află imprimată urma unui animal care seamănă cu o reptilă dar, în acelaşi timp, are aripi cu pene ca de pasăre. Fosila a fost numită Archaeopteryx. Presupunând că fosila este autentică (deşi există şi voci care contestă acest lucru) să vedem ce dovedeşte ea. De la început trebuie să precizăm că în toate sursele bibliografice pe care le-am studiat am găsit descris un singur exemplar fosil al acestui vieţuitor, iar un exemplar izolat nu este o specie (vedem şi astăzi născându-se creaturi monstruoase care prezintă caractere diferite faţă de specia din care descind, dar acestea nu ajung să constituie o specie, întrucât în puţinele cazuri în care sunt viabile, ele sunt izolate reproductiv tocmai datorită monstruozităţii lor), deci ar trebui să avem un număr mai mare de fosile pentru a putea afirma că am descoperit o specie nouă. Presupunând totuşi că a existat această specie, ea nu este o verigă intermediară între două specii, ci numai o specie care nu poate fi încadrată în nici una din categoriile cunoscute de noi (reptile, păsări etc.). Acest lucru nu ar constitui o noutate, întrucât chiar şi în zilele noastre există asemenea specii (cel mai cunoscut exemplu este ornitorincul) ceea ce dovedeşte numai faptul că natura este, totuşi, mai complexă decât categoriile taxonomice stabilite de mintea omenească a biologilor.
Datele expuse până acum nu susţin în mod necesar evoluţionismul, fiind chiar mai apropiate de referatul biblic privind creaţia decât de teoria evoluţionistă. În primul capitol al Genezei, se afirmă că vieţuitoarele nu au fost create toate odată, ci pe rând şi fiecare după soiul ei, iar omul a fost creat la sfârşit. Problema pe care pare să o ridice relatarea biblică este afirmaţia că lumea a fost creată în şapte zile. Limba ebraică, în care a fost scris iniţial Vechiul Testament, are particularitatea că acelaşi cuvânt poate avea mai multe sensuri, în funcţie de context. De aceea termenul de “zi” din Geneză a dat naştere încă din cele mai vechi timpuri la diverse interpretări:
Unii au interpretat acest termen în sens literal şi, dată fiind atotputernicia lui Dumnezeu, această interpretare nu poate fi cu totul exclusă, întrucât lumea putea fi creată şi într-un timp scurt. În acest caz ar însemna că determinările omeneşti care par să indice vârste de milioane sau miliarde de ani pentru straturile geologice sunt greşite.
Acest lucru nu poate fi exclus cu desăvârşire deoarece toate metodele de datare se bazează în mod esenţial pe ipoteze care nu pot fi verificate, unele dintre ele fiind chiar neplauzibile. De exemplu, în cazul datării cu C14 se presupune că, în perioada din care datează proba analizată, concentraţia acestui izotop în atmosferă era identică cu cea de azi, iar în metoda bazată pe adâncimea straturilor se presupune că aceste straturi au fost depuse în mod uniform în timp, ambele afirmaţii fiind greu de crezut în cazul unor perioade de timp mai îndelungate.
Alţii, pornind de la o altă afirmaţie biblică, şi anume că “o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8) au considerat că “zilele” creaţiei ar putea fi de fapt perioade mai lungi de timp, acest punct de vedere fiind ceva mai apropiat de cel al geologilor.
A treia categorie de comentatori, urmând interpretării date de Sfântul Grigorie de Nyssa (sec. IV d. Hr.), consideră că “zilele” trebuiesc interpretate nu în sens temporal, ci în sensul de etape logice ale creaţiei. Acest punct de vedere pare a fi cel mai plauzibil în contextul cunoştinţelor noastre actuale.
Dacă în ceea ce priveşte interpretarea “zilelor” creaţiei părerile sunt împărţite, există totuşi un acord general asupra ideii că lumea a fost creată în mod gradat, ceea ce este în conformitate şi cu descoperirile paleontologice.
Legături externe[]
- ro
SfaturiOrtodoxe.ro, Evoluţionism
- ro
SfaturiOrtodoxe.ro, Teoria evoluţionistă
- ro
Macolaus.com
