Fandom

Coman Wiki

Ereziile filozofice

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Erezii-filozofice.jpg

Din punct de vedere filozofic, “ereziile savante” sunt cele mai radicale. Occam si occamistii, Roscelin, Abelard, David de Dinant, Averoes si altii, nu erau intru totul desprinsi de spiritualitatea religioasa, insa s-au detasat de ea. Adeseori era vorba de un crestinism sau un islamism formal. Gradul de emancipare difera de la unul la altul, dar toti filozofeaza fara respect fata de dogma. Ereziile filozofice nu ajung la antifeudalismul catharilor ori la cel al husitilor, si tulbura niste cercuri mai restranse. Pentru acestia, credinta nu le mai pare infailibila si nu pornesc de la datele ei ca de la niste adevaruri evidente si clare. Ele nu mai constituie pentru ei temeiul sigur al cunostintei ori masura acesteia. Ei nu mai procedeaza dogmatic, ci critic, supunand totul judecatii ratiunii, care incepe sa-si recapete intelesurile descoperite inca de greci dar parasite cu oroare de parintii bisericii. Ca niste cavaleri ai bunei sperante, filozofii reabiliteaza ratiunea scotand-o principala dimensiune a omului, ba mai mult, ii confera tot ceea ce le fusese refuzat prin aservirea fata de credinta. Erezia acestor filozofi era in primul rand o erezie rationalista. Radicalismul lor provine din rationalism, ei reusind sa se emancipeze de spiritualitatea religioasa, cultivand ratiunea. Filozofii eretici probeaza astfel inca o data ca rationalismul este prin natura sa innoitor si radical, daramator de idoli si de dogme, ca este un umanism. Beranger din Tours, de altfel, socotea ratiunea ca titlul de onoare al omului. Rationalismul accentueaza si mai mult caracterul pozitiv al ereziei, care se refera mai convingator ca lupta pentru adevar, pentru bine, pentru frumos, pe scurt pentru om. Atat ereziile populare cat si cele savante, filozofice, s-au solidarizat si s-au completat. Ele ne apar ca fete ale aceluiasi intreg, precum un tot unitar.

Erezia berangeriana Edit

Beranger a fost condamnat intai de concicliul de la Verceil in anul 1050, apoi de sinodul de la Roma in 1059, care il sileste sa abjure. In 1079 s-au facut alte presiuni pentru a-l sili sa renunte, abjurarea din 1059 n-a insemnat si o convertire, Beranger continuand sa fie acelasi rationalist intransigent si sfidand pe mai marii lumii de atunci. Beranger spunea: “a fi de acord cu ideea ca painea trece ca materie in altceva insa isi conserva forma, inseamna sa admiti ca un lucru poate sa-si schimbe substanta fara a se modifica si formal. Ceea ce este impotriva firii si, in consecinta, de neinteles si de admis. Cum am putea accepta ca adevarata dogma transsubstantierii cand singura metoda de cunoastere a adevarului este evidenta, metoda incalcata de credinta?” Beranger era de parere ca pentru orice trebuie sa recurgem la dialectica, fiindca a recurge la ea inseamna a recurge la ratiune. Daca nu se procedeaza asa, omul care numai cu ajutorul mintii si-a facut imaginea lui Dumnezeu, renunta la titlul sau de onoare. Astfel incat tot ceea ce nu rezista judecatii ratiunii, trebuie executat ca un sofism oarecare. Transsubstantierea nu rezista, deci nu este posibila. Beranger a fost acuzat de erezie, insa si el la randul sau, i-a acuzat de erezie fata de om si adevar.

Roscelin. Erezia nominalista. (1050 – 1120) Edit

Roscelin i-a scris episcopului de Beauvais, Fulconi, ca s-a abatut de la dreapta credinta considerand “cele trei persoane ca existand separat ca trei ingeri sau ca trei suflete”. In anul 1092, consiliul a hotarat ca Roscelin este un dusman al credintei si un adversar tenace al lui Dumnezeu. Roscelin nu era nici ateu, si nici un adversar al credintei, ba chiar socotea ca “asa cum paganii si evreii isi apara religia lor, si noi crestinii trebuie sa ne-o aparam pe a noastra”. Roscelin a supus judecatii una din cele mai principale dogme ale crestinismului, si anume trinitatea. Insa el nu si-a dorit sa o distruga, ci sa o faca inteligibila. Asa cum spune traditia, dogma este perfect contradictorie, pentru ca nu poti admite in acelasi timp unitatea si pluritatea. Acceptand-o pe prima, nu mai putem justifica existenta a trei persoane: Dumnezeu, Isus si Sfantul Duh. Aceptand pluritatea, existenta a trei persoane, nu mai putem justifica unitatea. Aceasta era parerea lui Roscelin, ajungand la concluzia ca ideea unitatii cade, inteligibila fiind doar aceea a triteismului. Roscelin a mers mai departe si a denuntat dogma traditionala ca fiind nepotrivita cu evidentele ratiunii. Desi judecatorilor de la Soissons nu au gasit nimic problematic in dogma, lui Roscelin, care ii aplica ratiunea, ii aparea contradictorie si de neinteles. Roscelin lucra ca un filozof si nu teolog, si divulga irationalitatea dogmei dintr-o perspectiva filozofica. Aceasta se numeste nominalism. I-a lipsit insa ideea unitatii dintre universal si particular in individual, insa in acel moment istoric, nominalismul sau reprezenta o opozitie anti-teologica. Desi imperfect, reprezenta in filozofia evului mediu, cum va spune Marx “prima expresie a materialismului”.

Abelard (1079 – 1142) Edit

Abelard.jpg

Pierre Abelard este probabil primul libertarian anarhist din inceputul evului mediu. Abelard a fost condamnat in 1121 si acuzat de eretism. I s-a ars cartea sa, “Despre Unitatea si Trinitatea divina”. Abelard a sustinut ca dusmanii sai, Alberic si Lotulfe au convocat conciliul impotriva lui, unde a fost pus sa aduca faimoasa sa lucrare despre Trinitate. Dupa 20 de ani, un alt conciliu convocat la Sens, a redeschis procesul. In fruntea judecatorilor se afla Bernard de Clairvaux, adversarul cel mai hotarat a lui Abelard. Conciliul de la Sens l-a condamnat pe Abelard pentru urmatoarele propozitii: “Tatal este puterea absoluta, Fiul o anumita putere, Sfantul Duh nu are nici una” “Sfantul Duh nu este din aceeasi substanta cu Tatal si Fiul” “Sfantul Duh nu este sufletul luminii” “Hristos nu s-a incarnat pentru a ne elibera pe noi de sub demon” “Dumnezeu nu poate, nici nu trebuie sa impiedice raul” “Adam nu ne-a transmis greseala sa, ci doar pedeapsa pacatului sau” “…placerea nu constituie pacatul si nici nu suntem facuti sa inabusim placerea”. Desi autor a mai multor carti, dezbateri ale unor chestiuni de dogmatica, Abelard se comporta ca un filozof rationalist, mai increzator in puterile ratiunii decat in cele ale credintei. Jules Michelet spunea: “se purta frumos cu religia, manuind-o cu blandete, dar ea i se topea in maini. Abelard inalta ratiunea deasupra credintei, facea din ea masura a tot ceea ce sustinem.”

Erezia amauriciana Edit

Prima documentare a ereziei amauriciene provine din relatarea unui cronicar al vremii, numit Cesaire d’Heisterbach, unde spunea “prima condamnare a amauricienilor, intamplata in anul 1210…” Amauricianismul era o scoala, nerecunoscand aproape nimic, sau nimic esential, din modelul biblic al divinitatii. Ei nu propun o alta mitologie, nu cauta pur si simplu un concept mai rational si mai necontradictoriu al lui Dumnezeu. Acestia propun altceva, admit existenta lui Dumnezeu, dar resping creationismul, cu toate cele ce decurg din aceasta. Pentru ei, Dumnezeu, nemaifiind demiurgul care a facut lucrurile din nimic, nu-si mai pastreaza transcedenta, nici insusirea de act pur, nici distinctia de natura fata de lumea corpurilor. Identificat cu substanta si esenta a tot ceea ce exista, Dumnezeu este “coborat” in lucruri, devine “trupul” si “sufletul” acestora. Amauricienii au cautat sa readuca omul la sine, invatandu-l sa renunte la tot ceea ce, in loc sa-l realizeze, il distruge prin renuntare la omenesc. Zeificandu-l, il reabiliteaza. Nu au la indemana solutia ateista, insa recurg la una care va intra in istoria premergatoare a ei. Nu ajung la constiinta ca Dumnezeu este esenta omului instrainata de om, desi, intr-un fel o ghicesc si recurg la un procedeu cam straniu dar de inteles in conditiile intelectuale ale secolului al XIII-lea. Coboara pe Dumnezeu in om si in lumea omului pentru a suspenda starea profund antiumana in care religia ne fixase fiinta noastra. Energicele masuri luate in anul 1210 nu au reusit sa puna capat ereziei. De aceea, la conciliul de la Latran din 1215, papa Inocentiu al III-lea va reinnoi condamnarea “principiilor foarte perverse ale lui Amaury”. Cu aceasta din urma sentinta, istoria amauricianismului se incheie, dar in tot cursul secolului al XIII-lea teologii isi vor aduce aminte cu oroare de erezie si nu vor rata prilejul de a-si revarsa umorile. Amauricianismul a fost infrant ca scoala, iar adeptii lor erau numiti nebuni si banditi. Panteismul amaurician s-a implinit ca un moment prin care omul lua cunostinta de sine. Primii renascentisti precum Nicolaus Cusanus si Giordano Bruno le vor primi, le vor spori intensitatea, facand din panteism o afirmare a omului.

Erezia davidiana Edit

David de Dinan a fost acuzat de erezie in anul 1210 la sinodul de la Paris. David de Dinan (sau Dinant) a admis ca “Dumnezeu este tot una cu materia primordiala”. In consiliu s-a hotarat a i se arde cartile sale. I se atribuie doua carti, din care nu s-au pastrat decat cateva fragmente reproduse de Albert cel Mare si de Thoma d’Aquino cu scopul de a ilustra “nebunia” celui ce le-a scris. David a fost influentat de amauricieni si a dus panteismul pana in pragul materialismului. Cartile sale au fost arse, si niciodata nu vom putea sti mai mult decat ne spun cele cateva fragmente care au mai ramas din ele. Pierdere culturala imensa, care va sta mereu ca un memento pentru ceea ce biserica a intreprins impotriva dorintei de adevar, de mai mult adevar a omului.

Miscarea averroista Edit

Averroes.jpeg

Averroes a fost condamnat la exil iar invatatura sa anatemizata. Nu se cunosc motivele care l-au determinat pe emirul El-Mansur sa-si retraga bunavointa fata de cel caruia ii permisese sa i se adreseze cu frate. Emirul El-Mansur a dictat arderea tuturor cartilor “periculoase”, iar printre ele s-au numarat si cele ale lui Averroes. Averroismul n-a fost chiar infrant, ci a triumfat in occidentul latin, desi de rezistente si condamnari n-a fost lipsitnici in acest nou mediu. Erezia continuta de averroism avea sa fie executata atat de islamici cat si de crestini. Guillaume il numea pe Averroes “un foarte nobil filosof”, insa a condamnat averroismul ca o expresie a incredulitatii. Condamnarile din 1270 si mai apoi din 1277 sunt principalele momente ale “cruciadei” antiaverroiste. In 1277 au fost condamnate “erori” precum: “Dumnezeu n-a creat nimic”, “Trei realitati explica lumea: materia, sufletul ei si primul motor”, “Fizica este marea stiinta despre lume, in afara ei totul este conventional”, “Nu exista nici pedeapsa, nici rasplata postuma”, “Destinul, sau ceea ce se numeste destin nu este altceva decat ordinea universala” etc. Condamnarile n-au reusit sa distruga miscarea. In secolul al XIV-lea, Petrarca va remarca, nu fara iritare, ca averroismul traieste inca, si “locuieste” in Paris. Batalia in jurul averroismului n-a fost un duel pentru adevarul unei religii, ci a fost o lupta intre partizanii ratiunii si cei ai credintei, precum zicea Averroes insusi, intre oamenii demonstratiei ” filozofii ” si cei ai dialecticii – teologii. Averroes nu contesta teologiei putinta de a ajunge la adevar, ci acorda numai filozofiei capacitatea de a ne da cunostinte autentice. “Cunoasterea noastra este conditionata de obiectul necunoscut”, scria Averroes in “Accord de la religion et de la philosophie”.

  • Siger din Barbant, un sustinator al averroismului a fost si el acuzat de erezie. A fost acuzat pentru afirmatii precum: “Sufletul, care este forma trupului, piere odata cu acesta”, “Liberul arbitru este o putere pasiva si non-activa, miscata in mod necesar la dorinta”.

A doua sa condamnare din 1277 este pusa sub titlu semnificativ: “Contra Segerem et Boetium haereticos”, unde a fost condamnat si discipolului sau, Boetius Dacus. Desi in 1277 a fost condamnata doar invatatura, avea sa puna in miscare si inchizitia. Siger a fost acuzat de “crima de erezie”, insa nu a dat curs citatiei; fugise deja din Paris. Nu mai exista documente ale vremii referitoare la ce s-a intamplat in perioada urmatoare, decat un document in care vorbeste doar de “sfarsitul mizerabil” a lui Sieger, dar nu prea se stie exact in ce a constat “sfarsitul mizerabil”. Dupa o alta sursa, ar fi sfarsit asasinat de un cleric la Orvieto, in Italia. Sieger spunea despre Dumnezeu ca “exista, si exista cu necesitate, dar nu este creator ci prim motor sau cauza prima a miscarii.”

  • Marsilio din Padova este un alt averroist latin, reusind sa aplice averroismul sigerian politicii si ajunge sa afirme decis autonomia “cetatii pamantului” fata de biserica.

Celebra sa “Defensor Pacis” (Aparatorul pacii), scrisa probabil intre anii 1324 – 1326, este o declaratie de razboi adresata bisericii feudale si Papei. (Hermann Ley, “Studii de filozofie medievala, Ed. Stiintifica, 1973″) “Autoritatea legislativa si executiva apartine sau trebuie sa apartina puterii laice, si poporul este acela care trebuie sa aibe suprema autoritate pentru ca este singura sursa a puterii legislative, si de el trebuie sa depinda alegerea regelui sau sefului de guvernamant.” E. Gilson spunea ca averroismul, cu Marsilio, atinge intr-adevar increluditatea religioasa cea mai radicala. Marsilio denunta antidemocratismul bisericii, consecinta fireasca a urzuparii. Marsilio ajunge la un radicalism pe care nu-l vom gasi nici la Occam, ganditorul care domina prin marea lui forta distrugatoare de idoli si deschizatoare a caii noi, calea moderna, via “moderna”.

Legături externe Edit

  • ro
Descopera.org

Also on Fandom

Random Wiki