Creştinismul românesc, cronologie pînă la întemeierea mitropoliilor.
Prin Ortodoxie intelegem crestinismul in forma sa rasariteana, cu dogmele, organizatia si cultul Bisericii rasaritene, de care s-a despartit ce apuseana in anul 1054.
Deosebirile intre crestinii de rasarit si cei de apus au inceput mult inainte de 1054, de aceea trebuie sa urmarim apartenenta poporului roman la crestinismul rasaritean de la crestinarea sa.
Crestinismul s-a raspindit la stramosii nostri din rasarit, de la locul de origine al crestinismului insusi.
Sf. Apostol Pavel a raspindit crestinismul in Macedonia si-n Epir, ucenicul sau Tit in Dalmatia.
Sf.Apostol Andrei a propovaduit Evanghelia tot malul Marii Negre, pornind din Asia Mica peste Caucaz si sudul Rusiei si coborind prin Moldova, Dobrogea si Bulgaria spre Grecia, unde a murit.
Se vorbeste si de predica Apostolului Filip in Scitia, deci in Rusia de Sud si-n Dobrogea.
Predica Apostolilor a fost continuata in teritoriul de formare a neamului romanesc si, in acelasi timp, a Bisericii Romane, de ucenicii lor si de centrele ierarhice lasate de ei, ca: Tesalonicul, Salonae, Eracleea, Bizantul, Larissa, Nicopolea Epirului, Odissos (Varna), Tomis ( Constanta), Tyras ( Cetatea Alba), etc.
In Dacia Traiana (Romania de azi) se crede ca primii crestini au fost adusi cu armata si cu colonistii in anul 107 si-n tot timpul stapinirii ei de Romani.
Armata romana avea foarte multi orientali si in acel timp crestinismul in orient era mai raspindit, deci crestinii din armata raspindeau in Dacia Traiana si-a celorlalte provincii dunarene crestinismul oriental.
Legiunea V-a Macedonica a fost mutata spre sfirsitul secolului I tocmai din Palestina, leaganul crestinismului (unde s-a botezat cel dintii pagin si acela chiar roman a fost: sutasul Cornel), in Dobrogea, la Troesmis (=Iglita), iar in urma cuceririi Daciei, la Potaissa, Turda de azi.
Din Dobrogea pina in Austria – scrie Zeiller (Origines, p. 59-60) -, tarile dunarene aveau in garnizoanele lor multi asiatici, in legiuni ca X Gemina, XIII, XV sau sau in cohorte aparte, ca cea din Comagena Siriei. Ele au trebuit sa aiba in componenta lor si crestini, iar crestinismul acestora era oriental.
Au trebuit sa fie crestini si intre colonistii adusi de Traian in Dacia, “viris exhausta, ad agros et urbes colendas”. Iar fiindca ei au fost adusi “ex toto orbe romano”, cum scrie Eutropiu, nu din Italia, de unde opreau legile exploatarea taranimii, spre a nu ramine latifundiile domnilor romani nelucrate, crestinii dintre colonistii adusi in Dacia Traiana inca aduceau crestinism rasaritean.
Prin relatiile comerciale crestinismul rasaritean se raspindea in tarile dunarene. Pe la mijlocul secolului II a suferit martiriul in Marcianopole, azi Provadia in Bulgaria, sfinta Melitena. Ea fu indata serbata si in insula greceasca Lemnos, semn ca era originara de acolo.
In anul 174 soldatii crestini ai legiunilor X si XII romane s-au rugat pentru ploaie si cu ajutorul ei au invins in regiunea Estergomului, pe Dunarea de mijloc. Cele doua legiuni isi aveau sediul permanent in Asia Mica.
In timpul imparatului Septimiu Sever (193-211) legiune a XIII-a Gemina isi avea tabara in Apulum (Alba-Iulia), a V-a Macedonica in Potaissa.
Pe linga ele mai erau in Dacia si o multime de trupe auxiliare, unele din tinuturi orientale cu multi crestini.
Intre colonisti pe linga ilirici si panonieni si mai ales dalmatini, care in Alburnus Maior (Rosia de munte) aveau un vicus pirustarum, gasim multi veniti din Asia crestina: galateni in Napoca (Cluj) si in Germizara (Geoagiul de Jos), palmireni in Napoca, tot acolo si in alte localitati sirieni, bitinieni in Ampelum (Zlatna), etc.
Aceleasi legaturi cu Orientul se constata si in celelalte provincii de formare a neamului romanesc, din Macedonia pina in Austria si din Epir pina in Crimeea, si aceleasi dovezi de crestinism rasaritean.
In anul 236 amicii lui Origen, diaconii Ambrozie si Protoctet, erau judecati pentru crestinism in Panonia. Ei erau din Cezareea Palestinei.
In Salonae, oras evanghelizat de asianul Tit, ni s-au pastrat multe inscriptii funerare gnostice din secolele II si III, din timpul cind inflorea gnosticismul in orient. Intre ele era si a fetei Bassa pathenos Lydia maniheea, o crestina originara din Lydia Asiei Mici. Episcopul Salonaei, Venantiu, a fost ucis de pagini in 270, cind voia sa plece in misiune spre Panonia. Urmasul sau, Domnu, ucis in 304, avea parinti orientali, sirianul Teodosie si greaca Magdonia.
Sinaxarele grecesti pomenesc la 7 Martie ca martir in marea persecutie a lui Diocletian pe episcopul de Tomis Efrem, cu informatia suplimentara, ca Efrem fusese trimis ca episcop de Tomis Efrem, cu informatia suplimentara, ca Efrem fusese trimis ca episcop la Tomis de episcopul Ierusalimului, Ermon. Zeiller (171) respinge stirea tocmai pentru aceasta informatie suplimentara, care i se pare stranie.
Tomis, ca oras cu port, putea avea pe calea marii legaturi cu Palestina, iar Eusebiu al Cezareei la sfirsitul cartii a 7-a a Istoriei sale bisericesti, scrie, ca ultimul episcop al Ierusalimului, inainte de marea persecutie din vremea sa, a fost Ermon.
Daca stirea sinaxarelor s-ar adeveri, in ea am avea dovada legaturilor crestinismului din tara noastra pe la anul 300 cu insasi mama Bisericilor crestine, cu Biserica Ierusalimului.
Episcopul orasului celui mai apusean din teritoriul de formare a neamului romanesc. Victorin din Poetovio (Pettau in Siria), ucis de pagini in 304, isi traducea si prelucra operele exegetice dupa scriitori greci, dupa Origen in primul rind, desi scria latineste.
Influenta Italiei nu se constata in raspindirea crestinismului in teritoriul de formare a neamului romanesc in primele secole crestine… Harnack in harta raspindirii crestinismului pina la 325 uneste Panonia cu sud-estul crestin al Europei si o desparte de Italia printr-un gol necrestin.
Incepind cu anul 244 crestinismul era alimentat in teritoriul etnic romanesc si de prizonierii crestini adusi de goti din Asia Mica si din Peninsula Balcanica. Din Asia Mica a adus pe la mijlocul secolului III pe parintii misionarilor nostri din secolul IV, Ulfila si Eutihie, ambii capadocieni.
In persecutia lui Diocletian (303-313) martirii din regiunea Dunarii de Jos au nume dace, latine si grecesti. Ultimele arata influenta orientala, primele doua, locala, nu apuseana. In Durostor, alaturi de soldatii Dasiu, cu nume dac si Iuliu, cu nume roman, avem cu nume grecesti pe camarazii lor Isihiu, Pasihrat, Valention, Nicandru, etc. In Tomis murira martiri si crestinii din Asia Mica: Gordian si Macrobiu, la Halmyris preotul asian Epictet si ucenicul sau monah Astion. Nume grecesti poarta si martirii din Singidunum, diaconul Ermil si convertitul sau Stratonic si martirul din Cibalae: citetul Pollion si martirii din Sirmium: episcopul casatorit Irineu, diaconul Dimitrie, gradinarul Sineros, fecioara Anastasia. Trupul lui Dimitrie a fost dus pe urma la Tesalonic, al Anastasiei la Constantinopol.
La martiriul sculptorilor in piatra din Sirmium aflam un amanunt despre misionarismul oriental aici in 306. Cei patru coronati covertira la crestinism pe al cincilea sculptor si-l incredintara spre catehizare si botezare episcopului Antiohiei Siriei, Ciril (281-303), condamnat pentru crestinismul sau la 3 ani de munca silnica in carierele de piatra de linga Sirmium, unde lucrau cei cinci sculptori martiri.
Cele mai vechi monumente epigrafice ale crestinismului nostru sunt de factura orientala: Gamele din Potaisa si din Tomis de pe la 300 si inscriptia lui Zenoviu de la Biertan, de pe la 350.
In sistemul mitropolitan la Niceea in 325, pe linga mitropoliile capitalelor crestine: Roma.
Alexandria si Antiohia, apar ca mitropolii superioare in partile noastre: Sardica (Sofia) si Tesalonicul. Mitropolitul Sardicii (cu nume grec; Protogen), caruia Constantin cel Mare pe vremea cind trecuse Dunarea la Celeiu si batuse pe goti in tara noastra de azi, 322, ii dedicase legea despre dreptul Bisericii crestine de a atesta liberarea de sclavi, primi de la sinodul niceean insarcinarea de a-i vesti deciziile in Dacia, Dardania, Calabria si in tarile din jur, iar mitropolitului de Tesalonic ii confirma jurisdictia peste ambele Scitii, asadar pina in Rusia de azi.
Au participat la Niceea din partile noastre si au iscalit ortodoxia omousiana, pe linga Protogen, si mitropolitul Sirmiului, Domnius si episcopii Dacus din Scupi, Pist din Marcianopol, Budiu din Stobi si Marcu al Comeei.
In ce priveste dogmele, in lupta cu arianismul, care urma dupa sinodul niceean, episcopii nostri, cu mare rol in ea, apar impartiti intre cele doua tabere confesionale, ca si cei din orient.
In sinodul din Constantinopol, 335, episcopii Valens din Mursa (Osiec) si Ursachi din Singidunum (Belgrad), ucencii lui Arie din exilul sau in Iliric (325-328), au invins pe ortodocsi. Protogen de Sardica si Chiriac de Nis obtinura destituirea lui Domniu al Sirmiului si a lui Paulin al Ratiariei (Arcer-Palanca). Valens si Ursachi participara in acelasi an si la sinodul din Tir din Fenicia si chiar la delegatia in Mareotis (Egipt) contra Sfintului Atanasie, parintele ortodoxiei.
In 337 strabatu Iliricul, intarindu-l in ortodoxie, sfintul Atanasie.
In 341 arianismul cistiga sprijin in partile noastre prin hirotonirea in episcop al gotilor de la noi al lui Ulfila prin patriarhul arian al Constantinopolului.
La sinodul din Sardica in 343 din tarile dunarene cu arienii tinura numai Valens si Ursachi (si din Tracia Teodor al Ercleei). Cu atanasienii: Protogen al Sardicii, Eutheriu al Sirmiului, Marcu din Siscia (Sisek), Amantiu din Viminacium (Kostolat), Zosim din Horreum Margi, Vitalis din Aquae (Negotin), Silvestru din Ratiaria, Calvus din Castra Martis, Valens din Oescus (Ghighen), Gaudentiu din Nis, Paregoriu din Scupi (Uskub), Macedoniu din Ulpina (Liplian) si Aprian din Poetavio.
Canoanele sardicane au fost interpolate ulterior prin introducerea in ele, cu stricarea contextului, a canoanelor papiste 3-5 latine (-7 grec) si a paragraf. III al canonului 9 grec (paragraf, 1 al can. X latin), cum au dovedit Babut si Friederich.
Dupa sinodul sardican Sf. Atanasie petrecu 3 ani in Iliric, ca oaspete al epicopului de Nis, Gaudentiu, intarind aici ortodoxia…
In anul 348 Valens si Ursachi i-au scris lui si lui Iuliu al Romei, ca vor sa revina la Ortodoxie. Atanasie se arata conciliant, Iuliu insa pretinse sa mearga la el cei doi la penitenta, incit ei ramasera arieni.
Poporul respingea arianismul. Fotin al Sirmiului combatind arianismul cazu in erezia opusa, sabeliana; arienii il condamnara in 4 sinoade sirmiene in 344-348, nu l-au putut scoate insa din cauza popularitatii sale pina in 351, cind Constantiu ca singur imparat conduse in Sirmium al cincilea sinod contra lui si-i exila cu forta. Acest sinod mai destitui pentru ortodoxie si pe Paladiu al Ratiariei, care pe urma isi recistiga scaunul, facindu-se arian, ca si Papa Liberiu si altii. Alt exemplu de rezistenta populara contra arianismului episcopilor oportunisti ni-l ofera sfintul Martin, ofiter din Sabaria (Stein am Anger) in Panonia, batut si expulzat pentru aceasta de episcopul Gaius in 356.
Gaius cu Germiniu, urmasul lui Fotin, si cu Valens si Ursachi au fost uneltele imparatului Constantiu pentru triumful prin sila si frauda al arianismului in 359 si in apus si in rasarit, cum acuza mai tirziu Germiniu pe Valens si Ursachi. Cu moartea lui Constantiu in 361 intrind arianismul in descompunere, Germiniu ca cei mai multi episcopi arieni, batu in retragere. In 366 trei credinciosi laici aparara viguros Ortodoxia in fata sa. Ii slobozi declarind ca in dogma Sfintei Treimi ratacesc si episcopi. Clericii sai combateau in public arianismul. Somat de episcopii arieni Valens, Ursachi, Gaius si Pavel, sa-si precizeze atitudinea, Germiniu in 367 scrie altor 8 episcopi, intre ei si lui Nichita al Remesianei, lui Rufinian al Tesalonicului, lui Paladiu al Ratiariei, Eliodor al Nicopolei Epirului si lui Severiu din Iliricul oriental, ca in 359 la Rimini episcopii in conferintele pregatitoare adoptasera crezul, sustinind divinitatea Fiului, Valens si Ursachi insa il prezentasera trunchiat sinodului.
Asa bateau in retragere si alti episcopi fosti arieni, din oportunism pentru arianismul imparatului, in opozitie cu poporul ortodox.
In 368 episcopul Marcianopolei, Domnu, interveni la imparatul semiarian Valens pentru arianul riguros Eunomiu de Halkidon, care totusi fu exilat la Halmyris, azi Dunavat, in Dobrogea. Tot atunci fura condamnati de sinoade Valens, Ursachi si Gaius.
Numai Ursachi mai avu urmas arian: pe Secundian, care impreuna cu Paladiu al Ratiariei si cu Auxentiu al Durostorului ramase ultimul reprezentant al arianismului la Dunare.
Tot in 368 mitropolitul Vetranion in Tomis se opuse imparatului arianizat Valens, care nu-l putu exila, caci poporul tinea la ortodoxie.
Valens trecu atunci Dunarea si lupta cu gotii in Muntenia, ajutat si de crestini de acolo. Dupa retragerea lui, regele got Atanaric, in anii urmatori ucise multi din acestia, intre ei si pe Sava, care era originar din Capadocia si pe Nichita, care era din Cilicia, ambii ortodocsi. Pe multi i-a alungat peste Dunare. In 380 insa il alunga pe el poporul sau, dupa ce vizigotii se crestinara in 376.
In 376 muri Germiniu si-i urma, cu ajutorul lui Ambrozie al Milanului, ortodoxul Anemiu.
In 379 si 380 imparatii Gratian si Teodosie interzisera arianismul in imperiu. In 381 Teodosie interzisera arianismul in imperiu. In 381 Teodosie prescria ca toti Balcanicii sa creada ca Martiriu al Marcianopolei, Terentiu din Tomis si alti ortodocsi. Petroniu al Boemiei († 383), era vestit peste mari si tari pentru sfintenia si invatatura sa ortodoxa. Paladiu si Secundian, au fost judecati de un sinod in 381 in Aquileia, de ei cerut acolo, fiindca in Milan era ultimul refugiu al arianismului, sub protectia imparatesei vaduve din apus, Justina. La sinod a invis Ortodoxia, cu participarea si a patru episcopi panonici si a unuia dalmatin. In 383, la moartea lui Ulfila, fugi si ucenicul sau, episcopul arian al Durostorului, Auxentiu, la Milan. Cu acestea muri si arianismul la noi, lasindu-ne stramosii citi erau crestini de pe atunci, in ortodoxia credintei niceo-constantinopolitane, pastrate de popor si de majoritatea clerului si in timpul cind imparatii bizantini si episcopii oportunisti facusera sa triumfe in citeva sinoade arianismul.
In ce priveste ortodoxia noastra orientala in rit si viata bisericeasca in acest timp, o inscriptie din Salonae din timpul Imparatului Constantin (306-325) da stirea ca fetita Flavia a fost botezata la Pasti si ca Pastile a cazut atunci in 19 Martie. Pascalia romana, folosita de crestinii apuseni, insa nu admitea Pastile inaintea zilei de 22 Martie. Rezulta, ca crestinii din Dalmatia, cei mai apuseni din teritoriul de formare a neamului romanesc, in secolul IV nu serbau Pastile dupa pascalia romana, ci dupa acea rasariteana. Erau deci in sfera de influenta a Bisericii de Rasarit, nu a celei de Apus, si daca erau dalmatinii, cu atit mai mult erau cei mai dinspre rasarit de ei.
In timpul luptelor ariene (328-383) episcopii din Iliric sunt disciplinati si indrumati de sinoade, dupa sistemul ortodox de organizare bisericeasca, nu de vreun sef ierarhic, ca in catolicism
Cu urcarea pe tron a lui Teodosie cel Mare, sistemul mitropolitan ia dezvoltare mai mare in Peninsula Balcanica, exclusiv Dalmatia si Panoniile, atasate atunci, in 379, Imperiul de apus, fiindca de Imperiul de rasarit sistemul mitropolitan s-a dezvoltat mai pronuntat si mai repede, decit in cel de apus.
Sinodul II ecumenic din Constantinopol, sinod exclusiv rasaritean, la care apusul nici n-a fost invitat, fixa in canonul II principiul, ca jurisdictia bisericeasca sa urmeze pe cea politica, principiu subliniat in canonul III prin ridicarea scaunului Constantinopolului la acelasi rang cu al Romei si dezvoltat mai expres prin canoanele sinoadelor IV si VI ecumenice si prin legile imperiale si respectat in Ortodoxie pina astazi.
Ridicarea Constantinopolului consfintea o stare de fapt. Inca in anul 341 episcopul Constantinopolului hirotoni episcopi pentru nordul Dunarii pe Ulfila, care ne-a predicat si noua, latineste. Pe urmasii lui si pe episcopii Gotiei din Crimeea tot patriarhul Constantinopolului i-au sfintit, ca Ioan Gura de Aur pe Unila si pe urmasul sau, urmasii sai pe urmasii acelora.
In anul 382 sinodul constantinopolitan insira dupa rang mitropolitii din Iliric: I Tesalonic, II Sirmium.
In Apus imparatul Gratian in anul 378 supuse papii prin decret pe toti episcopii Italiei.
Ca inca papa, pe atunci Damas, si urmasii sai din secolul IV ar fi cautat sa si-l faca vicar in Iliric, pe Mitropolitul Tesalonicului, e inventia unui falsificator din anul 531, cum am dovedit dupa marii istorici catolici: Friederich, Mommsen, Rauschen, Duchesne si Ziller, in recenzia cartii profesorului din Blaj. N. Lupu: Religia stramosilor, in Rev. Teol. din August-Septembrie 1938. Prof. Lupu accepta toate falsurile colectiei din 531, premergatoare celei pseudoisidoriene, ba inca si da cu parerea de tot ridicola, ca Niceta de Remesiana va fi fost si el vicar suplinitor papal, caci de aceea a calatorit el in Italia, “ca sa-si dea ratiunile pontificelui roman”.
Stim insa din scrierile episcopului Nolei, Paulin, ca Niceta a calatorit in Italia spre a-l vizita pe el, nu pe papa.
Cel mai de seama istoric al crestinismului dunarean si balcanic, preot catolic in acelasi timp, Jacques Zeiller, in cartea sa de temelie: “Les origines Chretiennes dans les provinces danubiennes de l’empire romain”, ne da dovada nu numai de neexistenta vicariatului papal in Iliric pe vremea Sfintului Niceta, 367-420, ci si de atirnarea de Constantinopol in cele rituale si teologice a acestui sfint parinte si apostol al nostru, desi scria si slujea latineste.
In operele sale teologice Niceta imprumuta mai mult din parintii bisericeti greci, ca Grigorie Taumaturgul, Ciril din Ierusalim, Vasile cel Mare si Grigorie de Nazianz, decit din cei latini. Iar in ce priveste ritul in cartea sa, despre cintarea bisericeasca, lista cintarilor scripturistice, pe care le prescrie a fi cintate la slujbe, urmeaza de aproape pe cea a Bisericii din Constantinopol.
In crezul sau Niceta, ca si panono-dalmatinul, Ieronim, si simbolul contemporan armean, marturisea si credinta in comunicarea sfintilor, formula anti-papista de organizare si viata bisericeasca, dovedind ca regula ortodoxiei o dicteaza comunicarea interepiscopala, nu vreun sef infailibil.
Niceta a considerat ca apostolul-misionar prin excelenta al romanilor, pentru activitatea sa misionara extinsa in Peninsula Balcanica intreaga de nord si chiar si in nordul Dunarii si pentru ca argumentul filologic prin analiza unor termeni religiosi ai nostri, ca: martir, Craciun, pagin, etc., dovedeste ca pe vremea sa crestinatatea in masa hotaritoare a populatiei romanizate din tarile dunarene si balcanice, adica a poporului roman, ipoteza ce nu poate fi dovedita.
Argumentul filologic ne ofera si el citeva temeiuri pentru concluzia ca crestinismul romanesc a fost de la inceput cel ortodox oriental.
Unele cuvinte din terminologia noastra religioasa fundamentala pastreaza pina azi forma curat greceasca, foarte putin latinizata, altele sunt traducerea termenilor tehnici grecesti, dar nu in cei curenti in crestinismul latin-apusean, ci in termeni improvizati pe loc, in mediul nostru popular.
Cuvintul cel mai caracteristic misionar-crestin, numele Mintuitorului: Iisus Hristos, il avem in forma curat greceasca, nu in forma apuseana de origine latina: Jesu Crist.
Termenul crestin insa e formatie populara vulgara, din Chrestus, forma in care folosea si Suetoniu pe vremea lui Traian numele Hristos.
Grecesti sunt termenii nostri religiosi: apostol, episcop, mitropolit, sinod, protopop, preot, diacon, calugar, minastire, schit, liturghie, Evanghelie, Pasti, botez, mir, marturisire, patrafir, tamiie, metanie, blestem, afurisenie, inger, drac, idol, iad, sarindar, saracusta etc.
Unele ca aceste cuvinte le avem comune cu popoarele latine din Apus, din cauza limbii comune, altele insa le avem numai noi, ca dovada a evanghelizarii noastre prin misionari greci orientali. Cuvintul drac, de exemplu, din numele grecesc al sarpelui, simbol al cultului zeului medic Asclepios-Aesculap, foarte raspindit in Balcani in secolul III, numai noi il avem, popoarele latine (si germane) din Apus, evanghelizate de la Roma, au derivate din diabolos destramatorul. Dovada, ca noi am avut misionari din alta parte.
Avem insa o serie de termeni tehnici crestini formati pe teren, la noi, prin traducerea celor grecesti, ceea ce dovedeste ca n-am fost evanghelizati de misionari din Apusul latin, fiindca stim precis ca vremea cind am fost evanghelizati, Apusul crestin avea consacrati anume termeni religiosi latini-crestini care totusi lipsesc in limba noastra, desi e latina si era latina si-n vremea evanghelizarii noastre, si dimpotriva, in locul acelor termeni noi avem altii, tot latini, dar nu termeni tehnici folositi in latinitatea apuseana, ci termeni populari, formati sau improvizati pe loc intre stramosii nostri de misionari care nu stiu termenii tehnici ai lumii latine din Apus, tocmai fiindca nu erau de acolo, ci din Orient, de aceea traduceau termenii grecesti aduci cu ei din Orient in limba latina a poporului , inventind astfel alti termeni latini decit cei din latintatea apuseana, si anume termeni de factura populara.
“Daca misionarii ar fi venit trimisi de Roma, ar fi venit cu termenii formati de-a gata de acolo si i-ar fi impus si la noi cum i-a impus Roma in tot Apusul. Dar la noi n-au venit cu fides, Trinitas, Deus, Ecclesia, Oratio, regnum Dei, pater, incarnatio, resurectio, assumptio, carnatio, virgo, etc.”, ci misionarii si ucenicii lor locali, avind a traduce termenii grecesti in care invatasera ei crestinismul, “au ales din graiul poporului, ca unii ce acum i-au invatat graiul, cuvintele: credinta, Treime, Dumnezeu Tatal intrupare, inviere, inaltare, biserica, rugaciune, imparatia lui Dumnezeu, Facatorul, Fecioara etc.”. Astfel, “termenii latini, prin care se exprima crestinismul nostru primit de la Roma, arata dimpotriva, ca nu l-am primit de la Roma, ci de la misionari, care nefiind in legatura cu Roma, nu ne-au aduse termeni consacrati acolo, ci invatind limba poporului de aici, ca sa-i poata predica, au ales din graiul lui pentru prima data cuvintele corespunzatoare pentru notiunile crestine”. (D. Staniloae).
Analiza acestora dovedeste si lipsa dependentei de Roma a Bisericii romanesti primare, caci “de ar fi fost mai tirziu o dependenta strinsa a noastra de Roma uniformizatoare, ea ne-ar fi impus termenii ei cum i-a impus pretutindeni” la popoarele latine, supuse ei bisericeste.
In secolul V incepe si in al VI-lea ajunge la culme lupta Romei pentru a-si intinde jurisdictia in Peninsula Balcanica. In anul 391 sinodul general bisericesc din Capua, in Italia, primind plingere ca episcopul Nisului, Bonos, ar fi eretic, o repartiza spre judecata sinodului episcopilor Iliricului, sub presedintia celui din Tesalonic, Anisiu, ca for competent pentru a-i judeca pe episcopii balcanici.
Sinodul din Iliric il condamna pe Bonos. El intreaba pe Ambrozie al Milanului, sa se supuna? Ambrozie ii raspunde ca da. Papa Siriciu insusi in corespondenta cu Anisiu recunoastea ca singurul for competent a-l judeca in ultima instanta pe Bonos e sinodul episcopilor Iliricului, cum constatase sinodul general. Deci Biserica noastra era pe atunci sinodalista, nu papista.
Peste vreo trei decenii insa, papa Bonifaciu I (418-422) incerca sa-si cistige drept de amestec in alegerea mitropolitilor din dieceza Macedoniei si sa-si supuna astfel Iliricul. Incercarea nu reusi, dimpotriva avu ca rezultat supunerea Iliricului, deci si a Bisericii romane, Patriarhiei constantinopolitane.
Legea supunea Iliricul patriarhiei Constantinopolului. Ea a fost cuprinsa si in codicele teodosian din 435, si in cel justinian din 538 si a fost intarita prin canonul 28 calcedonian, care supunea Constantinopolului dieceza Traciei si tinuturile barbare de peste granitele ei, deci si nordul Dunarii si Panoniile, cotropite atunci de huni inainte de goti.
In anul 424 si Iliricul apusean (Dalmatia si Panoniile) fu inglobat Imperiului de Rasarit, fapt care a contribuit si el ca Biserica stramosilor nostri sa ramina rasariteana si in dependenta ierarhica, precum era si in dogme si in rit.
Atasamentul episcopilor nostri de Constantinopol se arata in timpul nestorianismului si prin aceea, ca ei iau apararea patriarhului Constantinopolului, Nestorie, condamnat de Sinodul III ecumenic din Efes, 431, si tin cu el. Contra condamnarii inaintara protest in sinod 68 de episcopi, intre care erau si Iulian al Sardicii, Dorotei al Marcianopolei, Timotei de Tomis, Eustatiu de Nis, Iacob de Durostor, Petroniu de Novae si Marcian de Abrit, Iulian al Sardicei refuzind indemnul lui Ruf al Tesalonicului de a reveni la Ortodoxia niceeana, sinodul il destitui.
Pe ceilalti episcopi, partizanii lui Nestorie ii sili patriarhul Constantinopolului, Proclu cel Mare, in 434, se semneze formula ortodoxa din 433. Dorotei refuza. Proclu ii invita pe marcianopoleni sa-l alunge dar si ei refuza. Atunci o delegatie a Sinodului ecumenic merse la Marcianopole cu armata, il scoase pe Dorotei si-l inlocui cu Saturnin. Doi sufragani, Evdochie al Appiariei si Balcaniu al Nicopolei, demisionara din solidaritate cu Dorotei. Scaunul Nicopolei il lua Policarp al Rusciucului, care era ortodox.
Marele succes al nestorianismului intre stramosii nostri, pe linga legaturile cu Constantinopolul, se datora si caracterului sau rationalist, conform cu pozitivismul latin, ostil misticismului, al stramosilor nostri, desi unii din episcopi dovedesc influenta greaca prin numele lor.
In 441 hunii ocupara orasul Margum, la varsarea Moravei in Dunare, al carui episcop le jefuiau mormintele regesti din cimpia Tisei. Ocupara si Beogradul si Nisul, iar in 447 si Sirmiumul restaurat abia in 500.
Ambasadorul bizantin la Attila, Pricus, atesta existenta in regatul hun a romanilor si a slavilor.
La sinodul din Constantinopol, 22.XI.448, contra monofizismului, participa Saturnin al Marcianopolei si cei doi episcopi din Crimeea, iar Ioan de Tomis († 449), scrise o combatere a monofizismului. In 449 la sinodul din Constantinopol, participa Saturnin cu sufraganul sau, Secundian din Novae ( = Sistov), cei doi epicopi din Crimeea si Alexandru de Tomis.Crimeenii si Diogen al Remesianei participara si la sinodul tilharesc din Efes in 449.
La Sinodul IV ecumenic din Calcedon, in 451, a semnat mitropolitul de Tomis, ca pentru ultimul in actele sedintei din oct., dar probabil ulterior, in 452 (B. O. R. 1948, p. 172). Lipsira si ceilalti episcopi din teritoriul etnic romanesc, din cauza cotropirii hune si ostrogote.
Sinodul, in canonul 28, supuse patriarhiei Constantinopolului diecezele Tracia, Pont si Asia si pe episcopii din tinuturile barbare ale acestor dieceze, deci si teritoriul de formare a neamului romanesc, inclusiv Romania de azi, completind legea din 421.
In anul 458, imparatul bizantin Leon, printr-o circulara trimisa in toate provinciile, ceru de la toti episcopii semnaturi de aprobare sau respingere a Sinodului IV ecumenic. Din tarile dunarene lipsesc semnaturile din provinciile panonice, din Moesia superioara si din Dacii, fiind invadate de barbari. Lui Zosim al Sardicii i s-a trimis circulara, dar s-a pierdut ori ea, ori raspunsul.
Dintre episcopii din Scitia Minor, Moesia inferior si Dardania numai de la Teotim II de Tomis veni rapuns, aprobind sinodul; ceilalti nu semnara.
In anul 482 imparatul bizantin Zenon si partriarhul sau Acachiu publicara Enoticonul, marturisire de credinta echivoca, menita a impaca pe monofiziti cu ortodocsi.
In loc de acea impacare, Enoticonul aduse schisma intre Roma si Constantinopol pe 35 de ani (481-484), sfirsita cu infringerea si umilirea de catre papa a patriarhiei constantinopolitane.
In cursul acestei schisme, in anul 512, scriu episcopii din Iliric, Dardania si Dacia o epistola papii Simac, ca doresc sa comunice si cu el, si cu patriarhul Constantinopolului. Simac le raspunse, ca numai cu el sa comunice. In acest sens facea presiuni si generalul din Iliric. Vitalian, care in 514 intra cu armata de 60.000 in Constantinopol si-i stoarse imparatului Anastasie promisiunea, ca va face pe placul papii.
Indata ce iesi Vitalian cu armata, imparatul porni cu represalii contra partizanilor din cler ai papii. Aresta si aduse in temnita la Constantinopol 2 episcopi din Epir (din Nicopol si Lihnid) si 3 din Dacia mediteraneana: Domniu al Sardicii, Gaian de Nis si Evangheliu de Pautalia.
Alcison al Nicopolei si Gaian de Nis murira in temnita; armata lui Vitalian se puse iar in miscare si-i elibera pe ceilalti. In 515, patruzeci de episcopi din Iliric si Grecia se adunara in sinod sub protectia lui Vitalian si-l exclusera din comunicarea lor pe Dorotei al Tesalonicului, care tinea cu patriarhul constantinopolitan, si-i scrisera papii Hormisda (514-521) ca ei cu el comunica. In 518, Ion al Varnei si Amantiu al Nicopolei vecin participara la sinodul din Constantinopol contra monofizismului.
In 519, imparatul Justin ordona ca patriarhul Constantinopolului, Ioan, si toti sufraganii sai sa semneze actul de supunere catre papa, prezentat de legatii acestuia. La debarcare, legatii fura intimpinati de calugarii dobrogeni si rugati sa adopte formula teopashita. Legatii ii indrumara la papa.
Ei se dusera in numar de 4, facind prima legatura directa a noastra cu papa. Altii din ei au pirit la imparat pe mitropolitul de Tomis, Patern, si pe alti episcopi din provincia lor, ca resping formula teopashita si (deci) tin nestorianismul, episcopii insa fura gasiti ortodocsi si monahii isi cerura iertare.
Iscalitura patriarhului Constantinpolului pe formula lui Hormisda, ca va urma in dogme parerea papii, fiindca papa n-a gresit niciodata, o obtinura legatii prin ordin imperial, mergind si la Tesalonic, sa capete si de la arhiepiscopul de acolo, Aristid, ales contra opozitiei papii. Aristid impiedica cu varsare de singe debarcarea, incit trebuira sa renunte.
Cu cu atit mai putin poate fi vorba sa fi iscalit episcopii tarilor dunarene pretentioasa formula papala, data imediat uitarii si de patriarhia Constantinopolului, ca una impusa prin sila.
In 520, Patern de Tomis participara la alegerea noului patriarh al Constantinopolului, Epifanie, care in 533 semna un edict dogmatic contrar deciziei Papii in problema teopashita.
In 531, episcopul sau diaconul Teodosie din Echineon in Tesalia, ii prezenta papii Bonifaciu II vestita sa colectie de acte false, compuse in scopul de a-l convinge, ca mosteneste dreptul de jurisdictie peste arhiepiscopia Tesalonicului si prin ea peste intregul Iliric, si de a-l indupleca sa reaseze in scaunul de mitropolit al Larissei pe Stefan, destituit de patriarhul Constantinopolului, Epifaniu.
Bonifaciu si sinodul sau, gasind neintemeiate actele respective, ordonara examinarea autenticitatii lor cu ajutorul arhivei papale.
Rezultatul a fost depunerea colectiei in arhiva, in dosarul nr. 5751, si nefolosirea ei, ca a uneia false, pina in secolul IX cind o scoase la intrebuintare, deodata cu cea pseudoisidorina, fabricata in scop similar, si o folosi papa Nicolae I in lupta sa pentru jurisdictie cu patriarhul Constantinopolului, Fotie.
Pe la 535, bizantinii concurau cu gepizii din nordul Dunarii la convertirea herulilor din regiunea Beogradului si a alanilor dobrogeni.
In 14 Aprilie 535, prin novela XI, Justinian infiinta arhiepiscopia autocefala in Justiniana Prima, linga Vederiana si Scupi, cu jurisdictie peste Praevelitana, Macedonia de Sus, Moesia superioara ( = Serbia), circumscriptia Bassianei in Panonia (a II-a), Dardania, ambele Dacii din sudul Dunarii si teritoriul supus imperiului din nordul Dunarii, inclusiv tinutul Varadiei din Banatul de azi, Turnu-Severin, Celeiu si alte cetati de pe malul sting al Dunarii.
Dobrogea si Bulgaria de rasarit ramasesera supuse Constantinopolului si in 536 Ion al Varnei participa la alegerea patriarhului Constantinopolului, Mina.
Novela argumenta dreptul stapinirii politice de a crea autocefalii bisericesti cu argumentul ca si arhiepiscopia Tesalonicului non sua autoritate, sed sub umbra praefecture meruit, aliquam praerogativam.
Arhiepiscopul Tesalonicului si patriarhul Constantinopolului nu cirtira contra noului coleg de jurisdictie creat de novela. Papa Agapit insa facu drumul pina la Constantinopol spre a cere sa-i fie supusa lui noua arhiepiscopie. Fu refuzat insa. Al doilea urmas al sau, Virgiliu, favoritul imparatesei Teodora, urcat in scaunul in 537 prin asasinarea antecesorului, reusi sa scoata in 18.III.545 novela 131, care prescria, ca arhiepiscopul Justianianei Prime sa obtina locul scaunului roman in provinciile supuse arhiepiscopiei, precum a definit prea sfintitul papa Vigiliu (Cit de sfint era Vigiliu, a dovedit-o prin uciderea antecesorului sau spre a-i lua scaunul si prin condamnarea sa ca eretic de Sinodul V ecumenic, pe care l-a sabotat). Prin legiferarea definitiei sale echivoc redactate, Virgiliu urmarea desigur obtinerea unei legi pe care s-o poata interpreta in sensul de a si-l face loctiitor in Balcani pe arhiepiscopul autocefal. Asa interperteaza si istoricii papistasi novela.
Textul insusi spune numai ca arhiepiscopul sa obtina in prefectura Iliricului locul de sef suprem bisericesc ce-l are patriarhul Romei in prefectura sa. Daca i l-ar fi supus papii, i-ar fi luat autocefalia.
In cazul acesta, novela ar fi cuprins obligarea arhiepiscopului de a fi confirmat in scaun de papa si alte semne de atirnare, ce insa ea nu cuprinde, ci lasa in vigoare si novela XI de autocefalie, si legea din 421 de legatura cu Constantinopolul. Vigiliu, prin intrigile sale de curtean al imparatesei, pentru care il infiera aspru Baroniu, n-a putut obtine decit o redactare echivoca a autocefaliei.
Si atit insa i-a prins bine urmasului sau de la sfirsitul veacului, Grigorie I, spre a incerca a-si supune arhiepiscopia Justinianei, incercare pe care numai providenta o zadarnici prin nimicirea Justinianei in 602.
Spre a readuce la Ortodoxie pe monofiziti, imparatul Justinian in 544 si in 551 condamna prin edict ca nestoriene niste scrieri de Teodor de Mopsuestia, Teodorit si Ibas, “cele 3 capitole”. Arhiepiscopiei Justinianei Prime, Benenat, si papa Vigiliu aderara la condamnare, episcopii nostri insa, din tarile dunarene, unde Nestorie se bucurase de mari simpatii pentru rationalismul sau si pentru calitatea sa de patriarh ar Constantinopolului, aparau Ortodoxia celor 3 capitole: Nepotul lui Vigiliu, diaconul Rustic si un alt diacon al sau calatorira din Constantinopol la Tomis si-l denunta la mitropolitul de aici, Alexandru, pe Virgiliu ca eretic. Vigiliu se apara printr-o epitola ce i-o trimise in 18.III.550. In 549 episcopii ilirici in sinodul lor hotarira destituirea arhiepiscopului lor Benenat pentru aderarea sa la condamnarea celor 3 capitole. Aceeasi sentinta o adusera contra lui Vigiliu episcopii apuseni, adunati in sinod in Africa in 550. Efectul fu ca Vigiliu in 551, cind Justinian condamna prin edict cele 3 capitole, dadu o bula prin care le declara ortodoxe si excomunica pe toti cei de alta parere. Justinian convoca Sinodul V ecumenic in 553 pentru condamnarea celor 3 capitole si a aparatorilor lor.
Vigiliu publica un nou edict despre ortodoxia celor 3 capitole (Constitutum) si refuza a participa la sinod. Benenat refuza si el sa mearga la sinod, dar trimise ca reprezentant al sau acolo pe mitropolitul Macedoniei superioare, Foca din Stobi. Trei sufragani ai sai: din Ulpiana sau Justiniana Secunda (Liplian), din Nis si Zapparra, care iscalira Constitumul lui Vigiliu alaturi de 13 episcopi apuseni, refuzara si ei sa participe la sinod, scuzindu-se ca nu merge nici Benenat si ca ei lui nu au a-i raspunde. In sinod insa, Foca vota condamnarea celor 3 capitole si a lui Vigiliu si astfel ceilalti episcopi ilirici si dunareni cedara, mai greu Pavel din Ulpiana, unde a fost rebeliune contra sinodului, domolita cu armata, si Vasilisc al Sardicii.
Condamnarea lui Vigiliu ca eretic de sinodul ecumenic slabi influenta papii in Iliric si amina posibilitatea exploatarii textului echivoc din 545 in favoarea ei pina in 590, cind scaunul roman fu ocupat de Sf. Grigorie Dialogul. In 579 ii aflam pe episcopii Panoniilor in dusmanie cu Roma si aliati cu Arhiepiscopul Aquileei, rupt de Roma de la Vigiliu incoace.
Crestinii din nordul Dunarii, din Romania de azi, erau in sec. VI supusi gepizilor, crestini arieni, dar prieteni cu bizantinii. Erau insa strimtorati de multimea mare de slavi pagani, impinsi aici de avari si impiedicati de armata bizantina de a trece in Peninsula Balcanica. In 567, slavii si avarii ucid pe ultimul rege gepid, Cunimund.
Principele mostenitor Reptila mai continua rezistenta pina in 571, ajutat de episcopul sau Thrasaric si de bizantini. Infrinti in 571, Reptila si Thrasaric fug cu tezaurul la Constantinopol. Slavii si avarii in 582 distrug Sirmiul, lasind in picioare numai biserica Sfintului Dumitru de la care numira apoi orasul Mitrovita.
De la papa Grigorie I avem 2 epistole din 592 catre episcopul Justinianei Prime, Ioan. Jaffe a publicat si 2 epistole ale lui din 594, despre confirmarea lui Ioan atunci, epistole suspecte, odata ce Ioan era arhiepiscop si in 592, cind Grigorie il dojenise si-i dicta pedeapsa pentru ca aprobase o destituire de episcop in Tesalia, fara consultarea apocrisiarilor papali din Constantinopol. Impresia e ca Ioan se purta ca arhiepiscop autocefal, dar ca papa lupsa sa si-l supuna indirect prin apocrisiarii sai constantinopolitani.
Ca va fi reusit intru citva, pare a reiesi din faptul ca in 601 imparatul Mauriciu, vrind a-l destitui pe Ioan din cauza ca era bolnav, papa, prin apocrisiarul sau din Constantinopol, diaconul Antonie, il salva pe slabanogul de care avea nevoie la cirma Bisericii iIlirice, spre a si-o supune. In acelasi timp insa, Marcu al Salonei, om zdravan, nu ca Ioan, ales contra candidatului sprijinit de papa, purta titlu de arhiepiscop si arunca la cos protestele papii contra acestui titlu al sau.
In anul 602, slavii din nordul Dunarii profitara de revolta armatei bizantine ce formase pina atunci cordon la Dunare contra lor si invadeaza Peninsula Balcanica. Justiniana Prima o sterg de pe fata pamintului si cu ea si arhiepiscopia ei cea cu autocefalia subminata de uneltirile papale.
Incadrarea Bisericii balcanice si dunarene in sistemul ierarhic universal crestin, prin aceasta revenea la starea dinainte de 535, reglementata prin legea din 241 si prin canonul din 451.
Asezarea slavilor in partile Croatiei si Dalmatiei taie calea asalturilor papale spre subjugarea crestinilor balcanici si dunareni de nationalitate romanica (de aceea atit de rivniti). Romanicii acestia, de pe atunci romani deja, fura insa mult imputinati in Balcani si sporiti in nordul Dunarii prin marea migratiune din 602. Asezarea slavilor in Balcani si golul lasat de ei in nordul Dunarii provoaca mutarea in mare masa a romanilor din Balcani in tara lor de azi, mutare sporita in 678, cind se asezara bulgarii in tara lor de azi.
Asa se muta centrul de greutate al romanimii in fosta Dacie Traiana, unde ea nu pierise nici dupa Aurelian si unde inca pastrase legaturile cu crestinismul ortodox rasaritean.
La Celei, vechea Sucidava, pe unde trecuse Constantin cel Mare si apoi si Valens pentru a repurta asupra gotilor biruinte si pentru Imperiul bizantin, dar si pentru crucea lui Hristos, exista o bazilica crestina din secolul IV, pe care o restaura Justinian. In ruinele ei dezgropate in 1946, s-a gasit o amfora cu inscriptia greaca: “Maria naste pe Hristosul divin, a preotului Luconohos al lui Licatios, inscriptie antinestoriana” (B.O.R. 1948, p. 173).
Ruina altei bazilici, tot din secolul IV si restaurata de Justinian, s-a dezgropat la Turnu-Severin. In dreapta Dunarii, inclusiv Dobrogea noastra, multe si foarte multe inscriptii crestine, cam tot atitea grecesti cite latine, multe chiar bilingve, ele rarindu-se cu secolul VII pina la disparitie. Latin este epitaful episcopului Sardicii din jumatatea a doua a secolului VI, Theuprepius, desi numele ii este grec. Latin este epitaful crisnicului Deciu de la biserica din Sardica, inchinata Sfintului Apostol Andrei, in amintirea predicarii lui pe aici. Sarcofagul lui Dasiu din Durostor, facut la refugierea de aici dinaintea slavilor si avarilor in 579, are inscriptie greaca.
Dupa distrugerea Justinianei Prima, papii ofera titlu de vicar mitropolitilor greci din sudul Peninsulei Balcanice si din insulele grecesti. Papa Martin, in 649, apostrofa drastic pe arhiepiscopul Tesalonicului pentru ca nu primea acel titlu. La Sinodul VI ecumenic din 680, papa Adrian isi instrui delegatii, sa puna pe cit mai multi mitropoliti din Grecia sa iscaleasca vicari papali. Au si iscalit cei din Tesalonic, Atena, Corint, Creta, etc., fapt care arata titlu a fi fost pur decor.
Pentru romani titlurile acestea nu mai au importanta, masa mai mare a lor fiind la 680 in nordul Dunarii, despartita de centrele grecesti prin sirbii si bulgarii pagani. Au ramas in legatura cu ele doar macedo-romani din Epir, Macedonia, Tesalia etc.
Istoricii catolici mai vechi au lansat teoria, ca abia in 732 a pierdut papa jurisdictia peste Iliric si anume ca pedeapsa aplicata lui, pentru ortodoxia sa in problema icoanelor, de imparatul iconoclast Leon III Isaurul.
Tot un istoric catolic, mai nou insa si mai obiectiv, Vailhe, a dovedit in Dict, de Theol. cath. III, 3 ca acea teorie, interesanta in sens papist, e falsa, ca Leon III nu i-a luat papii Iliricul (pe care nici nu-l avea), ci averile din Italia (B.O.R. 1948, p. 506). Teoria aceea trebuie deci stearsa si din manualul lui Eusebiu Popovici si din Bunea si din toata istoriografia.
Papa pierduse jurisdictia pentru Iliric inainte de a o cistiga, adica in 421, precum am vazut.
Romanii din nordul Dunarii scapa de molestarile papiste pina tirziu dupa convertirea la catolicism a ungurilor si isi pastreaza ortodoxia si legaturile cu Biserica rasariteana si dupa asezarea slavilor si bulgarilor pagani intre ei si Constantinopol, gasind drum pentru ele atit printre acestia, cit si pe calea marii, pe unde comunicau cu Biserica bizantina si Crimeea.
Mitropolia Gotiei din Crimeea, grecizata, se mentine in dependenta de Constantinopol ca pe vremea lui Ioan Gura de Aur, pina in Evul Mediu, cind ne-a dat pe vladica din Hunedoara, Ioan de Cafa.
La Sinodul VII ecumenic din Niceea in 787 participa mitropolitul Gotiei, Ioan. Participa insa si Ursu al avaritenilor, care nu putea fi, dupa numele sau romanesc si dupa denumirea credinciosilor sai, decit episcopul romanilor supusi avarilor, asadar din patria noastra de azi. In el avem deci dovada legaturilor noastre definitiva ca neam, inca in perioada ecumenicitatii crestine datatoare de legi si datini universale si vesnic valabile.
Ursu putea ajunge la Constantinopol si Niceea si pe uscat, prin Peninsula Balcanica unde inflorea crestinismul si sub slavii si bulgarii pagani, caci biserica Sf. Sofii din Sofia, vechea Sardica, exinstenta la venirea slavilor aici, care dupa ea au numit orasul, ca si Mitrovita dupa a Sf. Dumitru, a fost restaurata in forma in care ni s-a pastrat pina azi, tocmai in secolul al optulea, asadar in preajma Sinodului VII ecumenic (P. Constantinescu-Iasi, Istoria Artei Bizantine, Iasi, 1927, p. 98).
Cea mai deplina si definitiva consolidare o primira legaturile Bisericii romanesti cu Biserica ecumenica ortodoxa de Rasarit prin intrarea in aceasta a bulgarilor si a slavilor de sud in secolul IX.
Faptul ca si bulgarii in 864 si sirbii in 868 au fost crestinati de bizantini, a fost hotaritor pentru raminerea noastra in comunitatea si in sfera de influenta a Bisericii Ortodoxe de rasarit, patronate de Imperiul bizantin.
In urma slavizarii Bisericilor crestine ortodoxe sirba si bulgara pe la anul 900, in urma primirii in sec. urmator a crestinismului ortodox si de slavii de nord: rusi si ruteni, am ajuns a fi cuprinsi si din nord si din sud de vecini ortodocsi. Spre rasarit Marea tot spre ortodocsi ne deschidea drum. Numai spre apus aveam vecini de alta lege, de lege latina. Influenta acestor vecini asupra noastra insa era impiedicata de limba diferita, pe cind cu slavii aveam limba comuna, in viata politica si bisericeasca in urma slavizarii acesteia la noi prin indelungata simbioza slavo-romana, si prin slavizarea de ei a Bisericii in cuprinsul stapinirii lor.
Slavismul ne-a scutit, de influenta apuseana bisericeasca, aceasta avind ca vehicol limba latina, neinteleasa si nefolosita la noi dupa anul 900. Cultura bisericeasca slava alimentindu-se exclusiv din cea greceasca ortodoxa, si a noastra tot ortodoxa a ramas si in perioada slavona.
Ambele Biserici foloseau cartile de slujba si biblice traduse de Ciril si Metodiu, predicile lui Ioan Gura de Aur traduse de tarul Simion († 927), Dogmatica lui Ioan Damaschin, tradusa de arhiepiscopul Ohridei Ioan, din vremea tarului Simion si a urmasului sau, si altele, toate ortodoxe.
In 971 cucerira bizantinii Bulgaria de rasarit, in 1019 toata Bulgaria, pastrind autocefalia Ohridei si supunindu-i expres si pe vlahii din intreaga Bulgarie.
Stapinirea bizantina in Bulgaria, care dura pina in 1186, promova aici grecismul, incit preotul Ioan al episcopiei vlahilor pe la 1050 semna greceste pe o carte de vieti de sfinti tot greceasca, iar in anii urmatori arhiepiscop al Ohridei a fost Teofilact, († 1107), unul din cei mai mari exegeti greci. Razboaiele si grecizarea din Bulgaria au produs refugierea multor clerici bulgari in nordul Dunarii, unde inflorea netulburata ortodoxia slava.
Voievodul bulgar Ohtum, ajungind si el in 1019 suspus bizantin, aduse din Vidin calugari “greci”, adica bulgari de rit grec, si le facu manastire in capitala sa, Morisena ( = Muresana), azi Cenad.
In acest timp se ivi pentru ortodoxia noastra iarasi pericolul prozelitismului papal, prin convertirea pe la anul 1000 la ritul apusean a ungurilor, evanghelizati pina atunci si de ortodocsi, cum dovedesc termenii lingvistici, pagan si Craciun, luati de ei de la noi, cruce, botez, etc., de la slavi, cum dovedeste botezarea in Constantinopol in 948 a comandantului lor Bulciu, care la aduse de acolo si pe episcopul Ierotei, cum dovedeste pastrarea de ei si la sfirsitul secolului XI in partile dincoace de Tisa a preotilor casatoriti si a obiceiului ortodox de a incepe Postul mare lunea etc.
Ocupind ungurii Banatul in 1029 prin tradare boierului Ohtum, Cenad, adusera episcop si calugari latini in manastirea din Muresana rebotezata atunci Cenad.
Nu desfiintata insa manastirea ortodoxa, ci o mutara la Maidan, azi in Iugoslavia, si in ea se ingropa Cenad si urmasii sai pina in secolul XIII. Ungurii au tolerat ortodoxia romaneasca pina in 1024, cind porni papa Inocentiu III ofensiva pentru subjugarea ortodocsilor de pretutindeni.
Atunci il indupleca papa pe Ioanichie, imparatul romano-bulgar de la Tirnovo, prin darul unei coroane de imparat si prin recunoasterea ca patriarhie a mitropoliei Tirnovo, sa-i inchine Biserica romano-bulgara pe 30 ani, fara a-i impune vreo shimbare in credinta, ca in asa numitele uniri de dupa 1439. In 1234 acea inchinare inceta in schimbul recunoasterii de bizantini a patriarhiei Tirnovei.
In nordul Dunarii ofensiva de catolicizare, pornita de papa in 1204 dura pina in 1556 si fu reluata in 1688 pentru a dainui pina in 1948.
Primul obiectiv al ofensivei au fost manastirile noastre. In 14.IV.1204 ii ordona papa episcopului maghiar din Oradea, sa viziteze manastirile ortodoxe din Ungaria si sa-i reporteze ce s-ar putea face pentru catolicizarea lor. Rezultatul nu ni s-a pastrat, dar in 1205 ii reprosa papa regelui Ungariei, ca in Ungaria numai o manastire latina (cu regula apuseana) este, ortodoxa insa multe.
Una din ele era cea de la Hodos-Bodrog, linga Arad, amintita in documente inca in 1177. Numele inca o arata de orgine slavo-romana, caci hudus in slavoneste inseamna solemn. Altele vor fi fost manastirile banatene, caci pe linga cea din Maidan, documentele atesta existenta din secolul XIII si a manastirilor din Varadia, Partos, Semlac, Srediste, Mesici etc. Unele vor fi fost rapite ulterior de catolici, ca cea din Cenad.
In 1234 se plingea papa ca episcopii ortodocsi din regiunea Milcoviei, din Muntenia de sus si din Moldova de jos, converteau si desnationalizau pe ungurii si sasii trecuti din Ardeal in acea regiune.
Semn de vigoarea Ortodoxiei si a romanismului acolo, si dovada a existentei episcopiilor noastre de atunci.
In 1303 Ramon Lull, scolastic din indepartata Spanie, stie de foarte ridicata noastra constiinta ortodoxa. Scria, ca grecii, rusii si romanii isi cred legea lor mai dreapta decit a latinilor.
In secolul XIV papii trimit dominicani si franciscani in partile noastre, sa ne converteasca. Rapoartele acestora arata ca n-o pot face din doua cauze: diferenta de rit si diferenta de organizare parohiala.
Organizarea parohiala catolica prevedea dijma, de care romanii au fost scutiti inca de regii sfinti, Stefan si Ladislau, din sec. XI, si apoi si de cei din sec. XV, ca necatolici. In 1328 raportau misionarii dominicani din Ungaria ca le reproseaza convertitii, ca-i convertesc pentru a le lua dijma bisericeasca, (ut dent clericis dona sua).
La rit tineau romanii fiindca le permisese slujba in limba inteleasa de ei, cu preoti de limba lor. De aceea in 1374 papa voia sa faca episcop de rit oriental supus lui pe un franciscan care stia romaneste, dar n-a reusit.
In acest secol XIV, prin infiintarea de patriarhia Constantinopolului a celor 3 mitropolii romane, pentru cele trei regiuni principale ale tarii noastre de azi: Muntenia, Transilvania si Moldova, se creara conditii solide pentru pastrarea Bisericii romane in comunitatea ecumenica a bisericilor ortodoxe si pentru pastrarea nealterata la romani a crestinismului ortodox, primit de ei la crestinare si pastrat totdeauna.