Fandom

Coman Wiki

Bătălia de la Rovine

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Consideraţii istorice Edit

Mirceatheelder-03162310.jpg

Atestarea documentară a judeţului Vâlcea, a municipiului Rm. Vâlcea, a altor localităţi ale judeţului (printre care şi a comunei Orleşti), precum şi ctitoria frumosului monument bisericesc de pe Valea Oltului, Mănăstirea Cozia, sunt strâns legate de numele uneia dintre figurile legendare ale istoriei românilor, Mircea cel Bătrân, „un Basarab autentic – domn coborâtor din străbuni al acestui neam, fiul lui Radu I Basarab (1377-1383), nepotul lui Nicolae Alexandru şi strănepotul lui Basarab I Întemeietorul”. Aflată încă în perioada de consolidare după constituirea sa ca stat, Ţara Românească a existat sub semnul providenţei în perioada cât la cârma sa a fost Mircea cel Bătrân, unul dintre „cei mai viteji şi cei mai ageri dintre principii creştini”, după cum îl caracteriza traducătorul de cronici turceşti Leunclavius. Acest domnitor, „viteaz în război, iscusit diplomat în timp de pace, bun organizator şi cârmuitor de ţară” şi-a orientat întreaga politică externă pe combaterea primejdiei turceşti, turcii reuşind, începând cu anul 1345, să cucerească o parte din Peninsula Balcanică şi să pună în pericol şi fiinţa Ţării Româneşti. Pe vremea lui Mircea, Ţara Românească a cunoscut cea mai mare întindere din toate timpurile, întindere care rezultă din titlul pe care-l purta domnul: „Eu cel întru Hristos Dumnezeu bine credinciosul şi bine cinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul Io Mircea, mare voievod şi domn, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind toată ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi banatului de Severin domn şi de amândouă părţile de peste toată Dunărea şi până la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor”.


Mare iubitor de ţară şi autor de carte istorică, Nicolae Densuşianu, explică în lucrarea sa „Istoria militară a poporului român” cum trebuie înţeles fiecare element al acestui titlu domnesc. Astfel, autorul referindu-se la expresia „domn al întregii Ungrovlahii” afirmă că numele Ungrovlahia era o expresie administrativă, politică şi bisericească pentru un complex de ţări şi provincii situate dincoace şi dincolo de Carpaţi, expresie adoptată şi de Patriarhia din Constantinopol, care înţelegea prin termenul de Ungrovlahia, Ţara Românească şi toate ţinuturile Ungariei propriu-zise situate dincolo de Severin. Densuşianu explică expresia „domn al regiunilor de peste munţii cei mari” prin faptul că Transilvania veche supusă regilor Ungariei se întindea spre sud numai până la Mureş şi la Târnava Mare, Haţegul, Amlaşul şi Făgăraşul aparţinând Ţării Româneşti, nefiind considerate ca părţi administrative ale Transilvaniei, susţinând că de la Alba Iulia spre sud n-a existat înainte de invazia tătarilor (1241) niciun comitat unguresc. Mircea cel Mare se autointitulează şi „domn al ţărilor tătăreşti”, ţări despre care Densuşianu spune că se numeau mai înainte ţări ale cumanilor, care începeau la gurile Dunării şi se întindeau pe lângă ţărmurile de nord ale Mării Negre către Volga, fără frontiere determinate. Ţările cumanilor erau două: Cumania Mică sau Neagră (de la Dunăre la Nipru) şi Cumania Mare sau Albă (de la Nipru până la fluviul Don, inclusiv peste ţinutul Crimeei). Pe la 1241, ţările cumanilor sunt ocupate de tătari, care, însă, sunt bătuţi de domnitorul Alexandru Basarab între 1346-1352. Stăpânirea românilor peste Peninsula Crimeea este confirmată de unele izvoare istorice, printre care şi o cronică genoveză ce relatează că în anul 1474, sultanul Mehmed al II-lea a trimis o flotă turcească sub conducerea vizirului Ahmed să bombardeze şi să cucerească portul şi cetatea Caffa de lângă strâmtoarea Mării de Azov. Deşi s-au dat 5 bătălii, cetatea n-a putut fi cucerită deoarece a fost apărată cu străşnicie de 300 de ostaşi români, ce se aflau într-un castel foarte puternic, numit Thedoro. Mircea se numea şi „duce al Făgăraşului şi Amlaşului” întrucât aceste două ducate erau o moştenire veche a domnilor Ţării Româneşti, şi, după cum am afirmat anterior, ele nu făceau parte din regatul ungar. Mircea se mai numea şi Ban al Ţării Severinului, pentru că îşi cucerise prin luptă dreptul de stăpânitor al acestui ţinut. Hotarele cele mai vechi ale Banatului de Severin se întindeau la nord până la Mureş, la apus până la Tisa, la sud până la Dunăre, iar la est până la Severin.

În anul 1392, Sigismund, regele Ungariei, uitând de înfrângerile suferite de Carol Robert la Posada în 1330 şi de Ludovic cel Mare în 1369, îşi propune să cucerească Ţara Românească pentru Ungaria.




A strâns o armată puternică şi a năvălit în Ţara Românească. Neputându-se confrunta direct cu Sigismund, Mircea s-a retras în munţi cu oastea pe care reuşise să o adune. După ce a cutreierat şi devastat în lung şi-n lat câmpiile Ţării Româneşti, Sigismund a atacat fortăreaţa de la Turnu (numit de ei Nicopolul cel mic), apoi s-a hotărât să se întoarcă în Ungaria trecând munţii Carpaţi. Numai că, în munţii de la Rucăr, Mircea a reuşit să înfrângă pentru a treia oară armata înfumuratului Sigismund, care iată cum descrie chiar el cele întâmplate: „Şi adunând noi o armată puternică, am plecat spre Ţara Românească şi, străbătând cea mai mare parte a ţării acestea, am asediat cu toate puterile noastre castrul Nicopolul mic, în care se afla o mulţime de turci … şi, cucerind acest castru, l-am lăsat în mâinile credincioşilor noştri. Însă, Mircea, voievodul nostru din Ţara Românească, … pe când noi ne întorceam cu triumf fericit către casă, a făcut o mulţime de tăieturi de arbori în munţii numiţi în limba poporului Pazata şi acolo, închizându-ne drumul, ne-a înconjurat pe noi şi oştirea noastră cu o mulţime de români, comandaţi de însuşi Mircea voievodul.

Nicopole1540.jpg

Apoi, atacându-ne în această strâmtoare, ei aruncau asupra noastră şi a oştirii noastre săgeţi infectate şi înmuiate în venin. Atunci, Nicolae, palatinul Ungariei, dinpreună cu oamenii săi, s-a pus ca un scut de apărare pe lângă noi şi, respingând cu bărbăţie atacurile românilor, dar nu fără moartea şi rănirea oamenilor săi, ne-a făcut posibil ca să putem scăpa de acolo”. Mircea era şi „domn al Silistrei” despre care Densuşianu afirmă că, numită în epoca romană Durostorum, a fost în timpul lui Mircea o cetate puternică şi un punct strategic însemnat la Dunărea de Jos, precum şi cheia litoralului Mării Negre începând de la gurile Dunării până dincolo de Balcani. Ea se înscria, de asemenea, în „drumul Ţarigradului”, un vechi drum de comunicaţie ce venea din Transilvania prin pasurile de lângă Braşov, trecea peste câmpiile Ţării Româneşti la Silistra, de la Silistra la Varna, de aici la Constantinopol.


Harta mircea batran.jpg

Harta Tarii Romanesti in timpul lui Mircea

Cu privire la expresia „despot al Ţărilor Dobrogei” autorul precizează că Dobrogea din timpul lui Mircea avea o suprafaţă mult mai mare decât Dobrogea din zilele noastre, ea fiind formată, probabil, din două provincii administrative, una la nord şi alta la sud. Lui Mircea îi aparţineau cetatea şi portul de la Varna, care formau capitala principală a Dobrogei.


Despre expresiile „stăpânind şi cârmuind ambele laturi ale Dunării până la Marea cea mare”, „stăpânind toate provinciile şi oraşele până la hotarele Adrianopolului”, şi „domn al mai multor oraşe turceşti”, Densuşianu precizează că Mircea cel Mare aminteşte deseori despre stăpânirea Ţării Româneşti asupra unor ţinuturi din Bulgaria veche, fără ca noi să putem cunoaşte în mod precis până unde se întindeau hotarele acestor posesiuni. Haşdeu scria că „Mircea cel Mare reuşise într-un timp a cuceri nu numai Dobrogea, dar aproape întreagă Bulgaria”. Textele oficiale din timpurile lui Mircea ne vorbesc despre ambele laturi ale Dunării, înţelegându-se prin aceasta cele două jumătăţi sau terase ale bazinului danubian, nu numai ţărmurile sau malurile Dunării. Totodată, în timpul lui Mircea cel Mare nu exista dincolo de Dunăre nici dominaţiune bulgară, nici bizantină. Întreg teritoriul dintre Adrianopol şi Dunăre era numai un obiect de litigiu între români şi turci. Uneori posesiunile lui Mircea se întindeau până dincolo de Balcani, în hotarele Adrianopolului, iar altă dată, ele cuprindeau numai Vidinul, Sistovul, Nicopolul mare, Silistra şi Dobrogea.


2. Repere istorice ale etapei premergătoare bătăliei de la Rovine Edit

Rovine 1.jpg

Conflictul lui Mircea cu turcii a început în anul 1389, când a trimis un ajutor militar cneazului sârbilor Lazăr, în războiul pe care acesta îl declarase sultanului Murad. Bătălia s-a dat pe locul numit Câmpia Mierlei (pe teritoriul actual al provinciei Kosovo). După uciderea sultanului Murad de către sârbul Miloş Obilici, fiul sultanului, Baiazid, supranumit Ildârâm (Fulgerul), a obţinut victoria, zdrobindu-i pe creştini, fiind ucis în luptă inclusiv cneazul Lazăr.


Din acest moment, Mircea se aştepta ca turcii să reacţioneze. De aceea, a căutat să realizeze sau să reînnoiască unele alianţe cu statele vecine. Relaţiile cu Ungaria erau tensionate din cauza tendinţelor acesteia de expansiune şi dominaţie asupra teritoriului românesc. Pentru a contracara ostilitatea monarhului Ungariei, Mircea a recurs la o alianţă cu regele Poloniei Vladislav al II-lea Jagello, finalizată prin Tratatul de la Liov din 6 iulie 1391. În acest act se spunea: „Şi acelaşi domn Vladislav, regele, la cererea noastră, trebuie şi va fi dator să ne ajute împotriva lui Sigismund, regele Ungariei, şi a supuşilor lui, prin toată puterea şi mijloacele lui, iar împotriva altor duşmani de-ai noştri ne va ajuta ca prieten, după bunul plac al liberei lui înţelegeri”. Această alianţă a lui Mircea cu regele polon l-a determinat pe Sigismund, regele Ungariei, presat de pericolul otoman, să încheie un tratat politico-militar cu Mircea pe data de 7 martie 1359 la Braşov. Clauzele propriu-zise ale tratatului, de ordin militar prin excelenţă, respectau şi de această dată principiul reciprocităţii, impus fără nicio îndoială de domnul român: „Anume, mai întâi, că noi, când şi de câte ori, de-acum înainte, domnul rege va merge cu oştirea sa, el însuşi, împotriva zişilor turci sau împotriva oricăror altor părtaşi de-ai lor, atunci, tot cu ştirea, cu oamenii şi cu toată puterea noastră, să fim ţinuţi şi datori de a merge cu dânsul, de asemenea, noi înşine, împotriva acelora. Şi dacă domnul rege n-ar merge el însuşi, ci ar trimite numai oştirea sa, atunci şi noi să fim ţinuţi şi datori, de asemenea a trimite numai oştirea şi pe oamenii noştri împotriva acelora, dimpreună cu oştirea domnului rege”.Sancţionarea lui Mircea de către turci pentru ajutorul dat Serbiei în lupta de la Câmpia Mierlei n-a întârziat să apară. Astfel, în 1393 s-a produs prima incursiune otomană pe pământul românesc de la nord de Dunăre realizată de către Firuz-bei, care, din ordinul lui Baiazid, a trecut Dunărea şi a jefuit teritoriul românesc din faţa Vidinului. Riposta lui Mircea a fost pe măsură. Cronica de la mănăstirea Zogravu consemnează că: „Mircea, voievodul valah, i-a lovit pe otomani şi i-a nimicit rău şi abia au scăpat”. După cum se ştie că, intrând în horă, trebuie să joci, cum era de aşteptat, trupele otomane au invadat Dobrogea şi au asediat cetatea Silistra. Cu toată rezistenţa oştenilor lui Mircea, până la urmă cetatea a fost cucerită. Abilitatea politică şi talentul militar ale lui Mircea şi-au spus în continuare cuvântul. Mircea a pus la cale prima campanie ofensivă europeană îndreptată împotriva Imperiului Otoman. El a elaborat planul unei acţiuni militare de mari proporţii, al cărui obiectiv, viza slăbirea considerabilă a forţelor turce prin distrugerea principalei lor baze de operaţii din Rumelia aflată în zona Karânovasî de la poalele sudice ale Munţilor Balcani. Aflând că Baiazid era plecat în Asia Mică, Mircea, în iarna 1393/1394, a trecut Dunărea în fruntea unui corp expediţionar compus din cavalerie uşoară, a parcurs 250 km şi, ajungând în câmpia de la Karânovasî, a luat prin surprindere tabăra akângiilor, obţinând o victorie strălucită. În cronica sa, Kemal-paşa-zade descrie expediţia lui Mircea astfel: „El a ales oamenii pentru luptă şi caii apţi pentru această năvală, a venit cu armata sa mişcătoare ca Nilul şi acaparatoare ca torentul şi a trecut Dunărea pe acel mal. Oraşele şi satele care se aflau pe malul fluviului au fost nimicite prin devastare şi distrugere.


Această armată, fără respect şi fără milă, sosită pe neaşteptate, ca un torent s-a împărţit în mai multe grupuri pe căi diferite. El n-a întâlnit pe nimeni care ar fi putut forma o pavăză în faţa securii sale rapide. El a lansat săgeata exterminării asupra poporului islamic. Ajungând la Karânovasî nu uită să răpească populaţia întreagă pe care a adunat-o şi a curăţat-o cu mătura distrugerii. Din aceasta a obţinut cel mai mare profit, mărind la maximum bogăţia prăzii. Adunarea anunţată de trompetele de luptă cu sunet ascuţit, care anunţau ziua judecăţii de apoi răsună în aşa fel în Rumelia, încât această situaţie înfricoşătoare a fost auzită până în Anatolia de către monarhul care alunga pe duşman”.Această acţiune militară organizată şi condusă de Mircea cel Bătrân a evidenţiat nu numai posibilitatea stopării expansiunii otomane la nord de Dunăre, dar şi a nimicirii potenţialului ei armat în Europa, şi, totodată, a demonstrat valenţele strategice şi forţa militară concretă a poporului român. De asemenea, această mare victorie a avut drept urmare redobândirea cetăţii Silistra, precum şi impunerea voievodului Mircea în conştiinţa politică a contemporanilor ca unul dintre principalii organizatori ai grupării antiotomane europene angajate în acţiunea de stăvilire a expansiunii otomanilor. Era evident că un factor nou şi deosebit de puternic intervenise în raportul de forţe, factorul românesc, a cărui neutralizare a devenit obiectul esenţial al lui Baiazid.


3. Bătălia de la Rovine Edit

Izvoarele istorice nu sunt unanime în stabilirea datei şi locului desfăşurării bătăliei. Potrivit majorităţii istoricilor, data desfăşurării este 17 mai 1395, stabilită pentru prima oară de către marele savant B.P. Haşdeu în anul 1876 în lucrarea „Originile Craiovei” şi demonstrată de C. Litzica în lucrarea „Din domnia lui Mircea Vodă”. Sunt însă şi autori ca Dimitrie Onciul şi Constantin C. Giurescu care susţin că bătălia s-ar fi desfăşurat la 10 octombrie 1394, dar şi în anul 1398, potrivit lui N. Densuşianu. Istoriografia recentă a adoptat data corectă, 17 mai 1395 – când se ştie cu absolută siguranţă, potrivit unei cronici sârbeşti, că în lupta cu Mircea cel Bătrân a murit Constantin Dragaş şi Marco Kralević, doi vasali sârbi forţaţi de Baiazid să se alăture oastei otomane. În ceea ce priveşte locul exact al bătăliei, este dificil de precizat, întrucât izvoarele sunt vagi şi contradictorii. În timp ce unele vorbesc despre „un loc neprielnic, pe malul unui râu” (cronica bulgară), cronicile otomane pomenesc de „un loc de bătălie situat pe râul Argeş”. Leunclavius nota că bătălia s-a dat „într-un loc pe care turcii îl denumesc atât Arcas cât şi Artzes”. Letopiseţul cantacuzinesc spune că lupta s-a dat la Rovine, undeva pe malul Ialomiţei. Majoritatea letopiseţelor sârbeşti leagă locul bătăliei de Urvina (adică la şanţuri, râpe sau pe loc mlăştinos). Întrucât unele surse otomane se referă la râul Argeş, iar altele indică limpede prezenţa munţilor în preajma locului bătăliei, luând în considerare şi itinerarul urmat de Baiazid de la Nicopole la Turnu spre capitala Ţării Româneşti, Curtea de Argeş, este de admis că această confruntare s-a desfăşurat în apropiere de aceasta din urmă, probabil la confluenţa Argeşului cu Vâlsanul (lângă Merişani, la circa 15 km nord-vest de oraşul Piteşti). În anul 1395, sultanul Baiazid I Yildârâm (1389-1402), în fruntea unei armate otomane de circa 40000 luptători la care se adăugau aproximativ 8000 de sârbi şi albanezi conduşi de vasalii sultanului, a trecut Dunărea pe la Turnu şi s-a îndreptat spre Curtea de Argeş, capitala ţării. Pentru a opri iureşul otoman, Mircea a reuşit să strângă o oaste de circa 10000 de oameni, formată atât din steagurile domniei, cât şi din cele ale boierilor înspăimântaţi de modul cum turcii lichidaseră pe feudalii sud-dunăreni.

După ce a evacuat populaţia din calea invadatorilor, Mircea şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii, apoi a adoptat tactica hărţuirii inamicului, pustiind totul în calea acestuia spre a-l lipsi de provizii, iar cu unităţile rapide de călăreţi îl lovea prin surprindere şi permanent. În acelaşi timp, forţele principale ale oştirii, formate mai ales din ţărănime, care a constituit majoritatea oştirii lui Mircea, au fost concentrate în interiorul ţării într-un loc anume ales de domnul român, unde terenul să-i fie de folos, iar inamicului să nu-i permită să-şi folosească superioritatea rezultată din mulţimea oştirii sale.


Laonic Chalcocondil, în lucrarea „Expuneri istorice” , consemnează: „Şi ţinându-se pe urma lui (a lui Baiazid), săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte, când vreo unitate duşmană rupându-se, se îndrepta prin ţară după hrană sau la prădat vite … şi aşa cu mare îndrăzneală se lupta întruna cu el în chip strălucit”. La Rovine, oastea românească a organizat o poziţie de apărare în scopul opririi şi nimicirii trupelor otomane. S-a desfăşurat aici una dintre cele mai crâncene şi mai dramatice încleştări din istoria militară a românilor.

Asanesti.jpg

Potrivit unei cronici bulgare contemporană evenimentelor „lănci fără număr s-au frânt atunci şi mulţimea săgeţilor a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”, iar râul „curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”. Se clătinau, lovite de români din toate părţile „cetele de războinici turci din Asia şi Tracia, precum şi cele ale vasalilor din Macedonia şi Serbia” apreciază cronicarul bizantin Sphrantzes. A fost „o luptă crâncenă”, „o mare bătălie”, consemnau cronicile otomane, masivele formaţii de ieniceri şi spahii izbindu-se de apărarea dârză a românilor. Atunci când a sesizat momentul de criză al atacului otoman, Mircea şi-a trimis într-un contraatac de flanc, prin surprindere, cavaleria descălecată „astfel încât, atât din partea musulmanilor cât şi din partea ghiaurilor au murit mulţi oameni”, după cum consemnează Orudj bin Adil. După cum arată Laonic Chalcocondil, sultanul Baiazid, pentru a evita catastrofa, a fost sfătuit de Evrenos bei să ridice o fortificaţie de pământ şi din trunchiuri de copaci o redută, pentru ca la adăpostul ei să-şi regrupeze forţele ce fugeau de pe câmpul de luptă şi să reziste.


După victoria lui Mircea, boierimea, eliberată de teama stăpânirii otomane, se scindează: o parte rămâne fidelă lui Mircea şi politicii sale de luptă antiotomană, alta, partizană a păcii prin plata tributului către Poartă, se grupează în jurul unei rude domneşti, Vlad, care caută sprijinul Poloniei, recunoscându-l pe Vladislav Jagello ca suzeran. Este foarte probabil ca Vlad să fi obţinut – odată cu plata tributului – recunoaşterea statutului de autonomie a Ţării Româneşti de către Poartă. Tradiţia politică munteană a atribuit lui Vlad primirea celei dintâi capitulaţii otomane, ceea ce ar putea fi o dovadă că în 1395-1396 a avut loc prima reglementare a raporturilor româno-otomane.

Important este faptul că în martie 1396 găsim prima atestare a faptului că în partea de est a Ţării Româneşti fusese instalat ca domn Vlad, supus Poloniei şi Imperiului Otoman, în vreme ce Mircea este obligat să se retragă în Oltenia, de unde va continua rezistenţa până la înlăturarea lui Vlad şi restabilirea stăpânirii sale asupra întregului teritoriu, fapt realizat după lupta de la Nicopole (25 septembrie 1396). Ecoul bătăliei de la Rovine a străbătut veacurile, stârnind puternice sentimente de emoţie în lumea scriitorilor, care au evocat în lucrări valoroase faptele glorioase de arme ale lui Mircea cel Bătrân şi oştenilor săi, remarcându-se în acest sens, poezia Scrisoarea a III-a a marelui Eminescu, chiar dacă, metaforic, poetul plasează data bătăliei de la Rovine după lupta de la Nicopole.


Concluzionând, se poate aprecia epoca lui Mircea cel Bătrân ca una dintre cele mai glorioase perioade din istoria nepământesc de zbuciumată a poporului român.

Sursa: CerSiPamantRomanesc

Also on Fandom

Random Wiki