Fandom

Coman Wiki

Bătălia de la Sibiu

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Iancu de Hunedoara in armura.jpg

Bătălia de la Sibiu („Locul zis Waskapu”, 22 martie 1442), dintre voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), şi otomani.

După înfrângerea oştilor lui Iancu la Sântimbru (18 martie 1442), otomanii, conduşi de Mezid, bey-ul Vidinului, s-au îndreptat spre Sibiu, care era asediat, încă de la pătrunderea lor în Transilvania.

Iancu şi-a refăcut armata cu trupe trimise din comitatele Cluj, Turda, Târnave şi Hunedoara, la care s-au adăugat secuii şi saşii, conduşi de judele regal Anton Trautenberger, în total c. 10 000 de oameni. El adoptă aceeaşi tactică ofensivă, ca şi la Sântimbru. Pentru a produce derută în tabăra otomană, conform cronicarilor Jan Thuroczi şi Antonio Bonfini, voievodul schimbase hainele cu un nobil, Simion Kamonyai. Acesta, împreună cu un grup de 5 000 cavaleri cuirasaţi, care constituiau cavaleria grea a voievodului şi principala lui forţă de şoc, s-a repezit spre oastea otomană, obligând-o să se regrupeze şi să se apere.

Otomanii au făcut eforturi mari pentru a-l ucide pe Kamonyai, crezându-l voievodul însuşi, drept pentru care au lăsat descoperite flancurile. În acest moment, Iancu atacă fulgerător şi zdrobeşte cea mai mare parte a oastei otomane, care este lovită de o ploaie de săgeţi şi ghiulele de bombardă, trase din cetate. Mezid şi fiul său cad pe câmpul de luptă. Rămaşi fără conducător, oştenii otomani intră în panică şi fug în dezordine. Un corp de oaste, condus de fiul fostului domn muntean, Dan al II-lea (1420 – 1421, 1422 – 1427, 1427 – 1431), Basarab, îi urmăreşte până la pasul Turnu şi, în timp ce încercau să treacă în Ţara Românească, îi nimiceşte.

Iancu impune pe tronul Ţării Româneşti pe Basarab al II-lea (1442 – 1444), care va participa alături de el la bătălia de pe râul Ialomiţa şi la Campania cea Lungă. Otomanii au pierdut în această bătălie c. 20 000 de oameni, în timp ce în tabăra creştină s-au înregistrat 3 000 de morţi. În iulie 1442, voievodul Transilvaniei, îl anunţă pe regele Ungariei, Vladislav I (1440 – 1444), despre victoria obţinută.


Sursa: Enciclopedia României




Incursiuni otomane in secolul al XV-lea in comitatul sibian

Mr.drd. Ioan Parean

In secolele al XIV-lea si al XV-lea cuceririle otomane au avut un caracter relativ rapid, expansiunea acestui puternic imperiu deschizandu-i drumurile Asiei si Europei, largind tot mai mult contactul cu diverse popoare, care se deosebeau intre ele atat ca formatiuni etnico-politice, cat si din punct de vedere al intereselor imediate de care erau calauzite.

In dezvoltarea spiritului razboinic al turcilor-otomani un rol de seama l-a avut factorul religios, impins uneori pana la limitele fanatismului, fapt deloc neobisnuit in acele vremuri, daca tinem seama de coalitiile militare incheiate de crestini in numele unor idealuri religioase.

Pe langa factorul religios, trebuie sa tinem seama si de un complex de factori, interni si externi, dar mai cu seama de situatia politica, sociala, economica si culturala a Anatoliei, si nu in ultimul rand de situatia militara a imperiului.

Odata cu inceputul secolului al XV-lea pericolul turcesc care plana asupra tarilor romane se materializeaza printr-o serie de campanii otomane la nord de Carpatii Meridionali, in prosperul voievodat al Transilvaniei, a carui frontiera de sud, a ramas serios amenintata dupa infrangerea armatelor crestine la Nicopole (1396).

O prima expeditie otomana care viza cucerirea cetatii Sibiului are loc in anul 1432, expeditie zadarnicita de aparatorii cetatii care au respins oastea, nu prea mare de asediatori. Alaturi de turci a fost silit sa ia parte la aceasta campanie si Alexandru Aldea, voievod al Tarii Romanesti intre anii 1431-1435, dar care, in taina. a prevenit oficialitatile Sibiului asupra obiectivelor si efectivelor turcesti, pentru a lua masuri de aparare oportune.

Cetatea Sibiului, bine fortificata, a fost din nou amenintata de catre turci in anul 1437. De asta data turcii au fost intampinati in camp deschis, unde unitatile sibiene, aflate sub comanda comitelui Anton Trautenberg, ii resping. Cu aceasta ocazie, papa Eugen al IV-lea mentioneaza Sibiul ca fiind un bastion de aparare pentru intreaga crestinitate.

In primavara anului 1438 este consemnata in documente o noua expeditie otomana. Contingentele insemnate ale armatei turcesti erau puse sub comanda lui, Ali Beg, iar dupa unele izvoare, erau comandate chiar de sultanul Murad al II-lea (1421-1451). Inaintand pe Valea Muresului oastea otomana ataca si cucereste cetatile Sebesului si Albei Iulia, pe prima incendiind-o, pe a doua devastand-o. Urmeaza jefuirea tinutului Tarnavelor cu Cetatea de Balta, dupa care isi indreapta ostile incarcate de prada spre cetatea Sibiului, pe care o asediaza timp de 8 zile fara a o putea cuceri. In acest rastimp, palcuri razlete de akingii jefuiesc satele din jurul Sibiului, pentru procurarea hranei necesare asediatorilor.

Dupa cele 8 zile de asediu zadarnic, Murad, ridicandu-si tabara, porneste, spre Istanbul, dar nu inainte sa-si imparta oastea in doua. O parte, condusa de el, coboara pe Valea Oltului distrugand in trecere cetatile din defileu. Cealalta parte a ostirii otomane, dupa ce jefuieste si pustieste prin foc cetatile Mediasului si Sighisoarei, paraseste Transilvania prin pasurile Branului si Buzaului ducand cu ei numeroase prazi si o multime de robi. Dupa obiceiul lor, turcii au robit foarte multi tineri pe care i-au negociat in sudul Dunarii, prin intermediul comerciantilor genovezi si venetieni. Exista marturii despre rascumparari de captivi adusi din Transilvania, rascumparare care s-a efectuat la Nicopole. La aceasta expeditie a fost nevoit sa participe pentru a-si cruta tara, mai mult cu misiunea de a calauzi ostirea otomana, Vlad Dracul, voievodul Tarii Romanesti.

In vara si toamna anului 1438 au loc inca cateva scurte incursiuni otomane in sud-estul Transilvaniei, soldate cu mari pagube pentru locuitorii acestei zone, turcii luand numeroase prazi si peste o suta de mii de robi (80.000-100.000 in august si 20.000 in septembrie).

Aceste samavolnicii vor inceta odata cu ajungerea in demnitatea de voievod al Transilvaniei in anul 1441, a lui Iancu de Hunedoara (1441-1446), fiul lui Voicu, cneaz roman din Hateg.

Victoria de la Belgrad a noului voievod asupra turcilor, din anul 1441, a starnit mania lui Murad al II-lea, care nu va intarzia sa se razbune.

In primavara anului 1442, inca inainte de topirea zapezilor, Mezid, beiul din Vidin este trimis sa prade inca o data bogata tara a Transilvaniei.

In fruntea a 80.000 de luptatori, Mezid, avandu-l alaturi pe fiul sau, patrunde in Transilvania prin pasul Turnu Rosu in prima decada a lunii martie a anului 1442.

Ataca prin surprindere Sibiul pe care nu-l poate cuceri, aparatorii cetatii pricinuindu-i mari pierderi. Fara sa mai piarda timpul, lasa un corp de oaste sa asedieze in continuare cetatea, iar cu grosul ostirii se indreapta pe drumul Mediasului spre tinutul Tarnavelor, de unde coboara spre Valea Muresului, neintalnind nici o rezistenta serioasa.

Dupa ce jefuieste tinuturile Devei, Albei si Aiudului, intalneste la 18 martie, langa satul Santimbru, oastea incropita in graba a voievodului Iancu de Hunedoara, pe care o imprastie rapid. Pe campul de lupta cazand insusi episcopul Transilvaniei Gheorghe Lepes, cel care prin masurile de inasprire a exploatarii feudale i-a impins pe taranii transilvaneni la rascoala din anul 1437 de la Bobalna.

Iancu si restul ostirii transilvane se salveaza intre zidurile cetatii Alba Iulia.

Evitand un asediu indelungat: Mezid, incarcat de prazi, ducand in robie mii de oameni, se indreapta spre Sibiu pe drumul cel mai scurt. In acest timp, cavaleria lui usoara ramane sa pradeze Valea Muresului si sa se constituie in ariergarda ostirii turcesti. Timp de trei zile, Mezid isi poarta oastea spre cetatea Sibiului trecand prin satele parasite in graba de locuitorii lor, refugiati in padurile si muntii din apropiere.

Astfel, el strabate satele: Miercurea (Reub markt), Apoldu de Sus (Grob pold), trece pe sub zidurile ruinate ale cetatii Tuscania (Tilisca), unde primeste vesti ca Iancu de Hunedoara a strans multime de oaste si este pe urmele lui.

Trecand in graba prin Tilisca, Gales (villa Galii), Saliste (Magna villa valahicalem), Vale (villa Vallia) si Sibiel (villa Sibinium) isi aseaza tabara in seara zilei de 21 martie in zona padurii Barcul Rosu, intre satele Sibiel, Cacova-Fantanele, (villa Cauceri) si Sacel (Nigra aqua).

Iscoadele i-au adus vesti ca Iancu si-a instalat tabara pentru innoptare deasupra satului Saliste, la nici doua ceasuri de mers de tabara lui, iar trecatoarea „Poarta Stramturii” dintre dealul Teisul si dealul Zidul pe a carui culme strajuieste de aproape doua secole cetatea Salgo, este bine aparata de o oaste adunata din romanii si sasii din zona. Drumul spre Sibiu era astfel inchis. In acest loc se afla celebra „Poarta de Fier” amintita in cronicile turcesti intre Alba Iulia si Sibiu, singurul loc unde drumul trece printr-un defileu intre aceste doua orase in epoca medievala.

Aceasta „Poarta de Fier” nu trebuie confundata cu „Poarta de Fier a Transilvaniei” situata intre Caransebes si Hateg, loc al unor cunoscute batalii.

In intervalul scurt de timp scurs de la batalia de la Santimbru (18 martie 1442), Iancu de Hunedoara nu pregeta sa recurga la o masura de care nobilimea si chiar, regalitatea se temeau si de aceea o ocoleau: chemarea multimilor sub arme pentru apararea tarii, la nici cinci ani de la marea rascoala populara de la Bobalna. El reuseste sa-si refaca oastea, bazata in primul rand pe tarani, la care s-au mai adaugat orasenii si mica nobilime.

Adunand vreo 10.000 de luptatori si executand o urmarire rapida, Iancu ajunge cu oastea sa in spatele armatei otomane, inainte ca Mezid sa poata patrunde in defileul de sub zidurile cetatii Salgo si sa faca jonctiunea cu asediatorii Sibiului.

In zorii zilei de 22 martie, ostile erau pregatite pentru marea confruntare, care va ramane in istorie ca „Batalia de la Sibiu”. La aceasta lupta au luat parte si unitati sasesti din Sibiu.

Trupele turcesti aveau un mare avantaj numeric, fiind de 4-5 ori mai numeroase decat ostirea transilvana, insa ele erau prinse intr-un loc cu totul neprielnic desfasurarii unei batalii cu sorti de izbanda. In spatele lor se gasea oastea lui Iancu, desfasurata intre satele Sacel si Sibiel, iar in fata, cetatea Salgo, inconjurata de mlastinile paraielor Cernavoda si Sacelul (Raul Negru), mai ales acum cand odata cu topirea zapezii erau pline cu apa.

In stanga, drumul spre Sibiu era blocat de cetatea Salgo, iar in partea dreapta a defileului erau postati arcasii romani care ocupau un dispozitiv de lupta la piciorul dealului Teis, exact pe clinul pantei ce domina „Poarta Stramturii”.

De folosirea celuilalt drum spre Sibiu, prin satele Mag si Rusciori, nici nu putea fi vorba, fiind relativ departe de locul taberei turcesti, el fiind folosit doar vara, primavara era acoperit de apele aceluiasi parau Cernavoda, acum iesit din matca.

In aceasta dificila situatie, Mezid a incercat un plan viclean, constituind un detasament special din cei mai valorosi luptatori ai sai, calaretii otomani, cu misiunea de a patrunde in mijlocul ostirii romane si de a-l captura sau ucide pe Iancu de Hunedoara.

Istoricul italian Antonio Bonfini (1434-1503), contemporan cu evenimentul, arata ca Iancu, prevenit de planul turcilor, isi schimba armura si scutul cu insemnele voievodale ale prietenul sau, nobilul Simon Komonyai, pe care-l pune in fruntea celor 5.000 de cavaleri cuirasati, care constituiau cavaleria grea a voievodului si principala lui forta de soc. Iancu urmand sa conduca gruparea de rezerva a ostirii, cu care sa intervina in lupta in momentul decisiv. Pana atunci, acest corp de oaste va ramane ascuns intr-o padure, care incepand de la acest eveniment va purta numele „Barcul Rosu”, nume pe care-l poarta si astazi. Aceasta padure se gaseste intre satele Sacel, Sibiel si Vale.

Batalia a inceput printr-un atac general al turcilor, concentrat mai ales spre flancul stang al oastei transilvane, unde flutura steagul voievodului, in mijlocul cavaleriei cuirasate.

Detasamentul special al turcilor reuseste sa patrunda in dispozitivul transilvanean si sa-l ucida pe curajosul si fidelul Komonyai. Acum, turcii asteptau ca oastea transilvana sa se imprastie la aflarea vestii despre moartea conducatorului ei. In acel moment intervine Iancu de Hunedoara in fruntea gruparii de rezerva, impreuna cu cavaleria usoara si pedestrimea. Oastea transilvana trece la contraatac, impingand turcimea in mlastinile de sub cetatea Salgo, unde este lovita de o ploaie de sageti si ghiulele de bombarda trase din cetate.

Captivii, dusi in robie de turci, care pana in acel moment erau plasati in spatele taberei turcesti, profitand de panica produsa, pornesc si ei la lupta cu ce aveau la indemana pentru a-si redobandi libertatea.

Inecati in mlastini, loviti din toate directiile, turcii se bulucesc prin trecatoare lasand pe campul de lupta peste 20.000 de morti, raniti si prizonieri, printre care insusi Mezid, beiul Vidinului, lovit in piept de o ghiulea, alaturi de trupul fiului sau.

Cei scapati cu viata, fug in dezordine spre pasul Turnu Rosu, luand cu ei si pe asediatorii Sibiului, fiind in permanenta urmariti si loviti de cavaleria usoara condusa de Iancu de Hunedoara. Ramasitele falnicei armate otomane au fost alungate pana dincolo de munti, in Tara Romaneasca, unde Iancu de Hunedoara il inscauneaza pe prietenul sau, Basarab al II-lea (1442-1443).

In urma acestei batalii, pierderile in oameni a oastei transilvane au fost de sapte ori mai mici decat ale turcilor, fiind estimate la 3.000 de luptatori.

Eroul acestei batalii Iancu de Hunedoara, va fi glorificat de popor in cantecele sale sub numele de „Iancu Sibiancu”.

Ca urmare a acestei batalii au ramas pana in ziua de astazi toponime ale unor locuri din zona, ca: Barcul Rosu, padure stropita cu sangele luptatorilor cazuti aici; Dealul Vizirului, situat intre comunele Orlat si Gura Raului; Izvorul Turcului, aflat exact in „Poarta Stramturii”, pe partea stanga a drumului ce leaga Orlatul de satul Sacel.

In foarte multe lucrari de istorie aparute pana in prezent ce fac referire la acest eveniment, autorii plaseaza locul acestei batalii intre Alba Iulia si Sibiu, la est de satul Sacel, la est de comuna Cristian sau chiar in cartierul sibian Turnisor.

In toate aceste lucrari, lupta apare ca fiind dusa de o parte si de alta a actualei sosele E15A (DN 1) care leaga orasele Sibiu de Sebes, dar se omite faptul ca in anul 1442 pe aici nu era nici un drum, el fiind construit de catre austrieci abia intre anii 1690-1717, purtand numele de „Via Carolina” si lega Alba Iulia de defileul Oltului. Defileul consemnat in cronicile turcesti, intre Alba Iulia si Sibiu sub numele de „Poarta de Fier” exista numai pe drumul dintre Sacel si Orlat (Poarta Stramturii).

Dupa o perioada de relativa liniste, odata cu moartea lui Iancu de Hunedoara (1 august 1456), in zona sibiana ajung noi amenintari otomane, care produc ingrijorarea locuitorilor din comitat.

Informatii despre iminente atacuri turcesti sosesc la Sibiu in anii 1460, 1466 si 1468, iar in anul 1469, voievodul Transilvaniei Ioan Pongracz ordona vicevoievodului Rede sa organizeze apararea comitatului sibian impotriva unui viitor atac otoman.

ªtiri despre pregatiri turcesti de a ataca sudul Transilvaniei sosesc la Sibiu si in anul 1471, insa nici aceste informatii nu sunt urmate de incursiuni otomane.

In anul 1479 o puternica oaste otomana de peste 43.000 de luptatori, condusa de beii Ali Michaloglu si Skander, urca pe Valea Oltului pana la confluenta acestuia cu raul Lotru, apoi tine valea acestuia pana spre izvoare, unde se imparte in doua. O parte condusa de Skander coboara spre Tara Hategului si Caransebes, iar cealalta condusa de beiul Ali Michaloglu (cel care in anul 1474 a cucerit si jefuit Oradea) coboara pe Valea Sebesului.

Iesit dintre munti, acesta ataca si jefuieste cetatile Sebesului si Albei Iulii, apoi coboara pe Valea Muresului urmand sa faca jonctiunea cu gruparea lui Skander.

In apropierea localitatii ªibot (intre Sebes si Orastie) are loc batalia cunoscuta in istorie sub numele de „Batalia de la Campul Painii” din 13 octombrie 1479. Oastea transilvana era condusa de ªtefan Bathory, voievod al Transilvaniei (1479-1493) si era sprijinita de o armata formata din banateni condusi de Pavel Chinezul, capitanul Timisoarei.

Oastea transilvana cuprindea si osteni din Marginimea Sibiului, care, luptau in corpul de oaste al comitatului sibian, condus de catre primarul orasului Sibiu, Georg Hecht.

Turcii sunt infranti si mai mult de jumatate dintre ei raman pe campul de lupta. Urmariti pana peste munti, doar foarte putini reusesc sa se salveze.

Mai bine de un deceniu, romanii din comitatul Sibiului au avut liniste din partea turcilor, insa in anul 1493 o alta oaste otomana, condusa de acelasi Ali-Beg, care acum dorea sa stearga rusinea infrangerii din anul 1479, trece Muntii Cindrel, probabil pe vechiul drum ce lega Tara Romaneasca de ducatul Amlasului. Ajuns prin surprindere in depresiunea Salistei, ataca, arde si jefuieste satele: Saliste, Orlat, Cristian, Ocna Sibiului, Turnisor, Rasinari si orasul Cisnadie.

Incarcati de prada bogata si neavand pierderi, turcii se grabesc sa paraseasca Transilvania prin pasul Turnu Rosu.

La Boita sunt insa ajunsi de oastea transilvana condusa de vicevoievodul ªtefan Telegdy si primarul sibian Georg Hecht. Alaturi de osteni erau si numerosi locuitori din satele jefuite care cautau sa-si recupereze rudele duse de turci in robie. Turcii sunt nimiciti, prazile au fost restituite pagubasilor, iar captivii eliberati.

Dupa acest ultim dezastru, Ali-Beg inceteaza campaniile de prada in Transilvania, persoana lui nemaifiind consemnata in istorie.

In cronica murala a bisericilor evanghelice din Sibiu, acest ultim eveniment este consemnat sumar: „1493 turcii sunt batuti la Turnu Rosu de pastori”.

Astfel se incheie seria incursiunilor otomane din secolul al XV-lea care au afectat comitatul sibian. Ele vor mai continua, insa doar sporadic si in urmatoarele doua secole, pana cand dominatia habsburgica instaurata in Transilvania la sfarsitul secolului al XVII-lea si slabirea politica si materiala a Imperiului Otoman, va reusi sa le inlature complet.


Sursa: Actrus.ro





Victorii celebre ale oştilor române conduse de Iancu de Hunedoara


Ialomiţa 02 septembrie 1442. Aniversarea 570

Dr. Tiberiu Ciobanu

Înfrângerea armatei turceşti, care sub conducerea lui Mezid, beiul de Vidin, invadase sudul Transilvaniei în martie 1442, şi readucerea Ţării Româneşti în rândul forţelor ce alcătuiau frontul antiotoman, îl determină pe sultanul Murad al II-lea să iniţieze, în august 1442, o nouă expediţie militară la nord de Dunăre[1].După cum consemnează cronicile vremii, urdia turcească avea de această dată efective cu mult mai mari decât în primăvară (cca. 80.000 de războinici numai din Rumelia)[2], oştilor rumeliote (cele din partea europeană a Imperiului Otoman) alăturându-li-se numeroşi akângii, 2.000 de ieniceri şi 6 sangeacuri (conduse de „şase bei şi sangeaci de spahii”) din Anatolia[3]. Conducerea puternicului corp expediţionar otoman, padişahul o va încredinţa lui Şehabeddin paşa Hadîm („Eunucul”) zis şi Kula Şahin paşa, beilerbeiul Rumeliei, care se bucura de faima unui iscusit comandant de oşti[4]. Vestitul serdar primise poruncă de la sultan să treacă Dunărea în fruntea uriaşei sale armate, să-l alunge sau chiar să-l ucidă pe Basarab al II-lea (domnitorul Ţării Româneşti, impus de Iancu de Hunedoara) să transforme statul medieval românesc sud-carpatin în paşalâc turcesc şi să pătrundă apoi în Transilvania, pentru a o supune şi pe aceasta autorităţii Înaltei Porţi[5]. După încheierea pregătirilor de război, are loc traversarea Dunării pe la Nicopole şi înaintarea oştilor invadatoare spre Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, pe care, se pare, o vor lua în stăpânire, instalând aici o puternică garnizoană[6]. După aceasta, o parte din năvălitori se vor împrăştia, pornind să jefuiască ţara, iar grosul trupelor turceşti se vor îndrepta spre nord, antrenate, după toate probabilităţile, în urmărirea cetelor domnitorului Basarab al II-lea[7]. Recurgând la străvechea tactică a meleagurilor noastre, voievodul român ia o serie de măsuri menite să creeze probleme atacatorilor. El porunceşte evacuarea populaţiei din localităţile aflate pe direcţia de marş a otomanilor, incendierea locuinţelor, ascunderea proviziilor, otrăvirea surselor de apă şi hărţuirea permanentă a inamicilor cu detaşamente de cavalerie uşoară. Toate acestea au avut drept scop întârzierea vrăjmaşilor şi reducerea potenţialului de luptă al acestora[8]. După ce înfăptuieşte cele pomenite mai sus, vrednicul domn se retrage către ţinuturile montane în aşteptarea lui Iancu de Hunedoara[9]. Fără a mai permite turcilor să treacă Carpaţii, necruţătorul duşman al Semilunei pătrunde pe teritoriul „Ungrovlahiei” în fruntea unei oştiri numărând cca. 15.000 de luptători (pe care o concentrase, în prealabil, în preajma cetăţii Sibiu)[10] şi, la 2 septembrie 1442, îi atacă şi îi nimiceşte, într-o zonă de munte greu accesibilă, de pe cursul superior al Ialomiţei[11] (în „locuri muntoase şi strâmte”)[12]. Folosindu-se judicios de configuraţia terenului, care nu permitea cotropitorilor să se desfăşoare şi să profite de superioritatea lor numerică, cât şi de factorul surpriză, Iancu reuşeşte să-şi încercuiască complet adversarul, care, după o confruntare ce a ţinut până la lăsarea nopţii, va cunoaşte o înfrângere categorică[13]. Pe câmpul de bătaie, păgânii au lăsat zeci de mii de morţi şi de răniţi, creştinii capturând bogate prăzi ce cuprindeau, printre altele, aşa cum rezultă dintr-o cronică turcească de epocă, „200 de steaguri şi corturi, 5.500 de prizonieri, vreo 5.000 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe şi alte obiecte de mare preţ”[14]. Multe dintre căpeteniile otomane sunt ucise în timpul bătăliei (cu această ocazie pierind un sangeac şi patru bei)[15]. Rămăşiţele oastei agresoare sunt respinse peste marele fluviu, fiind urmărite îndeaproape şi decimate fără milă de cavaleria uşoară creştină[16]. Supărat, „slăvitul” descendent al Casei lui Osman, îl va înlătura pe Şehabeddin de la comanda oştilor turceşti staţionate în Rumelia (luându-i, bineînţeles, şi guvernarea acestei provincii), numindu-l în locul său pe Hassan bei[17]. Această victorie a însemnat pentru Iancu renunţarea la defensivă şi adoptarea unei strategii ofensive, care viza trecerea de la apărarea liniei Dunării la alungarea duşmanilor Creştinătăţii din Europa[18], de acum înainte, aşa cum aflăm din însemnările cronicarului Thuróczi[19], Huniade „invadere potius hostem quam invadi ab illo praeoptans” (adic㠄preferând să atace pe duşman, decât să se lase atacat el”)[20].


Sursa: Revista Agero

Also on Fandom

Random Wiki