Coman Wiki
Register
Advertisement
Elena Ceausescu 1

Preliminarii[]

Începutul erei Ceauşescu a însemnat în istoria comunismului românesc nu numai o schimbare de perspectivă asupra noilor practici politice de desemnare a liderului partidului, ci şi o altă imagine a conducătorului partidului. Pentru opinia publică, Nicolae Ceauşescu nu mai era un prim-secretar de partid comunist umil şi supus Moscovei, ci un secretar general comunist rebel, dornic de afirmare pe scena politică internaţională; de asemenea, imaginea vieţii sale private nu mai corespundea celei a predecesorului său, singuraticul Gheorghe Gheorghiu-Dej, ci, dimpotrivă, era cea a unui familist convins. Era încă un motiv în plus pentru care populaţia să aprecieze, pentru moment, în mod pozitiv, transformările politice care se produseseră în România.

Pentru început, vom încerca să analizăm felul în care s-a repercutat imaginea de om de familie a lui Nicolae Ceauşescu asupra ascensiunii ulterioare a soţiei sale, Elena Ceauşescu. Ipoteza de la care pornim este că sublinierea publică a statutului de soţie a conducătorului absolut al partidului face parte din strategia pe care Ceauşescu o adoptă în promovarea membrilor familiei sale. Astfel, accentuarea ideii că Elena Ceauşescu nu este numai un tehnocrat, ci că, în plus, aparţine familiei conducătoare, este un semnal de afirmare, dezinhibată de prejudecata nepotismului politic, a suveranităţii politice a şefului. Cu alte cuvinte, Ceauşescu oficializează mesajul “protectoratului politic”: cine se află sub oblăduirea sa ori cine aderă la poziţia de client docil, îşi asigură cea mai sigură ocrotire politică. Acesta a ales cea mai avantajoasă cale de consolidare şi permanentizare a puterii sale, aceea de construire a unei reţele patrimoniale de “distribuire” a autorităţii. Prima pe listă a fost soţia sa, urmată apoi de celelalte rude; restul nomenclaturii “existând” pe baza principiului rotaţiei cadrelor.

Elena Ceausescu Nicolae

La începutul carierei sale publice, Elena Ceauşescu este soţia secretarului general al partidului, Nicolae Ceauşescu, un conducător de partid a cărui imagine este complet alta faţă de cea a predecesorului său: tânăr, curajos în relaţiile externe şi deschis dialogului cu societatea.

Care a fost rolul Elenei Ceauşescu în acest început optimist de drum de la sfârşitul anilor ’60? Iniţial, prezenţa ei pe lângă secretarul general al partidului a avut rolul de întărire a convingerilor poporului că alegerea în fruntea partidului a unui român patriot şi familist pe deasupra, Nicolae Ceauşescu, reprezintă etapa reintrării în normalitate a regimului politic. Elena era prezentă ori de câte ori Ceauşescu “se arăta” publicului: la recepţii diplomatice, în călătoriile sale de răsunet în străinătate sau în timpul vizitelor de lucru din ce în ce mai dese.

Fotografia celor doi reprodusă în ziare sau reviste din ţară şi din străinătate recrea tradiţia publică a familiei, ocultată pentru o bună perioadă a istoriei stalinist-dejiste a partidului. Ca soţie de lider comunist, Elena Ceauşescu însăşi părea să însemne altceva: “când Ceauşescu se aruncase în politica de deschidere internaţională, apariţia publică a Elenei Ceauşescu, aşa stângace şi vulgară cum era ea, a putut fi resimţită ca un semn de normalizare; şi, totuşi, comparată cu celibatul simbolic al epocii staliniste, conjugalitatea noilor stăpâni părea de bun augur. Între butucănoasa nevastă a lui Hruşciov şi eleganta Raissa Gorbaciova, soţia lui Ceauşescu părea să semnifice un nou stil politic, mai relaxat şi mai atent la valorile individuale”[1].

Considerăm că o analiză atentă a felului în care sunt valorificate în discursul oficial aspecte din viaţa privată a familiei Ceauşescu este utilă pentru reconstituirea mecanismului de inventare a imaginii formale a celor doi membri ai cuplului[2].

Nicolae Ceauşescu devine în 1973[3], în mod oficial, prototipul omului de succes: politician de carieră împlinit, recunoscut şi apreciat de societate şi înconjurat de dragostea familiei sale; impunerea publică a lui Nicolae determină un fenomen asemănător în viaţa soţiei sale; Elena Ceauşescu acumulează prestigiu (sau măcar recunoaştere publică) tocmai datorită faptului că este partenera de viaţă a primei persoane politice a României. Pe parcurs, ea fructifică această întâietate, acumulând diverse titluri ştiinţifice onorifice în ţară şi străinătate. Cultul lui N. Ceauşescu devine o realitate intrinsecă societăţii şi partidului. Se poate spune că în 1974 Ceauşescu a trecut de la faza autoritară a regimului său la cea oligarhică[4], situaţie care i-a permis integrarea în elita politică decizională a propriei gărzi, printre care şi a Elenei Ceauşescu, soţia sa, în jurul căreia se va iniţia peste numai cinci ani un cult al personalităţii asemănător persoanei lui.

Titlurile oficiale pe care Nicolae Ceauşescu le acumulează pînă în 1974 arată intenţiile sale de personalizare a puterii şi de creare a unor poluri de susţinere proprii: secretar general al partidului în iulie 1965 la Congresul al IX-lea al partidului; în decembrie 1967, preşedinte al Consiliului de Stat; preşedinte al Consiliului Suprem pentru Dezvoltare Economică şi Socială în martie 1969; preşedinte al Consiliului Naţional al Apărării şi Comandant Suprem al Forţelor Armate în decembrie 19725; preşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii; iar ca o „răsplată” pentru toate titlurile primite pînă atunci N. Ceauşescu este numit Preşedintele Republicii în martie 1974.

La prima sărbătorire de amploare a zilei de naştere a lui Ceauşescu din 26 ianuarie 19736 la care au participat toate instituţiile politice şi culturale ale statului (reprezentanţii ministerelor şi ai PCR, ai Gărzilor Patriotice, ai militanţilor din ilegalitate ai partidului, ai mişcării muncitoreşti din România, ai Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, ai C.C. al UTC, ai Academiei RSR, Academiei “Ştefan Gheorghiu”, Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, ai Uniunii Scriitorilor, Uniunii Artiştilor Plastici, ai Uniunii Compozitorilor, ai Uniunii Ziariştilor, ai Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Tehnologiei şi prim-secretarii judeţeni de partid), acesta este numit „teoreticianul strîns legat de viaţă”7 şi “om de omenie”8; primeşte titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti de la preşedintele Comisiei Superioare de Diplome, Paul Niculescu-Mizil, pentru „contribuţia teoretică şi practică la edificarea socialiste a patriei”9, iar dramaturgul Horia Lovinescu propune ca numele epocii contemporane să fie “Secolul Ceauşescu”10.

Despre Elena Ceauşescu se vorbeşte pasager, ea fiind doar “utecista Elena Petrescu” sau soţia celui sărbătorit. Singura instituţie care va saluta şi prezenţa ei la eveniment va fii Academia “Ştefan Gheorghiu” (pepiniera de cadre instruite de partid) al cărei mesaj începe astfel: “iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu şi tovarăşă Elena Ceauşescu să primiţi urările noastre fierbinţi”; o va mai face şi profesorul universitar Octavian Fodor, rectorul Institutului de Medicină şi Farmacie din Cluj11. În rest, prezenţa soţiei Elena Ceauşescu, care nu “se recomandă” prin propriile sale calităţi, decât prin aceea de “tovarăşă de viaţă” a preşedintelui, nu este sesizabilă decât prin intermediul fotografiilor12; în Omagiul din 1978 este alocat un capitol separat imaginii domestice a conducătorului – “Preşedintele României în atmosfera caldă a vieţii de familie”13; acest capitol cuprinde nouă fotografii ale cuplului Ceauşescu în diferite situaţii: la munte sau acasă; este o fotografie a cuplului împreună cu mezinul şi preferatul lor, Nicu Ceauşescu, mai este o fotografie cu tatăl şi fiul Nicu, jucînd şah; ceilalţi doi copii, Zoe şi Valentin, apar alături de părinţi separat de Nicu, într-o altă fotografie.

Observăm o ierarhizare a priorităţilor mesajului: în primul rând, se arată că Nicolae Ceauşescu trăieşte în mijlocul unei familii destul de numeroase – aşa cum îi plăcea – şi unite; el este bărbatul conservator, adept al acestui gen de familie; pe de altă parte, prin expunerea imaginii familiei Ceauşescu în spaţiul public, sunt indicaţi candidaţii preferaţi pentru mâna dreaptă a conducătorului partidului: Elena şi Nicu Ceauşescu.


Ceremonialul politic[]

Nicolae Ceauşescu a devenit un erou exemplar al neamului în 1973, când, pentru prima dată, propria lui zi de naştere se transformă într-un ritual politic de celebrare publică a puterii şefului de partid14. Cu această ocazie, membrii Comitetului Executiv al Partidului împreună cu cei ai guvernului şi ai Consiliului de Stat îi decernează titlul de “Erou al Republicii Socialiste România”. În 1978, cu prilejul aniversării a “60 de ani de viaţă şi 45 de ani de activitate revoluţionară”, primeşte pentru a doua oară înaltul titlu de erou al României şi ordinul “Victoria Socialismului”15. Decernarea titlurilor este însoţită de un spectacol al “plecăciunilor” faţă de preşedinte la care nu-şi permite să lipsească nici un membru cu autoritate sau prestigiu al societăţii româneşti; poporul român asistă şi el, nedumerit sau siderat, prin intermediul presei sau al televiziunii, la aşezarea pe piedestal a Conducătorului.

Cum putem interpreta aceste manifestări asemănătoare ceremoniilor de încoronare a unui monarh de ev mediu, la care îşi depun “omagiul” vasalii săi şi mai puţin potrivite unui eveniment monden de secol XX? Cea mai elocventă explicaţie a apariţiei acestui fenomen este aceea a atotputerniciei lui Nicolae Ceauşescu, deţinător absolut al tuturor pârghiilor de control al societăţii şi al partidului. Istoria ne-a arătat că, în cadrul oricărui tip de regim totalitar, o dată acumulată, puterea este exteriorizată; afişarea publică a acesteia determină „multiplicarea”, întărirea ei.

Michel Foucault oferă o descriere a funcţiei exercitate de procesul exhibării puterii: “Prin tradiţie, puterea este ceea ce se vede, ceea ce se arată, ceea ce se manifestă şi, în chip paradoxal, îşi găseşte principiul forţei tocmai în mişcarea prin care o desfăşoară. Cei asupra cărora se exercită puterea pot rămâne în umbră; nu primesc lumină decât de la acea parte de putere ce le e concedată, sau de la răsfrângerea de o clipă a acesteia pe chipul lor”; ceremonia este “o expresie excesivă a “forţei”, o “cheltuială” în acelaşi timp exagerată şi codificată prin care puterea îşi reface forţele. Se înrudeşte mai mult sau mai puţin, cu triumful. Apariţia solemnă a suveranului aduce cu sine ceva de sacralizare, de încoronare, de întoarcere de după victorie.”16.

Ceremonialul celebrării Elenei Ceauşescu îşi are începuturile pe data de 7 ianuarie 1979, când aceasta împlineşte 60 de ani de viaţă şi 40 de ani de activitate revoluţionară; “pentru activitatea revoluţionară în mişcarea muncitorească, pentru afirmarea ştiinţei româneşti, pentru aportul deosebit la înfăptuirea politicii partidului şi statului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate”17 este decorată cu ordinul “Steaua Republicii Socialiste România”, clasa I.

La sărbătoare participă elita partidului şi membrii guvernului, reprezentanţii altor instituţii care depind direct sau indirect de autoritatea politică a Elenei Ceauşescu (academii, institute de cercetare).

Partidul, intelectualii şi “istoria”18 săvârşesc gestul de reverenţă faţă de pretenţia “academicienei” la celebrare publică.

Manea Mănescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, membru al Comitetului Politic Executiv, este primul care semnează actul de recunoaştere a autorităţii politice a primei “tovarăşe” a ţării. În numele organismului de partid din care face parte, al guvernului şi al Consiliului de Stat citeşte o scrisoare-elogiu în care Elena Ceauşescu este caracterizat㠓remarcabil exemplu de militant comunist pentru libertatea şi independenţa patriei” şi “strălucitor om de ştiinţă”19. Sărbătoarea “în mijlocul partidului” se termină cu o „masă tovărăşească”.

Personalitatea Elenei Ceauşescu devine un punct de atracţie necesar şi inevitabil pentru intelectualii români; ei sunt reprezentaţi la eveniment de academicieni, deţinători de funcţii în guvern şi de poziţii privilegiate în partid, ocupaţi cu politicile culturale, educaţionale şi de cercetare ale statului; de asemenea, organismele pe care le conduc, transmit telegrame de felicitare: Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, Academia Republicii Socialiste România, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Institutul Central de Chimie, Institutul Central de Fizică, Comitetul de Stat pentru Energia Nucleară, Consiliul Naţional al Femeilor.

După şapte ani de directorat al Elenei Ceauşescu la Institutul Central de Chimie (ICECHIM), cincizeci şi trei de cercetători din acest institut editează o culegere de nouăsprezece articole ştiinţifice sub forma unui „omagiu din partea colaboratorilor” în onoarea “savantei de renume mondial”: Academician doctor inginer Elena Ceauşescu, Participări la manifestări ştiinţifice. Omagiu din partea colaboratorilor20. Prin această “iniţiativă”, publicarea mărturiei performanţelor intelectuale ale Elenei Ceauşescu, chimiştii români sunt chemaţi să-i certifice în plan simbolic competenţa ştiinţifică exemplară.

Cei prezenţi la acest eveniment sunt susţinătorii şi, în acelaşi timp, protejaţii academicienei: Ion Ursu, preşedinte al Consililui Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (îi va ceda această poziţie Elenei Ceauşescu nu peste mult timp – în iunie 1979, el devenind adjunctul şi permanentul fidel al superioarei sale); Nicolae Giosan, preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (creată în 1969), Mihail Florescu, ministrul Industriei Chimice, Suzana Gâdea, ministrul Educaţiei şi Învăţământului, Mihnea Gheorghiu, preşedintele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (singura instituţie care încă din 1973 săvârşise gestul politicos de a saluta prezenţa Elenei Ceauşescu la ceremonia aniversării conducătorului partidului), Ion Anton, Cristofor Simionescu, Şerban Ţiţeica, vicepreşedinte al Academiei, George Ciucu, rectorul Universităţii Bucureşti, Aurel Groapă, directorul tehnic al Institului de Chimie21.

Avansul de putere pe care Elena Ceauşescu îl înregistrează faţă de ceilalţi membrii ai nomenklaturii se materializează prin mediatizarea sărbătoririi zilei sale de naştere în ziarul partidului, “Scînteia”.

Imaginea primei femei a ţării se construieşte pe ideea că autoritatea politică în România revine numai oamenilor competenţi, sugerându-se că valoarea democratică a regimului politic derivă inclusiv din această constantă a elitei politice conducătoare – recrutarea ei pe criterii meritocratice.

În ziua de 6 ianuarie, cu o zi înainte de sărbătorirea oficială a primei “doamne” a ţării, apărea pe prima pagină a ziarului “Scînteia” un articol cu titlul scris cu caractere roşii: “OMAGIU FIERBINTE AL PARTIDULUI, AL POPORULUI”, în care se prezentau cele două ipostaze ale imaginii oficiale a Elenei Ceauşescu: “militantă de frunte a partidului nostru” şi “eminent om de ştiinţă”. Aceste două calităţi ale sale “o ajutaser㔠să se lanseze în prima linie a partidului: “ca o consacrare a înaltelor sale calităţi dovedite în decursul îndelungatei activităţi revoluţionare22, a fost aleasă membru al CC al PCR (la Conferinţa Naţională a PCR din 1972), membru al Comitetului Executiv al CC (la Plenara din iunie 1973), membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (la Congresul al XI-lea al PCR din 1974), membru al Biroului Permanent al acestui înalt organism (la şedinţa CPE al CC al partidului din ianuarie 1977), deputată în MAN”; “după cum este cunoscut, PCR se călăuzeşte pe considerentul că ştiinţa constituie factorul primordial al progresului contemporan (...) Această poziţie şi-a găsit un exponent remarcabil în tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, atît prin propriul aport la organizarea de ansamblu a ştiinţei româneşti, cît şi prin vasta şi laborioasa activitate desfăşurată cu pasiune şi înaltă competenţă pe tărîmul cercetării propriu-zise”23.

Un merituos curriculum vitae al Elenei Ceauşescu este publicat pe pagina a treia a ziarului “Scînteia” din ziua de sărbătoare naţională, 7 ianuarie 1979. Sub fotografia care o înfăţişează pe Elena Ceauşescu la decernarea titlului de membru al Institului Regal de chimie din Londra (îl primise cu ocazia vizitei în Marea Britanie din 1978) şi încadrând fotografia înmânării titlului de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe al Statului Illinois (îl primise tot în 1978, cu ocazia celei de-a doua vizite a lui Ceauşescu în Statele Unite ale Americii), sunt enumerate toate distincţiile internaţionale primite de aceasta, în număr total de şaptesprezece24. La acestea se adaugă titlul de doctor în chimie al Institutului Politehnic din Bucureşti şi calitatea de membru al Academiei Republicii Socialiste România. Celebritatea internaţională a Elenei Ceauşescu este încununată de anunţul făcut pe pagina a patra a ziarului: “La Atena a apărut traducerea în limba greacă a volumului tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu, Cercetări asupra sintezei şi caracteristicilor compuşilor macro-moleculari”25.

Obiceiul ziarului de a o încadra pe Elena Ceauşescu între ramele sacre ale tabloului valorilor ştiinţifice universale, va transforma o parte a cercetătorilor, profesorilor, directorilor de întreprinderi industriale (la început doar din domeniul chimiei şi al petrochimiei, apoi din toate domeniile) să-şi exprime “preţuirea pentru contribuţia la progresul ştiinţific” a tovarăşei academician doctor. Alături de elogiile aduse de membrii partidului şi de intelighenţia tehnică sunt publicate poezii, în general scrise de amatori sau de scriitori aparţinând curentului dogmatic-naţionalist al literaturii române. Virgil Carianopol în poezia Omagiu urează, în numele poporului, fericire Elenei Ceauşescu: “Prin noi, poeţii, tot poporul nostru / Care vă ştie somnul nedormit, / Pentru această Patrie de aur, / Vă vrea un drum de viaţă fericit”26.

Apogeul primului an de elogiere sistematică a calităţilor politice şi intelectuale ale Elenei Ceauşescu este atins în noiembrie la Congresul al XII-lea al partidului, când, pentru prima dată în istoria congreselor conduse de Nicolae Ceauşescu, se adresează unei femei mesaje de recunoştinţă pentru contribuţia sa în activitatea de partid şi de stat. Singurul personaj care intrase până atunci în schema obligatorie de elaborare a discursului delegaţilor fusese Nicolae Ceauşescu, liderul incontestabil al partidului. O dată cu pătrunderea Elenei Ceauşescu în universul prohibit al omagierii conducătorului este inaugurat socialismul dinastic, „într-o singură familie”. Spre deosebire de atotputernicul şi ubicuul Nicolae Ceauşescu, autorităţii soţiei sale i se rezervă, oficial, numai compartimentul coordonării sectorului cercetării şi al tehnologiei.

Din nouăsprezece delegaţi27 care îi adresează mesajul lor de recunoaştere, şapte o definesc utilizând modelul tehnocratului: “savant de renume mondial, care desfăşoară o prodigioasă activitate revoluţionară în conducerea superioară de partid şi de stat” (Alexandrina Găinuşe)28, “eminentă personalitate politică şi ştiinţific㔠(Lina Ciobanu), “personalitate de mare prestigiu ştiinţific şi politic (...), care, în fruntea Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Tehnologiei, va conduce aceste programe de înnoiri şi care va fi urmată plenar de noi toţi, cei care activăm în domeniul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice” (Florin Tănăsescu)29, Aneta Spornic30 remarcă “aportul considerabil la aşezarea învăţămîntului pe baze ştiinţifice”, la fel şi Suzana Gâdea31 (“eminentă personalitate politică, remarcabil om de ştiinţă, (...) stimulînd cu energie şi impresionantă capacitate creatoare ştiinţa şi învăţămîntul în patria noastră”) şi Nicolae Giosan32 (“aportul deosebit al tovarăşei Elena Ceauşescu la elaborarea (...) Programului-directivă de cercetare ştiinţific㠖 primul program unitar de cercetare din istoria ştiinţei româneşti”); Ion Ursu consideră că rolul Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Tehnologiei a “crescut ca organ de partid şi de stat, [de când] în conducerea întregii activităţi de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi introducerea progresului tehnic în ţara noastră, prin învestirea în funcţia de preşedinte al CNŞT a tovarăşei academician Elena Ceauşescu, reputat om de ştiinţă, om politic, ce se bucură de înaltă apreciere în ţara noastră şi peste hotare”33; alte şase persoane, Gheorghe Dinu, Stan Cazan, Nicolae Constantin, Mihail Florescu, Marin Ivaşcu, Ioan V. Totu, o caracterizează ca fiind un valoros cercetător în domeniul chimiei, datorită căruia s-a produs pentru prima dată în România cauciucul poliizoprenic, expresie a succesului înregistrat de directiva politică a corelării cercetării ştiinţifice cu producţia (“efect al aplicării roadelor cercetării efectuate de ICECHIM sub directa îndrumare şi cu contribuţia nemijlocită a tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu, personalitate de seamă a vieţii ştiinţifice româneşti şi internaţionale”34); Ana Mureşan elogiază femeia Elena Ceauşescu, “exemplul strălucit [pentru celelalte femei], (...) prin contribuţia remarcabilă adusă la elaborarea politicii interne şi internaţionale şi la înfăptuirea ei practică, în cadrul conducerii partidului, prin prodigioasa sa activitate ştiinţifică, prin întreaga sa viaţă şi muncă”35; restul de cinci persoane (Miu Dobrescu, Miron Mircea Negrilă, Emil Bobu, Virgil Cazacu, Ştefan Andrei) văd în Elena Ceauşescu numai soţia preşedintelui, membră a delegaţiilor diplomatice conduse de acesta în străinătate: “Prin strălucitele calităţi pe care le întruchipaţi – de adîncă omenie, de prieten al tuturor popoarelor, prin mesajele de pace pe care le-aţi purtat împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu în foarte multe ţări ale lumii, aţi făcut ca România, ţară a păcii şi a progresului, să se bucure azi de un remarcabil prestigiu pe toate meridianele globului”36.


Promovarea Elenei Ceauşescu în poziţia a doua a partidului şi faptul că beneficia de binefacerile reconfortante ale propriul cult al personalităţii au dat naştere unor semne de întrebare referitoare la puterea absolută a lui Nicolae Ceauşescu. Nu cumva avansul de autoritate al Elenei Ceauşescu crea premisele unei bifurcări a puterii? Era pe cale de formare o facţiune condusă de Elena Ceauşescu?37 Şi în România acelor ani se vorbea despre alianţa dintre ea şi fiul său, Nicu Ceauşescu38.

Analizând cu atenţie tipul de discurs public practicat de Elena Ceauşescu în anii afirmării şi consolidării puterii sale, putem avea siguranţa unei totale subordonări a acesteia autorităţii soţului ei.

Ea se supunea aceluiaşi ritual de elogiere a conducătorului partidului practicat de toţi supuşii la începutul oricărui discurs. Deci, nu putem vorbi de vreo intenţie de întunecare a imaginii lui Nicolae Ceauşescu de conducător absolut; dimpotrivă, credem că însuşi cultul Elenei Ceauşescu avea rolul de a întări imaginea de monolit a puterii familiei Ceauşescu, deci, implicit, a şefului acesteia. În plus, discursurile oficiale dedicate celor doi ne arată întâietatea detaşată a Preşedintelui statului. El este, întotdeauna, cu un pas înaintea soţiei sale39. El este iniţiatorul, ea este executantul de încredere al partidului.

În cuvântarea prin care mulţumeşte pentru primirea, în ianuarie 1979, a ordinului “Steaua Republicii Socialiste România”, Elena Ceauşescu, însăşi, invocă autoritatea soţului ei; ea vorbeşte despre tovarăşul de viaţă al tinereţii sale revoluţionare ca despre mentorul ei spiritual: “Nu aş putea să nu amintesc, în aceste momente, faptul că am avut marea fericire ca, încă din perioada ilegalităţii, să lucrez nemijlocit alături de tovarăşul meu de viaţă, care a constituit pentru mine un înalt exemplu de dîrzenie şi de dăruire totală în lupta revoluţionară, de nestrămutată încredere în victoria cauzei drepte a clasei muncitoare, a partidului nostru”40. La cuvântările ţinute la diferitele congrese sau conferinţe politice sau ştiinţifice, Elena Ceauşescu se adresează în numele “Preşedintelui Republicii Socialiste România, Consiliului de Stat şi al guvernului”41. La ultima sa cuvântare dinaintea Congresului al XIV-lea al partidului, cea de la Plenara Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului din 21 octombrie 1989, Elena Ceauşescu se conformează ritualului de susţinere publică a lui Nicolae Ceauşescu în vederea realegerii în funcţia de secretar general al partidului42.


Tehnocratul Elena Ceauşescu[]

“Dăruirea pentru marile cauze ale progresului şi bunăstării”, “personalitate proeminentă care îmbină, într-un mod atît de armonios, alese calităţi de om politic, om de ştiinţă, soţie şi mam㔠– acesta este capitalul simbolic cu care porneşte Elena Ceauşescu în 1979 pe calea spre recunoaşterea supremă. “Savant de renume mondial”, Elena Ceauşescu devine model şi exponent al politicii de cercetare din România; de la mijlocul anilor 70 şi, cu precădere din iunie 1979 când este noul titular al funcţiei de preşedinte al Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Tehnologiei, Elena Ceauşescu participă la elaborarea programelor partidului de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnică.

Imaginea sa oficială va înregistra schimbări calitative majore în anii 80; totuşi, comparativ cu frazeologia variată, dedicată lui Nicolae Ceauşescu, segmentul discursiv rezervat Elenei Ceauşescu cuprinde un vocabular destul de sărac, limitat la a elogia calităţile de bun politician, de femeie-model, de savant apreciat, de revoluţionar cu vechime al partidului, de intelectual pacifist şi de erou al României.


Elenei Ceauşescu nu i se construieşte o legendă, ci, dimpotrivă, ea are de recuperat la nivel discursiv vidul legitimităţii. Liderului de partid Nicolae Ceauşescu, legitim în momentul desemnării sale, devenit incontestabil în scurt timp, i se instituie un cult care să îl glorifice în panteonul zeilor; cultul Elenei Ceauşescu este condiţionat atât de factori externi – imaginea strategică de tehnocrat pluteşte pe nisipurile mişcătoare ale falsităţii şi ignoranţei – şi de factori interni, care ţin de restricţiile oficiale, ce ţin de regula jocului: limitele între care trebuie să fie adulată sunt impuse de condiţia sa secundară, subordonată imaginii liderului. Elena Ceauşescu se încadrează într-un sistem mitologic coerent şi ierarhizat. Nicolae Ceauşescu este zeul suprem, atotputernic, pe când soţia sa joacă rolul unui semizeu, reprezentând şi conducând o funcţie specială a statului. Specializarea autorităţii sale politice – coordonează politica ştiinţifică şi, ulterior, educaţională a statului – constrânge la o restricţionare discursivă a omagierii43. Autoritatea politică a Elenei Ceauşescu se construieşte treptat, fiind un barometru al rezultatelor obţinute de Nicolae Ceaşescu în campania de epurare a cadrelor cu experienţă în conducerea de partid şi de redefinire a statutului şi programului partidului. Competenţa în plan ştiinţific deţinută de soţia secretarului general o va recomanda pe aceasta ca pe un personaj cu un potenţial politic excepţional: imaginea acesteia se va baza pe un sincretism dintre prestigiul ştiinţific (recunoscut în martie 1974 când devine membru titular al Academiei R.S.R.44) şi aptitudinile politice remarcabile cultivate de-a lungul timpului (“militant şi conducător de seamă al partidului nostru comunist”45); la acestea se vor adăuga şi calitatea de a fi femeie într-o “orînduire socialistă”, trăsătură care va fi exploatată propagandistic la maximum în scopul structurării unui edificiu politic legitimator cât mai solid al carierei acesteia.

Ca în orice regim politic care se legitimează prin modernizarea societăţii, în România, cercetarea ştiinţifică a ocupat un loc aparte în discursurile liderilor oficiali. La Congresul al IX-lea din 1965, programul partidului stabileşte că “pînă în 1970, în institutele de cercetare vor lucra peste 30000 de persoane; se va pune accentul pe formarea de cadre ştiinţifice în matematică, fizică, chimie, biologie, ştiinţe tehnice, economie”. “Pe lângă Consiliul de Miniştri va lua fiinţă Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice46, care va avea sarcina să elaboreze direcţiile de orientare şi programare unitară a cercetării ştiinţifice”47. Elena Ceauşescu a fost membră în biroul executiv al acestui organism politic încă din 196948.

În contextul reorganizării spaţiului ştiinţific, principiul fundamental de ghidare a cercetării ştiinţifice era “legarea nemijlocită de producţia materială”. Nicolae Ceauşescu în expunerile sale privind îmbunătăţirea organizării şi îndrumării activităţii de cercetare ştiinţifică explică această normă prin “influenţa pe care o exercită ştiinţa asupra dezvoltării sociale în epoca contemporană creşte nemăsurat. Aplicarea în practică a rezultatelor sale face ca ştiinţa să devină o însemnată forţă de producţie, un factor hotărîtor al mersului înainte al economiei şi culturii, al întregii societăţi socialiste”49.

Propaganda oficială a încercat să acrediteze ideea că Elena Ceauşescu era un pionier al chimiei româneşti: “un om de ştiinţă de maximă autoritate, cu o participare hotărîtoare la ridicarea prestigiului şi competitivităţii pe plan mondial a şcolii româneşti de chimie. În semn de recunoştinţă, tovarăşa Elena Ceauşescu a fost aleasă în cel mai înalt for ştiinţific al ţării – Academia Română”50.

În grila de reprezentări oficiale, Elena Ceauşescu a contribuit la progresul ştiinţei româneşti, fiind un “fondator al Institutului central de chimie51, autor al unor lucrări de referinţă în domeniul sintezei şi caracterizării compuşilor macromoleculari, cineticii polimerizării, catalizei, ce exercită o influenţă decisivă asupra orientării şi proiectării concrete de dezvoltare a industriei chimice naţionale”52.

Orice turneu internaţional al lui Nicolae Ceauşescu sfârşea cu un titlu internaţional pentru Elena Ceauşescu. Este dificil de monitorizat această imensă propagandă centrată pe renumele internaţional al ei, dar este important de menţionat că latura internaţională a carierei Elenei Ceauşescu a fost cea mai mediatizată. Debutul său în viaţa publică a fost recomandat printr-o carieră profesională promiţătoare. Edificiul solid al autorităţii sale politice s-a bazat pe onorurile omologilor săi din străinătate.

Astfel, ca reprezentant unic al ştiinţei româneşti, Elena Ceauşescu devine pentru România anilor 70 simbolul modernizării României. Discursurile sale doresc să ateste elanul modernizator impus de regimul Ceauşescu53. Din ţară agrară în perioada interbelică, România a ajuns la stadiul de dezvoltare industrial-agrară, lucru posibil datorită dezvoltării învăţământului, a vieţii ştiinţifice54, declară Elena Ceauşescu la una din întrunirile sale cu oamenii de ştiinţă.

Primul document programatic al ştiinţei româneşti este elaborat sub conducerea sa, fiind expus la Congresul al XII-lea al PCR din noiembrie 197955: “Program directivă de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de introducere a progresului tehnic pe perioada 1981-1985 şi orientări principale pînă în anul 2000”. Astfel se stabilea c㠓deceniul viitor trebuia să devină deceniul afirmării ştiinţei, al unei noi revoluţii tehnico-ştiinţifice în România”56.


Această incursiune în evoluţia autorităţii politice a Elenei Ceauşescu ne arată mecanismul prin care aceasta reuşeşte, datorită dezagregării puterii de control a partidului asupra executivului şi a incapacităţii de a controla puterea liderului său, să-şi asume din ce în ce mai multe “sarcini” de conducere. Elena Ceauşescu se transformă într-un specialist competent al guvernului şi al partidului într-un sector clar delimitat, care a afectat viaţa tinerilor şi adulţilor din România.

Astfel, cuvântările Elenei Ceauşescu despre învăţământ şi cercetare ştiinţifică devin norme orientative pentru evoluţia celor două componente ale politicii executive. Cu valoare de reper obligatoriu, acestea erau citate în orice scriere care trata problema învăţământului sau a cercetării. Acest ritual fusese iniţiat la Congresul al XIII-lea al partidului: “aşa cum sublinia tovarăşa Elena Ceauşescu, în cuvîntarea rostită în plenul Congresului, în realizarea măreţelor obiective prevăzute în documentele marelui forum al comuniştilor români, întreaga cercetare ştiinţifică şi tehnologică are înalta răspundere, în faţa partidului, poporului, de a fi în primele rînduri ale progresului tehnic, de a elabora noi tehnologii moderne în toate domeniile pentru dezvoltarea intensivă a industriei, agriculturii, a tuturor sectoarelor de activitate”57. Acesta fusese momentul în care Elena Ceauşescu instituise monopolul deplin asupra sectorului cercetării, învăţământului şi propagandei, cu răsfrângeri secundare asupra economiei. Un exemplu al perpetuării acestei practici îl putem găsi în volumul România contemporană, editat în 1988 sub sigla Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, în care în ultima Cuvîntare de la Plenara Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului din 18 noiembrie 1987 este citată de două ori în pasaje referitoare la ştiinţa şi învăţământul din România58.


De la Tehnocrat la Erou[]

Instituirea simbolică a personalităţii politice a Elenei Ceauşescu în spaţiul sacru rezervat până atunci doar teoreticianului partidului, Nicolae Ceauşescu (singurul membru al partidului a cărui concepţie teoretică este considerată principiu fundamental de abordare a oricărui domeniu: filosofie, istorie, economie, literatură etc) se realizează prin accentuarea trăsăturilor legate de competenţa sa în diferite domenii: cercetare, educaţie (în sistemul comunist a devenit sinonimă cu ideologizarea), învăţământ, cultură; pe de altă parte, discursurile Elenei Ceauşescu dovedesc o extindere treptată neoficializată a competenţei sale asupra unor domenii precum economia şi politica externă; aceasta reflecta o tendinţă extensivă spre omnicompetenţă59, caracteristică atribuită până atunci numai soţului ei.

Prima dată când Elena Ceauşescu depăşeşte limitele circumscrise mesajelor sale publice este în cuvântul său la deschiderea celui de-al şaselea Congres Internaţional de Istorie a Ştiinţei din 27 august 1981 de la Bucureşti: vorbind conform ritualului, aceasta avertizează, în numele preşedintelui Republicii, al Consiliului de Stat şi al guvernului, asupra “uriaşului pericol” care sunt armele nucleare; ea rosteşte un “nu hotărît rachetelor nucleare, bombelor cu neutroni” şi consideră a fi o anomalie în politica internaţională faptul că ţările slab dezvoltate nu au acces la ştiinţă şi tehnologie60.

Elena Ceauşescu îşi plasase până atunci discursul despre politica externă a României în retorica necesităţii cooperării între oamenii de ştiinţă din toate ţările, indiferent de tipul de regim politic, capitalist sau socialist căruia aceştia aparţin. Acest mesaj a anticipat evenimentul din septembrie 1981, patronat de liderul politicii externe al României, Nicolae Ceauşescu – simpozionul internaţional de la Bucureşti “Oamenii de ştiinţă şi pacea”. În faţa unei iminente conflagraţii nucleare, acesta lansează un apel intelectualilor şi nu numai de a forma un Comitet internaţional de iniţiativă pentru pace în lume. Ca răspuns la această invitaţie, în decembrie 1981 se întruneşte Adunarea de constituire a Comitetului Naţional Român “Oamenii de ştiinţă şi pacea” care o alege pe Elena Ceauşescu preşedintă61.

Din 1982, aria de exercitare a dominaţiei Elenei Ceauşescu se extinde asupra întregului popor o dată cu devenirea sa simbolică. Militant internaţional pentru pace62, Elena Ceauşescu se transformă din femeia-model pentru femeile românce63 într-un “însufleţitor şi mobilizator exemplu” “pentru toţi oamenii de ştiinţă şi cultură, pentru întregul popor” [subl.n.], iar “puternica sa personalitate imprimă mişcării „Oamenii de ştiinţă şi pacea” (...) un nestăvilit elan în afirmarea vocaţiei constructive de pace a adevăratei ştiinţe”64.

Astfel, treptat, ea nu mai este un simplu executant al politicii de stat, ci este aşezată în galeria eroilor ţării. Începând cu 1982, eroizarea Elenei Ceauşescu va marca etapa autonomizării imaginii sale în discursul encomiastic, devenind un erou al României Socialiste ca şi soţul ei: “Sunteţi un erou al acestei ţări / (...) iar eroii muncii / Aduc pacea în lume; de-aceea / Sunt frumoşi ca luna mai / Sunt buni ca razele soarelui / Şi puternici ca uriaşii./ Sunteţi un erou al acestei ţări / Un erou al muncii.”65

Observăm o apropiere graduală a imaginii Elenei Ceauşescu de cea a zeului suprem al mitologiei comuniste, Nicolae Ceauşescu66. Dacă până în 1983, revista „Femeia” sărbătoreşte separat cei doi membri ai familiei conducătoare, prioritate având Elena Ceauşescu pentru ediţia din ianuarie (ziua ei de naştere era înaintea celei lui Nicolae Ceauşescu; precizăm că Nicolae Ceauşescu nu era omis în ianuarie, el patrona întotdeauna prima pagină a revistei, dar ediţia dedicată ritualului de serbare a sa era cea din februarie), din ianuarie 1983 ceremonialul de omagiere este prezent pentru ambii în acelaşi număr al primei luni a anului. Putem interpreta această noutate în două feluri:

1) Este vorba de o recucerire a spaţiului discursiv al revistei “Femeia” de către Nicolae Ceauşescu, în defavoarea soţiei sale, acesta reafirmându-şi supremaţia.

2) Varianta pe care o adoptăm este că situarea celor două ceremonii dedicate reprezentanţilor puterii în acelaşi număr are valoarea unei egalizări simbolice parţiale a Elenei cu Nicolae Ceauşescu. Aceasta întruchipează “în mod strălucit virtuţile creatoare proprii neamului nostru” (subl. n.), “pentru femeia din patria noastră, ca şi pentru întregul popor, viaţa şi activitatea tovarăşei Elena Ceauşescu reprezintă ilustrarea desăvîrşită a acestui crez revoluţionar”67.

Tendinţa de asociere a celor doi creează imaginea de unitate a cuplului atât în viaţa privată, cît şi în viaţa publică. Elena Ceauşescu se apropie ierarhic de liderul absolut. Stereotipul monolitismului se repercutează „pozitiv” asupra autorităţii simbolice a Elenei Ceauşescu, deoarece cucereşte noi spaţii discursive în presa românească.

Urmarea acestei recuperări/acumulări de autoritate este mărirea numărului de zile şi de pagini destinate cultului Elenei Ceauşescu în ziarul “Scînteia”; de la două numere consacrate special zilei sale de naştere începând cu 1979 la trei numere în 1987 (în zilele de 6, 7, 8 ianuarie) şi la patru în anii următori (5,6,7,8 ianuarie). Primul număr precedă întotdeauna serbarea propriu-zisă organizată de către membrii Comitetului Politic Executiv, ai guvernului şi ai Consiliului de Stat, al doilea număr descrie ritualul omagial, iar următoarele cuprind “închinările poporului” faţă de “fiica poporului” şi relatări despre personalitatea ştiinţifică a Elenei Ceauşescu. Numărul de pagini alocat creşte de la două la trei şi din 1984 la patru pagini; din 1984, Elena Ceauşescu devine personaj politic de talie internaţională, figurând pe pagina externă a “Scînteii”; iată câteva exemple de titlu de pagină externă a ziarului: “NOUĂ ŞI ELOCVENTĂ MĂRTURIE A PREŢUIRII ŞI INTERESULUI FAŢĂ DE PRODIGIOASA ACTIVITATE A TOVARĂŞEI ACADEMICIAN ELENA CEAUŞESCU CONSACRATĂ PROGRESULUI ŞTIINŢIFIC”; în 1984 se anunţă traducerea în Statele Unite ale Americii a cărţii Polimerizare stereospecifică a izoprenului, “o operă de înaltă valoare ştiinţifică, o ilustrare excepţională a afirmării rolului femeii în lumea contemporană”; se mai precizează că profesorul Martin Ruber “a rugat să fie înmînată academicienei doctor inginer Elena Ceauşescu Diploma Federaţiei Internaţionale de Chimie Clinică”68.

Anul 1984 este marcat de prezenţa abundentă a intelectualilor în celebrările oficiale. Virgil Teodorescu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, preamăreşte pe prima pagină a ziarului “Scînteia” din 7 ianuarie frumuseţea fizică şi sufletească a academicienei într-o poezie cu un titlu elocvent – Cu glasul ţării, La Mulţi Ani!: “Figura-i luminată de ochi ce văd departe / Un dar frumos al harnicei naturi / Şi blînda energie ivită-n trăsături, / e un model perpetuu pentru arte”. Tot pe prima pagină profesorul Ion Ursu, preşedinte al CNŞT până la preluarea funcţiei de către cea omagiată (iunie 1979), scrie despre schimbările din învăţământul românesc la mijlocul anilor 80, când se vor impune numai domeniile considerate de putere utile economiei69: “Strălucita şi multilaterala contribuţie, de largă recunoaştere şi preţuire, la dezvoltarea ştiinţific㔠a Elenei Ceauşescu care “s-a angajat (...) în realizarea unui proiect care a dobîndit o valoare exemplară pentru întreaga concepţie de organizare a cercetării româneşti: integrarea organică, structurală şi funcţională a cercetării şi ingineriei chimice, precum şi a învăţămîntului superior chimic cu dezvoltarea industriei chimice naţionale, întemeiată pe convingerea că, în zilele noastre, ştiinţele chimice şi industria pe care o susţin sunt chemate şi au capacitatea să ofere naţiunii şi lumii soluţii substanţiale la numeroasele probleme ale dezvoltării”; academician profesorul Manea Mănescu (a intrat în Academia RSR o dată cu Elena Ceauşescu în 1974), membru al Comitetului Politic Executiv, vicepreşedinte al Consiliului de Stat scrie o mică biografie: de la utecista revoluţionară Elena Petrescu, care a organizat şi condus activitatea revoluţionară alături de tovarăşul Nicolae Ceauşescu până la “strălucitul student la Institutul Politehnic din Bucureşti”, “tovarăşa Elena Ceauşescu a înţeles un adevăr profund: că socialismul şi comunismul nu pot fi edificate fără oameni cu o înaltă pregătire politică şi profesională”; urmează doctoratul: “pregătind o teză originală, trece cu un succes remarcabil examenul prin care i se conferă înaltul titlu de doctor în ştiinţe chimice”; “calităţile de excepţie ale tovarăşei” “au fost valorificate în cele mai diferite domenii ale activităţii politice, sociale, ştiinţifice şi culturale” – iată şi tehnocratul! În final, Manea Mănescu vorbeşte despre competenţă ca unic criteriu pe care preşedinta comisiei de cadre a comitetului central al partidului îl adoptă pentru “selecţionarea, promovarea şi pregătirea temeinică a cadrelor, asigurînd ca celor mai buni comunişti, (...) între care femei şi tineri, să li se încredinţeze funcţii de răspundere în activul de partid şi al organelor de masă şi obşteşti, în aparatul de stat”70.

Discursul encomiastic al anului 1985 este marcat de două evenimente importante în cariera Elenei Ceauşescu: în noiembrie 1984 participă la Congresul al XIII-lea al partidului la care prezidează “secţiunea pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi introducerea progresului tehnic, perfecţionarea învăţămîntului, pregătirea forţei de muncă şi a cadrelor”71 (observăm extinderea puterii sale de decizie asupra ştiinţei, învăţământului, economiei şi asupra propagandei), când apar din ce în ce mai mulţi devotaţi ai Elenei Ceauşescu elogiind-o; al doilea eveniment este editarea volumului Ştiinţa şi progresul societăţii. Cuvîntări 1974–1984, aparţinând „celui mai prestigios exponent al ştiinţei româneşti contemporane, cu o autoritate ştiinţifică şi politică, stimată, admirată şi preţuită pe toate meridianele lumii”72.

Aşadar, reputaţia sa profesională şi activismul politic al Elenei Ceauşescu cer a fi răsplătite. Profesorul Ion Ursu reconstituie în ziarul “Scînteia” traseul ştiinţific al Elenei Ceauşescu (titlurile ştiinţifice şi traducerea cărţilor sale în ţări precum: Germania, Italia, URSS, Franţa, Marea Britanie, Olanda, China, Japonia, Mexic), subliniind rolul chimiei în dezvoltarea economică a ţării; subliniază prestigiul intelectual al acesteia, exemplificând cu organizarea celui de-al 29-lea Simpozion de macromolecule al Uniunii Internaţionale de Chimie Pură şi Aplicată sub preşedenţia onorifică a Elenei Ceauşescu; de asemenea, accentuează concepţia politică de respectare a independenţei naţionale a fiecărui stat promovată de Elena Ceauşescu în relaţia cu oamenii de ştiinţă din străinătate: „afirmarea ştiinţei ca teren şi mijloc de dialog între naţiuni, de promovare a valorilor independenţei şi suveranităţii naţionale drept condiţie a unei largi şi echitabile conlucrări între state, fără deosebire de orînduirea socială”73.

Artistul Ion Brad foloseşte, în articolul intitulat Fierbinte patriotism, o sintagmă nouă pentru a o caracteriza pe Elena Ceauşescu – “femeia-patriot”, care-şi leagă soarta de marea cauză a întregului popor74; racordat la spiritul vremii, rectorul Universităţii Bucureşti, membru corespondent al Academiei, Ioan Ioviţ Popescu, o caracterizează pe Elena Ceauşescu în articolul Înaltă preţuire unei opere de înalt patriotism ca fiind “pildă de muncă, abnegaţie, devotament pentru bunăstarea întregului popor, pentru prezentul şi viitorul ţării”75.

Patriotismul primei femei a ţării, dezinteresul de care dă dovadă în slujirea ţării, munca până la sacrificiu pe care o depune sunt clişee semnal pentru mobilizarea tuturor cetăţenilor cărora le este adresat mesajul. Stereotipul patriotismului a fost folosit de regimul comunist pentru aprecierea muncii depuse de popor “pentru binele tuturor” – erai patriot în măsura în care îţi îndeplineai norma în producţie impusă de stat. Astfel, discursul despre patriotismul Elenei Ceauşescu a avut o valoare exemplară şi mobilizatoare într-un context politic voluntarist (dorinţă afirmată de modernizare) şi a fost determinat de un mediu economic defavorabil, caracterizat prin lipsa acută a resurselor energetice şi decalajul tehnologic faţă de Occident.

În 1986, se permanentizează imaginea de patriot al Elenei Ceauşescu: “Demn patriot în spirit, în faptă şi-n visare / cutezătoare minte şi eminent savant / suflet în pieptul ţării, purtînd în suflet ţara / şi dîndu-i azi în lume sclipiri de diamant. / Muncind, gîndind, visînd pentru partid şi ţară / cu inima bătînd adînc pentru popor / alături de Eroul ce-i este ţării-n frunte, / gîndindu-i împreună un falnic viitor”76.

La sfârşitul anului 1985, Elena Ceauşescu controla prin intermediul funcţiei de preşedinte al Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului (organism al partidului şi cu reprezentant în guvern) conducerea executivă a ştiinţei, tehnologiei şi învăţământului. Principiul după care a fost realizat acest cumul de domenii ale politicilor publice a fost următorul: este nevoie de “omul nou cu înalte calităţi politice şi morale” (format de şcoală) pentru ca “procesul de înnoire şi modernizare a industriei şi agriculturii” (determinat de eficienţa cercetării ştiinţifice) să reuşească.

Învăţământul devine principalul câmp al intruziunii politicului, Elena Ceauşescu fiind persoana conducătoare a acestui proces de ideologizare şi de transformare a tuturor liceelor în pârghii de formare a viitorilor muncitori calificaţi ai ţării: “Datorită concepţiei sale de organizare, pe baze noi, adecvate cerinţelor actuale şi de perspectivă, datorită activităţii organizatorice laborioase a tovarăşei Elena Ceauşescu, învăţământul este capabil în prezent să traducă în viaţă, în condiţii optime, misiunea de a da ţării cadrele de specialişti de care are nevoie”77.

În 1986 apare o nouă categorie profesională printre semnatarii odiseii cultului personalităţii în România – profesorii, fenomen explicabil prin ceea ce se petrecuse la sfărşitul anului 1985: preşedintele Academiei Române, Radu P. Voinea semnează pe prima pagină a oficiosului partidului articolul Operă de remarcabilă valoare ştiinţifică, rodnică activitate dedicată creşterii prestigiului ştiinţei şi învăţămîntului românesc; sub titlul de pagină Gînduri de aleasă şi înaltă preţuire, rectorul Institutului Politehnic Bucureşti afirmă că “slujitorii şcolii de toate gradele, tineretul (...) sunt recunoscători tovarăşei Elenei Ceauşescu”78; Timişoara este reprezentată prin profesorul doctor inginer Coleta De Sabato, rector al Institutului Politehnic “Traian Vuia”79. Vor urma în anii următori conferenţiar universitar doctor Viorica Neculau, adjunct al ministrului Educaţiei şi Învăţământului80, conferenţiar doctor inginer, Valentina Dun, prorector al Universităţii din Galaţi, inginer Lukacs Ladislau, inginer la Întreprinderea “Electromureş” din Tîrgu Mureş81, Rodica Puşcaşu, director al Întreprinderii “Mondiala” din Satu Mare82, inginer Adela Simule, director Întreprinderea agricolă de stat Albeşti, Constanţa, inginer Geta Basarab, director al Întreprinderii de confecţii, Tulcea, profesor doctor Cameluţa Beldie, rector al Institutului Politehnic Iaşi83, conferenţiar doctor inginer Dorina Matieşan, prorector al Institutului Politehnic din Cluj-Napoca, Maria Georgescu, preşedintă a CAP Smirna, judeţul Ialomiţa, Ileana Balotă, pictor84 etc.

Anul 1987 repetă modelul propagandistic al anului anterior; “Celei care / în slăvi ne urcă tricolorul steag / pe culmile izbînzii viitoare / spre comuniste zări, pe drumul nou al Epocii de Aur şi lumină / alături de al Patriei Erou / Ea, luminoasa Ţării Eroină!”; i se dedică în continuare versuri şi fraze erodate de repetiţia obsesivă, de inapetenţa unui public obosit şi dezgustat de vulgaritatea limbii de lemn.

Schimbarea esenţială adusă de acest nou an este una calitativă: pentru prima dată coexistă titlul de “eroină” al Elenei Ceauşescu cu “eroul” Nicolae Ceauşescu în aceeaşi poezie; la acest detaliu se adaugă un nou indiciu al construirii autonomiei politice a soţiei secretarului general al partidului: în fotografia de primă pagină a ziarului “Scînteia” în care era pozat întotdeauna cuplul Ceauşescu (Elena Ceauşescu era întotdeauna soţia conducătorului), apare acum Elena Ceauşescu singură (femeia–politician) în faţa unui birou plin cu dosare; în prim plan este vizibil un microfon înconjurat de flori85.

Victor Tulbure va participa la publicarea omagiului dedicat Elenei Ceauşescu în 1988 cu poezia Luminoasă Ţării Eroină86, aceeaşi poezie care făcuse parte din omagiul apărut în 1980 dar cu alt titlu, Fiicele României87: “Cosînzeana / cu-albaştrii ochii ei ca Voroneţul / Ca Ana lui Manole-ntr-o baladă / tu urci sub nimbul jertfelor supreme / Îţi creşti ca muma lui Ştefan, / copiii, însă, neînduplecată, / pe cel întors cu fruntea aplecată / din bătălii nu-l laşi să intre-n casă (...) Iar azi, cînd pe o dreaptă temelie / se înalţă viitorul tău ferice, / te-arăţi în cea mai scumpă dintre fiice / întruchipată dulce Românie / Noi o numim cu dragoste adîncă / pe drumul tău ce-n glorie cutează: / Elena Ceauşescu! O vitează / şi neînfricată comunistă! O româncă”.

Discursul anilor 1988 şi 1989 sunt marcaţi de singularizarea/autonomizarea imaginii Elenei Ceauşescu în cîmpul politic. Câteva evenimente ne determină să observăm schimbări sensibile la nivelul relaţiilor de putere dintre Elena Ceauşescu şi Nicolae Ceauşescu – relativa autonomie simbolică a acesteia instituită o dată cu sfârşitul anului 1985, când Elena Ceauşescu devine garantul politicilor culturale, educaţionale şi de tehnologie la nivelul executivului şi, implicit, responsabilul cu propaganda al partidului, se transformă din 1988 în independenţă. Nu dorim să lansăm ipoteze hazardate, însă exemplele pe care le vom da în continuare vorbesc despre această stare de fapt. Elena Ceauşescu devine un politician independent, fără a submina, însă, poziţia autoritară şi supremă a secretarului general al partidului.

Tradiţia cuvântărilor lui Nicolae Ceauşescu la 23 August, sărbătoarea naţională a românilor, este spulberată în 1988 de chiar soţia sa. Elena Ceauşescu fusese delegată să vorbească românilor despre împlinirea a 44 de ani de la victoria revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă. Începând cu 1974, familia Ceauşescu devenise protagonistul principal al acestui eveniment istoric88. Vorbind despre acest eveniment, Elena Ceauşescu subliniază rolul frontului patriotic al clasei muncitoare şi al celorlalte forţe democratice ale ţării în lupta „pentru răsturnarea dictaturii militaro-fasciste, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale, a intereselor supreme ale întregii naţiuni”89. În continuare se referă la eroismul armatei române şi la cel al armatei sovietice care, se spune, “a dus pe umerii ei greul războiului şi a dat cele mai mari jertfe în lupta pentru zdrobirea hitlerismului”. La sfârşitul cuvântării sale, după ce enumerase principalele realizări ale “Epocii Ceauşescu”, comunică imperativ: “să intensificăm şi mai mult atît munca organizatorică a partidului, cît şi activitatea ideologică de dezvoltare a conştiinţei revoluţionare a membrilor de partid, de ridicare a nivelului general de educaţie şi cultură al tuturor cetăţenilor”90. Impasul generat de lipsa de credibilitate prin care trecea puterea şi marele obstacol economic irezolvabil la acel moment era rezolvat de Elena Ceauşescu printr-o întărire a mijloacelor coercitive ale statului, de condiţionare a comportamentului cetăţenilor la supunere absolută.

Cuvântarea Elenei Ceauşescu a determinat, încă o dată, apariţia semnelor de întrebare privind evoluţia regimului. Simpla ei prezenţă în guvern la începutul anilor 80 îi determina pe observatorii străini, cât şi pe nomenklatura partidului să construiască scenarii despre realitatea sau ficţiunea unei bifurcări a puterii politice în România91.

Începutul schimbării? – a fost întrebarea curentă a acelor timpuri. Semnul normalităţii? – putea fi o întrebare naivă pe care ar fi putut-o formula unii, puşi în faţa faptului împlinit. Renunţase Ceauşescu la monopolul autorităţii politice?

Se pare că nu, din moment ce în “Scînteia” fotografia sa rămânea să patroneze în continuare evenimentele de avengură ale momentului92; în plus, însăşi Elena Ceauşescu aducea dovezi contrare, adresându-se mulţimii “în numele secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”93.


Şi totuşi, anul 1989 reprezintă pentru Elena Ceauşescu momentul de glorie al carierei sale politice: la şaisprezece ani de la decorarea pentru prima dată a lui Nicolae Ceauşescu cu titlul “Erou al Republicii Socialiste România”, Elena Ceauşescu păşeşte pe urmele acestuia, încredinţându-i-se şi ei aceeaşi decoraţie. Avea la acea dată vârsta “oficială” de 70 de ani (în realitate, 73 de ani). Pe pagina întâi a “Scînteii” din 8 ianuarie 1989 este publicat, sub titlul scris cu majuscule roşii, semn al dragostei tuturor faţă de aceasta, “DIN INIMILE ŢĂRII, ALES ŞI VIBRANT OMAGIU VIEŢII EXEMPLARE, DE PATRIOTICĂ DĂRUIRE REVOLUŢIONARĂ PENTRU CAUZA SOCIALĂ, PENTRU PROGRESUL MULTILATERAL AL PATRIEI”, cuvântarea acesteia: “Consider acestea ca o expresie a aprecierii deosebite pe care partidul şi poporul nostru o dau activităţii mele revoluţionare, ca activist al PCR, contribuţiei aduse la realizarea politicii generale interne şi externe a partidului nostru de dezvoltare”. Alături sunt publicate două fotografii, una înfăţişând cuplul, iar cealaltă o prezintă numai pe “eroină” primind titlul. O altă imagine semnificativă pentru evoluţia simbolică şi politică a Elenei Ceauşescu, singura de acest gen de până atunci, se află pe pagina a doua a ziarului; este vorba de o pictură (nu se precizează numele autorului): Elena Ceauşescu cu o garoafă în mână, situată în centrul pânzei, domină cu privirea poporul: adulţi şi copii în costume populare şi pionieri, care ocupă doar un sfert din spaţiul tabloului94.

Tot o noutate este forma în care este editat obişnuitul omagiu dedicat ei în fiecare an: coperta, albă altă dată şi fără nici o reprezentare, o reprezintă acum pe “Înalta Doamnă a Ţării”, aşa cum o numea Eugen Barbu cu un an în urmă95, Elena Ceauşescu, într-un compleu alb şi înconjurată de copii şi porumbei. Dacă până acum, la începutul fiecărui volum semnau reprezentanţii instituţiilor partidului şi scriitori devotaţi acestuia: Dumitru R. Popescu, Virgil Teodorescu, Mihai Beniuc, Nicolae Dragoş, Victor Tulbure (şi lista ar putea fi foarte lungă), în 1989 aceştia lipsesc; cei care semnează sunt, probabil, scriitori amatori atât de dragi regimului. De asemenea, dispar siglele celor două instituţii care se ocupau cu publicarea acestor elogii: a Consiliului Naţional al Femeilor şi a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Am putea afirma că este vorba de un regres simbolic şi de autoritate înregistrat de Elena Ceauşescu. Şi totuşi, faptele contrazic, pentru că puterea politică a acesteia crescuse; aşa arată numărul celor care transmit mesaje în “Scînteia” la aniversarea zilei sale de naştere; alături de consiliile şi ministerele aflate direct în subordinea sa, pe listă sunt: Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor, Comitetul Central al UTC, Consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, Comitetul Municipal Bucureşti al PCR96. Astfel, cheia soluţionării dilemei se află în logica evenimentelor: se pierd scriitorii, dar apare poporul, dispar consiliile, apar uniunile. Era mesajul extinderii autorităţii sale!


Concluzii[]

Am încercat să demonstrăm că discuţia în jurul personajului politic Elena Ceauşescu trebuie mutată din perimetrul emoţionalului în cel al analizei sociologice a spaţiului public comunist97 şi al demersului de demitologizare a clişeelor despre Elena Ceauşescu apărute înainte şi după 1989. Confuzia între ceea ce a însemnat cultul personalităţii ca fenomen sociologic şi efectele sale reale în plan social, precum şi stereotipurile determinate de discursul devalorizator al personalităţii /biografiei Elenei Ceauşescu (fenomen justificabil după ce, timp de douăzeci şi cinci de ani de indiferenţă a puterii comuniste faţă de poporul subjugat şi după douăzeci de ani de mistificare a personalităţii Elenei Ceauşescu) au creat condiţiile ocultării deliberate sau involuntare a ceea ce a însemnat cultul personalităţii Elenei Ceauşescu.

Pe cât de diabolizată a fost Elena Ceauşescu în comunism şi după, pe atât de ocolită de istorici s-a dovedit a fi, ea rămânând numai în istoria orală. Interesul ştiinţific manifestat pentru persoana sa a venit din partea autorilor preocupaţi de problematica femeii în România comunistă, Elena Ceauşescu fiind considerată factorul generator al acestei situaţii. Nu am dori să absolutizăm rolul decisiv al prezenţei politice a Elenei Ceauşescu în declanşarea fenomenului promovării decorative a femeii în politica comunistă. Ştim cu toţii că ea a fost precedată de Ana Pauker şi de o ideologie marxistă emancipatoare, care a promis femeilor egalitatea deplină cu bărbaţii.

În ceea ce priveşte istoria cultului personalităţii şi a felului în care a fost imaginată prezenţa publică a Elenei Ceauşescu, societatea românească riscă să creeze premisele unei noi nevroze: ocultarea unui trecut doar din considerente morale sau/şi pseudo-cognitive; deseori am auzit – “a fost prea proastă!” sau “a fost o femeie banală!”; nu merită a fi “studiată” această temă. Dar şi “bărbaţii au fost banali ori proşti!”, ar răspunde o feministă înfocată. Indiferent din partea cui vine răspunsul, acesta este corect. Elita comunistă a provenit din rândul muncitorilor fără studii ai perioadei interbelice.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ucenic la o calfă de cizmar şi a ajuns sindicalist al ceferiştilor, după care secretar general al partidului comunist; l-a eliminat pe Lucreţiu Pătrăşcanu, intelectual şi, pe deasupra, burghez. Nicolae Ceauşescu porneşte tot de la profesiunea de cizmar şi ajunge secretar general de partid. Ana Pauker, educată la şcoala Cominternului, ajunge ministră de externe în perioada stalinismului internaţionalist şi i se dedică şi ei poezii de preamărire; şi tot în această perioadă femeia este supusă aceleeaşi interziceri a avortului ca şi în “epoca de aur”. Elena Ceauşescu. Depăşeşte în vreun fel acest tipar? Am văzut că ea se încadrează în cadrul social şi cultural al Partidului Comunist Român. Există vreo diferenţă între ea şi înaintaşa sa? Răspundem simplu: memoria afectivă. Mai există una: debutul politic ilegitim. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker erau susţinuţi de „justiţia” forţei şi acceptării inevitabilului (era secretarul unui partid complet nelegitim, dar purta amprenta forţei şi al resemnării societăţii în faţa procesului de sovietizare impus de “alţii”), Nicolae Ceauşescu se transformă în salvatorul naţiunii române de la pieire şi devine simbolul revenirii la normalitate; Elena Ceauşescu nu a putut să-şi justifice prezenţa nici în faţa unei societăţi tradiţionale, reacţionară sau ironică la adresa activismului femeilor în viaţa publică, nici în faţa partidului. A fost considerată un obiect inutil, căreia i se impuneau “onoruri” doar pentru că era soţia Conducătorului, aliatul cel mai devotat puterii.

Analiza etapelor de construire a imaginii sale confirmă carenţa de legitimitate a Elenei Ceauşescu. În anii 70, imaginea sa este construită pentru a justifica autoritatea sa politică; în aceşti ani se “fabrică” legitimitatea de vitrină: prestigiul ştiinţific internaţional (în decembrie 1973 “obţine” prima diplomă: membru de onoare al Institutului American al Chimiştilor), prestigiul ştiinţific intern (pe 1 martie 1974, este acceptată membră a Academiei Republicii Socialiste România), prestigiul de revoluţionar al partidului (în aprilie 1974 este publicat în revista “Magazin istoric”, de către Olimpiu Matichescu, primul articol despre militantismul clandestin al Lenuţei Petrescu alături de tovarăşul său de viaţă, Nicolae Ceauşescu); prestigiul de a fi o femeie modernă, simbol al femeilor socialiste intrate în politică (în 1974, Lina Ciobanu, preşedinta Consiliului Naţional al Femeilor, o prezintă pentru prima dată pe Elena Ceauşescu tuturor reprezentantelor femeilor întrunite în Plenara Consiliului, ca fiind “pildă strălucită a ceea ce este, a ceea ce trebuie să fie femeia în societatea noastră contemporană”).

În 1979, ceremonialul politic al elogierii calităţilor excepţionale ale Elenei Ceauşescu o transformă în tehnocratul partidului. Din acest moment, autoritatea politică şi imaginea ei traversează pragul consolidării. O dată cu debutul cultului personalităţii sale, imaginea nu se mai construieşte prin raportare la societate sau la partid, ci la conducătorul partidului. Relaţiile de putere dintre cei doi vor defini criteriile în funcţie de care se vor propaga clişeele în societate. Imaginea Elenei Ceauşescu se va încadra într-un sistem mitologic coerent şi ierarhizat, având ca reper autoritatea liderului, pe care nu o va depăşi niciodată în intensitate sau amploare.

Calitatea de tehnocrat îi va restricţiona puterea politică şi simbolică; chiar dacă în decembrie 1985 se produce procesul de extindere formală a câmpului puterii asupra educaţiei şi învăţământului, acest fenomen nu subminează autoritatea absolută secretarului general; ea va fi un executant al politicii conducătorului.

Singurul aspect care a apropiat-o simbolic de lider a fost omagierea sa prin folosirea simbolurilor naţionale; din 1982, Elena Ceauşescu este femeia-eroină, în 1985 – femeia–patriot, în 1988 este “Înalta doamnă a Ţării”. Elena Ceauşescu a recuperat total diferenţa simbolică şi, credem noi, a atins nivelul autorităţii politice a lui Nicolae Ceauşescu în ianuarie 1989, când primeşte cel mai înalt titlu: “Erou al Republicii Socialiste România”.

Aşadar, putem considera consolidarea puterii Elenei Ceauşescu un simptom reprezentativ pentru evoluţia comunismului în România. Dacă în ţări precum Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică apăruseră zorii unei reforme treptate a sistemului, iniţiatorii fiind atât politicienii şi, mai ales, marxiştii revizionişti, în România, puterea politică reprezentată de cele două “capete” ale familiei Ceauşescu edifica un sistem politic autarhic, anulând toate posibilităţile de cooperare atât cu Occidentul, dar şi cu Răsăritul şi anihilând toate centrele de autoritate alternativă din interior.


Sursa: eBooks.UniBuc.ro

Advertisement