Fandom

Coman Wiki

Cinci minute de istorie

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

2013 Edit

Octombrie Edit

În cei 24 de ani în care a condus România, Nicolae Ceauşescu a făcut zeci de vizite în străinătate. Dar niciuna dintre ele nu pare mai misterioasă decât vizita pe care Ceauşescu făcut-o în Iran în decembrie 1989, în chiar ultima sa săptămână de viaţă.

Ceauşescu a plecat spre Iran în dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989, lăsând-o la conducerea ţării pe soţia sa, Elena. Decolarea de la Bucureşti a avut loc la orele 09:05, iar aterizarea la Teheran s-a produs la ora locală 12:00. Cel care îl primea acolo era preşedintele Iranului, Akbar Hashemi Rafsanjani. Rămâne întrebarea: ce anume l-a determinat pe Ceauşescu să plece în Iran tocmai pe când situaţia în România se agrava cu fiecare ceas? La Timişoara, ciocnirile forţelor de ordine cu manifestanţii deja produseseră victime, iar posturile de radio străine de la Europa liberă şi până la programele din Iugoslavia sau Ungaria vecină voreau despre începutul unui măcel. Cum se explică plecarea lui Nicolae Ceauşescu?

Pentru a înţelege mai bine motivul real al acestei vizite, să reamintim că relaţiile dintre regimul comunist din România şi Iran crescuseră mult după începutul anilor '60. România exporta acolo utilaje şi tractoare, iar Iranul dădea la schimb ţiţei, gaze şi bumbac. Nicolae Ceauşescu a avut o bună relaţie cu şahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi. Dar în anul 1979, şahul Pahlavi a fost înlăturat, iar Iranul a devenit republică islamică sub conducerea ayatollahului Ruhollah Khomeini. Noii lideri de la Teheran, profund religioşi, nu-i priveau cu ochi buni pe comunişti, pe care îi considerau atei. Dar, de nevoie, relaţiile politice şi economice au continuat, cu atât mai mult cu cât Iranul a traversat după 1980 un război de 9 ani cu ţara vecină, Irak.

Ceauşescu ajunge în Iran pe 18 decembrie 1898. Unii spun că ar fi transportat la Teheran câteva lăzi cu lingouri de aur şi mari sume în dolari. Alţii cred că Ceauşescu i-ar fi cerut lui Rafsanjani trupe de mercenari care să îl ajute în reprimarea revoluţiei ce începuse în România. Iar alţii cred că motivul vizitei ar fi fost un plan prin care România, Iranul şi alte ţări cu rezerve montare ar fi dorit să pună bazele unei bănci de dezvoltare la concurenţă cu Banca Mondială sau cu Fondul Monetar Internaţional.

Din păcate, adevărul e mai puţin spectaculos. Ceauşescu nu a dus cu el nici bani şi nici lingouri, după cum nici nu a adus de acolo mercenari. Miza reală a vizitei a fost aproape banală. Iranianul Rafsanjani ajunsese preşedinte la Teheran în luna august a anului 1989 şi niciun şef de stat nu se grăbise să-l viziteze, drept care în luna septembrie a fost adresată o invitaţie către Nicolae Ceauşescu, care şi el la rândul său nu prea mai era primit în nicio capitală importantă.

În cele două zile ale vizitei, Ceauşescu şi Rafsanjani au discutat mai ales subiecte economice. S-a convenit ca România să dea Iranului grâu, iar Teheranul să dea la schimb ţiţei şi gaz. Cât timp a stat la Teheran, Ceauşescu a fost vizibil încordat şi a sunat-o foarte des, la Bucureşti, pe soţia sa, Elena, pentru a-i cere detalii despre situaţia din ţară.

Gazdele iraniene au fost amabile cu Ceauşescu, astfel încât niciun jurnalist occidental de la Teheran nu a putut să-i pună vreo întrebare liderului român.

După executarea soţilor Ceauşescu, a existat şi o victimă iraniană: ambasadorul Iranului la Bucureşti, care a fost chemat la Teheran şi pedepsit pentru că nu îi avertizase pe şefii săi despre cât de urât era Ceauşescu de către români.



Problema tezaurului românesc aflat la Moscova marcheză încă relaţiile dintre România şi Rusia.

Totul a început în toamna anului 1916, după ce România a luat decizia de a intra în Primul Război Mondial. Adversarii militari ai României, adică trupele germane, austro-ungare şi bulgare au ajuns să ocupe Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, astfel încât armata româniei, Casa Regală şi elita politică s-au retras în Moldova la Iaşi. Dar teama de ocuparea totală a teritoriului ţării a dat guvernului României ideea de a trimite tezaurul românesc la Moscova, capitala Rusiei Ţariste, care atunci era aliată cu noi. Acest lucru nu era o premieră în istorie. În vremuri de restrişte, şi alte ţări îşi transferaseră tezaurul naţional într-o ţară vecină sau prietenă. Protocolul care prevedea trimiterea tezaurului în Rusia a fost semnat la mijlocul lui decembrie 1916. În linii mari, acest preţios transport cuprindea 93,4 tone de aur, reprezentat de lingouri şi monede care aparţineau Băncii Naţionale a României sau altor bănci private, companii sau persoane fizice din România. Pe lângă acest aur şi poate mai preţios decât aurul, în tezaur se mai aflau piese de artă unice, printre care 1.350 de tablouri de cea mai valoare, documente, manuscrise, colecţii particulare, odoare ale unor mănăstiri, arhive ş.a.m.d. Două casete conţinând bijuteriile reginei Maria au luat şi ele acelaşi drum. În total, către Moscova au fost trimise două transporturi, primul de 17 vagoane de 314 milioane de lei aur, a plecat în decembrie 1916, iar al doilea, de 26 de vagoane în valoare de 1,6 miliarde lei aur, a plecat în iulie 1917. Aşadar este vorba de 41 de vagoane cu o valoare aproximativă de două miliarde de lei aur.

După ce regimul bolşevic al lui Lenin s-a instalat în Rusia, tezaurul românesc a fost considerat pradă de război. Totuşi, o primă restituire s-a produs în 1935, când Bucureştiul a recuperat o serie de obiecte de artă. În 1956, în semn de prietenie faţă de regimul comunist din România, autorităţile sovietice au operat o a doua restituire, circa 40.000 de piese diferite, printre care cunoscutul tezaur de la Pietroasa şi peste 100 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu. De atunci şi până acum, problema tezaurului de aur şi a tuturor celorlalte piese patrimoniale româneşti a rămas nerezolvată. În prezent, dosarul tezaurului românesc de la Moscova se află pierdut undeva prin ceaţa relaţiilor bilaterale dintre cele două state. Punctul de vedere al Moscovei este că tezaurul a fost restituit. Totuşi, Rusia a desemnat câţiva istorici care să verifice starea tezaurului. De un deceniu, o comisie a istoricilor din cele două ţări se ocupă în teorie de această problemă, dar, ca orice comisie, ea pare a fi fost alcătuită doar pentru a consuma timp. În paralel, în toată această poveste au pătruns mai multe personaje, unele dintre ele bizare. Astfel Adrian Cioroianu, ministrul de externe din perioada ... a fost contactat de un aşa-zis intermediar care avea pretenţia că ar avea acordul Rusiei pentru a negocia reîntoarcerea tezaurului. Dar credibilitatea lui nu era certificată de nimic.

Este greu de spus ce rezervă viitorul acestui dosar. Valoarea totală a tezaurului trimis în Rusia în anul 1916 era atunci de două miliarde de lei aur, la cursul actual astăzi, valoarea acestui tezaur s-ar putea aproxima la câteva zeci de miliarde de euro sau de dolari. Dar toate acestea sunt calcule pe hârtie. Povestea tezaurului românesc din Rusia rămâne un capitol deschis din istorie după o sută de ani de aventuri politice, unele dramatice, iar altele stranii.



La Bucureşti, în anul 1906 s-a petrecut un fragment de istorie care a schimbat pentru totdeauna reperul vieţii naţionale.

Anul 1906 a fost în România de atunci o triplă sărbătoare. În primul rând se aniversau 25 de ani de când România devenise regat, în anul 1881. Totodată, se aniversau 40 de ani de la întemeierea dinastiei române, în anul 1866. Şi tot atunci se aniversau 1800 de ani de când Traian cucerise Dacia şi înscrisese pe orbita Occidentului pământul ce avea să devină România.

Pentru a celebra această întreită aniversare, guvernul ţării şi primăria Bucureştiului au organizat o mare expoziţie naţională. Era pentru români o premieră, dar şi manifestarea unei frumoase ambiţii. Expoziţiile de acest gen erau în acel moment în mare vogă în Europa. Cele mai fastuoase expoziţii se organizau deja de ani buni la Paris sau la Londra, iar ele nu aveau numai un caracter naţional, ci unul de-a dreptul universal. Expoziţia naţională de la Bucureşti dorea să aducă şi pe plaiurile noastre această modă pe care elita românească o cunoştea bine din călătoriile sale. În organizarea expoziţiei din anul 1906, s-au prins Parlamentul ţării, Guvernul, tânăra Academie Română, Universitatea din Bucureşti, Primăria Capitalei şi foarte multe firme particulare. Terenul ales ca decor a fost nişte mlaştini din jurul oraşului, din cartierul Filaret, adică fosta Câmpie a Libertăţii din timpul Revoluţiei de la 1848 sau Parcul Carol din Bucureştiul de azi. Deschiderea măreţului eveniment s-a făcut în dimineaţa zilei de 6 iunie 1906, când regele Carol întâiul şi regina Elisabeta au tăiat panglica inaugurală în zona care de atunci se cheamă Arenele Romane şi rămâne astăzi spaţiul multor evenimente. Suprafaţa totală a acestui colţ de Bucureşti răsărit practic peste noapte era de 41 de hectare. Un lac, mai multe insule, cascade şi peşteri, biserici, grupuri statuare, ori rezervaţii zoologice, un teatru de vară şi multe altele plus un Arc de Triumf au fost amenajate în acest loc pentru a arăta devoltarea recentă şi ambiţiile de viitor ale României. Toate ministerele şi multe firme româneşti aveau propriile lor pavilioane.

Expoziţia din anul 1906 n-a fost scutită de scandaluri. Ambasadorul Turciei la Bucureşti a protestat atunci când în festivităţi au apărut tunurile bateriei de la Calafat care luptaseră în Războoiul de Independenţă. La fel, autorităţile imperiale de la Budapesta au fost deranjate de numărul mare de români din Transilvania cxare au venit cu trenul până la Bucureşti pentru a vedea această manifestare. Spre deosebire de autorităţile austro-ungare care i-au lăsat pe transilvăneni să vină, autorităţile Rusiei Ţariste nu au dat voie românilor din Basarabia să treacă graniţa Prutului.

Dar au fost şi multe momente emoţionante. Dintre acestea, darul făcut atunci de primăria din Roma către Bucureşti: Este vorba despre statuia lupoaicei capitoline, care în aceşti mai bine de 100 de ani s-a plimbat prin diferite zone ale capitalei noastre şi care se află astăzi pe bulevardul Brătianu.

Expoziţia din anul 1906 s-a desfăşurat pe parcursul a şase luni: de la începutul lunii iunie până la sfârşitul lui noiembrie. De pe urma ei a rămas o mare parte a Bucureştiului şi mai multe clădiri bisericeşti sau laice. Dar a mai rămas ceva: Nicolae Iorga spunea că atunci, în 1906, Bucureştiul a devenit capitala tuturor românilor. Imaginaţi-vă că ardelenii se coborau uimiţi în Gara de Nord şi apoi erau conduşi de bucureşteni cu alai pe Calea Victoriei spre Parcul Expoziţiei. Unirea din anul 1918 s-a pregătit şi atunci, în anul 1906.


În istoria românilor, generaţia politică de la sfârşitul secolului al XIX-lea este privită ca exemplu de eficacitate şi patriotism. Regele Carol I, C.A. Rosetti sau Ion C. Brătianu sunt nume foarte cunoscute. Acum să vorbim despre un personaj foarte discret, dar căruia România modernă îi datorează foarte mult. Să intrăm în tainele vieţii celui care a fost Eugeniu Carada, fondatorul Băncii Naţionale a României.

Eugeniu Carada s-a născut la Craiova în noiembrie 1836, într-o familie al cărei cap era de origine aromână. Dar, prin temperamentul său neliniştit şi totodată pragmatic, el semăna mai mult cu mama sa, provenită dintr-o familie de boieri olteni. Carada a fost un elev meritoriu al actualului Colegiu Carol I din Craiova, apoi şi-a continuat studiile în Franţa la Paris. Acolo, Carada a cunoscut o parte din elita intelectuală a Franţei, printre care istoricii Edgar Quinet sau Jules Michelet.


  • 16: ?
  • 17: ?
  • 18: ?

Noiembrie Edit


Decembrie Edit

2014 Edit

Also on Fandom

Random Wiki