Introducere[]
"Evreul Rătăcitor" - de Gustav Doré
Antisemitismul a constituit doar o arma politica pentru dobandirea increderii populatiei si a elitelor intelectuale. Asta si pentru ca acest cult antisemitic a fost cultivat apriori de Richard Wagner (Hitler era un mare pasionat al operelor lui iar Mein Kampf a avut fundamente in gandirea wagneriana). Wagner credea ca mentalitatea evreilor nu se potrivea cu cea germanilor, iar simtul pentru muzica si arta a evreilor ar fi unul superficial(multi cred ca ar fi niste adrese verbale catre evreii compozitori precum Mnedelssohn). Aceasta caracterizare nefericita a evreilor nu a facut decat sa ridice tot felul de ipoteze si sa intareasca anumite conceptii ce le aveau europenii asupra poporului evreu, cum ar fi ca deficitul in arta este compensat de calitatile lor de mari bancheri. Acest lucru a fost eploatat la maximum de Hitler, si a reusit astfel sa intunece mintile a zeci de milioane de oameni.
Totusi, primele radacini ale antisemitismului sunt inca de pe timpul reginei Isabela a Spaniei, cand a fost instituita Inchizitia, insa pe vremea respectiva motivul era doar consolidarea bisericii Catolice, prin suprimarea oricaror ritualuri exotice gen circumcizia.
Fără a intra prea mult în detalii, s-a dezbătut foarte mult originea anti-semitismului german din secolul XX. Mulți creștini au încercat - și încă încearcă - să dea vina pe secularizarea modernă, pe știință, pe darwinism, ignorând anumite probleme din propria ogradă. Iată câteva fragmente din „Dicţionar critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose ce fac referire la relația dintre antisemitismul nazist și probleme precum știința, darwinismul și protestantismul german:
Inclusiv ştiinţa, acel principiu al autorităţii la care se referea Bormann ca fundament al cosmoviziunii naziste, i-a căzut victimă. Pornind de la premisa potrivit căreia "conceptul unei ştiinţe «obiective şi netendenţioase», orientată spre «adevărul absolut» bazat pe raţiunea pură, care a apărut în perioada liberală, a pierdut astăzi orice temei şi justificare de a exista", aceeaşi ştiinţă, veche paradigmă a obiectivitătii, se transformă acum într-o instanţă relativă care se scindează între ştiinţa nordică, spirituală şi intuitivă şi ştiinţa evreiască, materialistă şi raţională. În acelaşi fel în care există diferite religii monoteiste, în care fiecare crede că dumnezeul său este singurul adevărat, naziştii par să fi ridicat propria lor concepţie ştiinţifică la categoria de adevăr unic. Totuşi, prin asta nu fac decât să mineze, fără să ştie, baza autorităţii ştiinţifice pe care îşi spijiniseră în primă instanţă viziunea lor asupra lumii. - pag. 22
Cu toate acestea, una dintre contradicţiile ideologice ale cosmoviziunii naziste [...] constă în faptul că evreii erau consideraţi o rasă inferioară, când de fapt, după legile lui Darwin, ar trebui să fie superioară dacă reuşise să supravieţuiască peste două mii de ani de persecuţie. Acest paradox demonstrează cum răstălmăcise cosmoviziunea nazistă darwinismul original, pe care afirma de multe ori că se sprijină, dotând selecţia naturală cu o scară ambiguă de valori. Pentru Darwin, adaptarea la mediu era departe de a fi datorată unei superiorităţi morale, aşa cum o înţelegea nazismul. - pag. 67-68
În rolul Antihristului, Luther nu vede numai pe Papă şi Biserica catolică, ci, mai ales, pe evrei. In consecinţă, într-o manieră groaznic de asemănătoare cu cea pe care o va folosi Hitler patru secole mai târziu, Luther etichetează ca iudaizat orice este contrar şi ajunge să recomande inclusiv să se procedeze fără nici o milă cu evreii, „aşa cum face chirurgul când amputează". Citându-l pe Ley: „Punctele de vedere ale lui Luther despre Antihrist şi evrei sunt potrivite mai ales ca bază a unui antiiudaism fără fundamentare teologică, cu care se pregăteşte calea spre ura modernă faţă de evrei". - pag 66.
Ura faţă de evrei - o istorie de două milenii[]
Antisemitismul sau ura iraţională faţă de evrei persistă de cel puţin o mie de ani, dând naştere unor farse oribile menite să justifice această ură. Un iudeu (în ebraică Yehudî) este un membru al Iudei, însemnând tribul lui Iuda, la origine unul dintre cele douăsprezece triburi ce revendicau Pământul Făgăduinţei. După ce exilul izraeliţilor în Babilonia s-a terminat în anul 538 î. Hr., termenul de „Yehudi” a fost folosit de toţi adepţii iudaismului. După revolte continue împotriva guvernării romane (de la revolta Macabeilor din 167 î. Hr., până la cea a lui Simeon bar Kochba din 132 d. Hr.), evreii au fost înrobiţi şi exilaţi. După ce împăratul Constantin cel Mare (279-337 d. Hr.) a proclamat creştinismul ca religie unică a Romei, singurul drept civil al evreilor consta în posibilitatea de a alege: ori se convertesc la creştinism… ori împrumută bani cu dobândă (specula cu bani: un Păcat Mortal). În funcţia lor de cămătari, evreii dispreţuiţi dar folositori s-au răspândit în întreaga Europă.
Folosesc evreii sângele copiilor creştini?[]
Fiindu-le interzis prin legea iudaică să se căsătorească cu femei de altă religie şi pe măsură ce isteria cruciadelor a cuprins întregul continent după anul 1096 d. Hr., evreii au devenit treptat-treptat calul de bătaie al prejudecăţilor fanatice; exista, de exemplu, credinţa că Anticristul va fi un evreu din tribul lui Dan sau că evreii ce îl neagă pe Hristos măcelăresc copiii creştini pentru a le folosi sângele în ritualurile specifice sărbătorii lor de Paşte. Această minciună nemiloasă, denumită „calomnia sângelui”, răsare o dată cu „Hugh de Lincoln” în Anglia anului 1255; curând, va fi folosită pentru a justifica toate atrocităţile. Evreii supuşi torturilor încercau în zadar să explice că ei nu consumă sânge sub nicio formă, dar nu au reuşit să oprească răspândirea generală a credinţei în evreii „satanici”.
Dacă omori un evreu, îi aduci mulţumire lui Dumnezeu![]
În 1290, evreii au fost alungaţi din Anglia, în 1395, din Franţa şi în 1492, din Spania. Forţaţi să se strângă în ghetouri prin întreaga Europă de nord, evreii au fost învinuiţi pentru Moartea Neagră (ciuma) ce a decimat populaţiile între 1348 şi 1350. Se spunea că ei au otrăvit puţurile şi fântânile. În 1349, locuitorii oraşelor Bruxelles, Frankfurt, Mainz şi Koln asasinau fiecare evreu pe care îl întâlneau „deoarece, în felul acesta, credeau că îi aduc mulţumire lui Dumnezeu”.
Protocoalele Înţelepţilor Sionului, un fals ordinar[]
Vremurile moderne aveau să exacerbeze uimitor acest mit al evreilor demonici. În 1903, în Rusia a apărut un text cu adevărat mişelesc: Protocoalele înţelepţilor din Sion, aşa-zisa dovadă a unei „Conspiraţii evreieşti internaţionale” de cucerire a lumii, despre care se spunea că a fost emisă de Congresul Iudaic de la Basle în 1897. În document se afirmă că el poate reprezenta modul în care evreii se vor folosi de artă, de presă şi de mişcările socialiste moderne pentru a submina creştinismul şi statul-naţiune, stabilind astfel un imperiu mondial evreiesc. Autorul (probabil rus) acestui document rămâne necunoscut, dar textul plagiază un pamflet politic franţuzesc din 1864 care îl ataca pe împăratul Napoleon al III-lea. Nu se făcea absolut nicio menţiune la evrei sau iudaism.
Promovată de poliţia secretă a ţarului care voia să instige la antisemitism, această capodoperă de mârşăvie turbată a fost respinsă de către ţar, care a numit-o o farsă „infamă”; dar după revoluţia din 1917, lucrarea a devenit puternic influenţabilă, fiind crezută cu multă pasiune de către antisemiţii din întreaga lume. În 1919, Armata Albă rusească a măcelărit aproape 60.000 de evrei, considerându-i vinovaţi pentru revoluţie; producătorul american de maşini Henry Ford a sprijinit campania atât de vehement, încât liderul nazist Adolf Hitler s-a mulţumit să păstreze o fotografie cu Ford pe biroul său şi nu mai târziu de 1921 ziarul londonez Times a denumit Protocoalele ca fiind autentice.
Soluţia finală a lui Hitler: exterminarea tuturor evreilor[]
În Mein Kampf, Hitler s-a folosit de Protocoale pentru a-şi justifica ura faţă de evrei (e posibil ca el însuşi să fi avut ceva sânge de evreu). În 1933, după ce a căpătat puterea în Germania, a iniţiat un pogrom ce a condus la „soluţia finală”: încercarea de a extermina toţi evreii. Aproape şase milioane de evrei au murit, mulţi dintre ei în camerele de gazare de la Auschwitz şi Belsen. O ironie şi mai cruntă constă în faptul că mai există chiar în zilele noastre extremişti, precum istoricul britanic neonazist David Irving, care pretind că acest masacru, Holocaustul, nu a avut loc niciodată. Că totul, s-ar părea, nu este decât o născocire a iudeilor…
Preşedinţii americani Washington şi Franklin erau antisemiţi?[]
Nu există modalitate de a opri aceste minciuni pline de ură. În Statele Unite, numele de George Washington şi Benjamin Franklin au fost recent asociate cu textele antisemite false. Avertismentul emis de puterea de la Washington şi foarte des citat, în care evreii sunt numiţi „paraziţi… şi cei mai mari duşmani ce stau în calea fericirii Americii”, nu este decât o versiune modificată a atacului fostului preşedinte împotriva speculatorilor de valută. Cât priveşte „Profeţia lui Benjamin Franklin”, care avertiza că, dacă evreii nu vor fi înlăturaţi din America, „în mai puţin de 200 de ani, ei vor domina şi devora pământul nostru şi ne vor schimba forma de guvernământ”, această falsificare a apărut prima dată în gazeta pronazistului William Dudley Pelley din Carolina de Nord. Pelley a spus că a găsit afirmaţia în Jurnalul Convenţiei Constituţionale a lui Charles Cotesworth Pinckney. De fapt, nimeni nu ar trebui să fie surprins că nu există un astfel de jurnal.
Nici unul dintre aceste manifeste nu afirmă că evreii sunt mai buni decât ceilalţi oameni de altă religie. Dar nu sunt nici mai răi.
Sursa antisemitismului[]
In decursul timpului s-au scris multe despre evrei, dar mai intotdeauna cu partinire si chiar cu ura. Pentru cineva care sta sa judece la rece si care nu a fost implicat in aceasta disputa intrebarea vine de la sine “Ce au facut acesti oameni asa de rau incat sa merite tratamentul la care au fost supusi?” - si ne referim aici mai ales la Inchizitie si Holocaust. Raspunsul este pe atat de simplu pe cat de stupid ne pare si motivul pentru care evreii au fost persecutati: Evreii au avut o alta religie, la care nu au renuntat. Bine, bine - veti spune - dar mai sunt oameni pe planeta asta care nu sunt crestini si care nu au avut de suferit din cauza asta. De acord, insa in acele religii nu apare un personaj cheie: Isus Cristos.
Evreii, victima unei interpretari[]
Da doamnelor si domnilor, Isus Cristos este cauza nenorocirii evreilor. Dar nu El ca persoana, ci modul in care este perceput de catre evrei si crestini. Diferenta de optica este clara. Pentru crestini Isus este Mesia, fiul si trimisul lui Dumnezeu pe pamant, trimis pentru a rascumpara pacatele muritorilor. El a fost nascut de fecioara Maria, in urma unei minuni, vestite de altfel din timp de catre un inger. Ei bine, pentru evrei Isus - care printre altele era unul de-al lor - nu este in nici un caz acel Mesia asteptat de ei, ci un sarlatan. Dovada ca L-au si lasat sa fie crucificat in locul unui “revolutionar” local, alaturi de doi hoti. In plus, conform a ceea ce scrie in Talmud (un fel de culegere de legi), Isus ar fi fost de fapt fiul nelegitim al Mariei, rolul ingerului fiind de asta data jucat de un soldat roman si la un nivel mai tangibil.
Prin asta evreii au ofensat credinta crestina si deci pe credinciosi. Motiv pentru care au suferit ca niste caini. Parerea noastra este ca pe nedrept. O diferenta de opinie, fie ea si religioasa, nu trebuie sa duca la suprimarea de vieti.
Evreii, bancheri inascuti?[]
Un alt motiv pentru care evreii au fost intotdeauna huliti este “infiltrarea” lor in “finantele mondiale”. De ce si cum s-a intamplat asta? Simplu! Ei nu aveau voie sa detina pamant, inca incepand din Evul Mediu si nici nu aveau voie sa practice anumite profesii. Neputand sa detina pamant ei s-au orientat catre orase, unde puteau sa se si grupeze si intrajutoreze la nevoie. Aici, nu au avut incotro si au ocupat “nisele profesionale” care le erau ingaduite. Si pentru ca, in conceptia Bisericii de atunci, camata era un lucru neacceptabil, crestinii nu puteau imprumuta bani. Ceea ce astazi este o activitate perfect onorabila si normala, ca sa nu spunem necesara, atunci era interzis crestinilor! Asa ca evreii au ajuns in mod natural “camatari”, adica cum se spune azi “bancher”. In timp, ei au strans averi care au fost ravnite si invidiate de catre “ceilalti” - adica crestini.
In toate cele de mai sus isi trage seva antisemitismul de ieri si de azi. Sa speram insa ca daca vom cunoaste mai bine toate aceste aspecte, daca le intelegem si daca incercam sa ne punem in pielea celor care au suferit pentru ca erau “altfel”, atunci ne va aparea mai clar “antilogica” antisemitismului precum si incompatibilitatea dintre civilizatie si antisemitism.
ANTIIUDAISM. PERSECUŢIA EVREILOR[]
In Occidentul Europei, secolele Renaşterii nu numai că au continuat să menţină atmosfera medievală de ostilitate contra evreilor, dar actele de persecuţie s-au intensificat cu o violenţă sporită. Antecedentele acestei situaţii1 s-au agravat spre sfârşitul secolului al Xl-lea, odată cu instigările fanatice din timpul Cruciadelor. Dar până la această dată, timp de trei secole evreii din Europa Occidentală s-au bucurat de o situaţie privilegiată şi de o largă autonomie: fapt care a determinat şi numeroase cazuri de convertiri ale unor creştini, la iudaism. – „în această perioadă ei controlau comerţul Europei Occidentale. Relaţiile internaţionale făceau din ei instrumente utile. De aceea Carol cel Mare şi urmaşii lui au practicat faţă de evrei o politică fermă, constând în a-i proteja şi a încuraja imigrarea lor” (C. Roth). Supremaţia comercială a evreilor în lumea occidentală ia sfârşit în sec. X, odată cu afirmarea „republicilor marinare” italiene (îndeosebi Veneţia şi Amalfi).
Atitudinea generală antiiudaică se intensifică în sec. XIII în Franţa, în Anglia, în Germania. Motivaţia acestei atitudini şi a măsurilor practice care au urmat este mult mai complexă decât ca să poată fi redusă, în mod prea simplist, doar la cauze de ordin religios sau de rivalitate economică, pentru ca în felul acesta întreaga responsabilitate a reprobabilelor persecuţii să fie atribuită în mod absolut şi exclusiv persecutorilor. Situaţia cea mai concludentă în acest sens o oferă Spania – deci tocmai ţara în care proporţiile şi metodele persecuţiei antiiudaice au luat formele cele mai organizate. Până în sec. XV, Spania a fost pentru evrei ţara occidentală cea mai tolerantă, care îi primise ce! mai bine1. Intoleranţa religioasă care a urmat, instigată de ordinul dominicanilor, nu era îndreptată atât contra maurilor – care îşi aveau un sprijin serios în statele musulmane din Africa de Nord – cât a evreilor. în 1492, la numai trei luni de la eliberarea Granadei de sub mauri edictul general al Regilor Catolici decretează – sub ameninţarea pedepsei cu moartea şi confiscarea averii – expulzarea tuUiror evreilor care în termen de trei luni nu trec la creştinism. Dintre cei care au refuzat, aproximativ 200.000 au luat drumul exilului”, circa 20.000 pierind pe drum. Decizia de expulzare a avut ca rezultat imediat convertirea a circa 50.000, care au preferat să rămână să-şi păstreze bunurile şi situaţia. Renegaţii – aşa-numiţi de către spanioli mairanos („murdari”, „blestemaţi”, „porci”) au continuat să se bucure de poziţia şi privilegiile de dinainte. – De fapt, acţiunea de convertire începuse cu un secol mai devreme. Se pare că, în 1391, Ia Valencia se convertiseră 7.000 de evrei (după altă sursă – chiar 11.000). Numai predicatorului dominican Vicente Ferrer (m. 1419 şi beatificat) i se atribuie convertirea a 35.000 de evrei. Cum nu toate cazurile de convertire erau considerate a fi pur formale sau forţate, noii convertiţi (conversos) puteau ocupa – şi au ocupat efectiv – posturi mai rentabile şi situaţii mai înalte decât cele pe care le deţinuseră înainte. Prin combinaţii matrimoniale, de pildă, se aliau cu familii spaniole dintre cele mai bogate şi mai nobile, ajungând perceptori generali de impozite, mari financiari, medici oficiali sau consilieri ai principilor; iar ariviştii mai ambiţioşi - ocupând acum chiar funcţiile cele mai importante în ierarhia ecleziastică, de episcopi, de inchizitori, de profesori universitari, de generali ai ordinelor religioase. – Bineînţeles că numaidecât au apărut, în mod inevitabil, acute stări de nemulţumire, ambiţii, orgolii naţionale sau de rasă, invidii, rivalităţi, inamiciţii sau duşmănii personale din nenumărate motive. Sau inerente conflicte de interese materiale; ca, de pildă, în cazul debitorilor insolvabili contra creditorilor evrei neînduplecaţi; sau, al meşteşugarilor din Praga care, în sec. XVI, cereau municipalităţii expulzarea rivalilor evrei. Toate aceste nemulţumiri - ale căror cauze, juste sau nu, rezultau în bună parte şi dintr-un factor de risc previzibil şi liber acceptat de comportament nu totdeauna scuzabil, corect şi deci pretându-se a fi uşor exploatat - au fost poluate, susţinute şi motivate de discursul teologic, care le-a deviat într-un sens religios. Predicatorilor dominicani le-a fost uşor să incite până la fanatizare masele şi să-i convingă pe principi să ia măsuri represive contra evreilor. „Nu este exagerat să spunem - scrie cel mai autorizat istoric al Inchiziţiei, H. Ch. Lea – că Biserica a fost principalul, dacă nu şi singurul răspunzător de multitudinea persecuţiilor îndurate de evrei în cursul Evului Mediu”. în epoca Renaşterii agitaţia antiiudaică a luat noi proporţii. Rolul important în această deteriorare a situaţiei 1-a avut în sec. XVI invocarea unor imaginare motive de ordin moral şi religios de către călugării predicatori şi Inchiziţie1. Ceea ce nu înseamnă că evreii n-au avut adeseori în rândurile apărătorilor lor suverani, principi, nobili şi chiar papi (Nicolae V, Sixt IV, Paul IV, Pius V), – mai ales când marii lor bancheri erau evrei. Uneori măsurile represive luate contra lor erau apoi anulate (sau măcar era evitată aplicarea lor) în schimbul unor mari sume de bani plătite de comunitatea israelită. în felul acesta au devenit mai „indulgenţi” şi unii papi (Martin IV în 1418, Eugen IV în 1443, ş. a.); iar alţii, ca Leon X sau Clement VII care apreciau cultura ebraică, le erau de-a dreptul binevoitori. Motivele – invocate, declarate public – care au stat la baza persecuţiilor erau dintre cele mai absurde; dar cu cât erau mai fanteziste cu atât convingeau mai uşor masele ignorante fanatizate de predicatori – începând încă din timpul primei cruciade şi continuând mai mult de cinci secole. Principalele asemenea acuzaţii - cea de deicid1, cea de omor ritual2 şi cea de profanare a hostiei - revin mereu cu vehemenţă sporită în timpul Renaşterii. Astfel, într-o scriere din 1460 Alfonso de Espina, confesorul regelui Spaniei şi general al Ordinului franciscan, reia vechea acuză de omor ritual’ comis de evrei asupra unui creştin, recomandând totodată botezarea forţată a copiilor evrei, iar acei marranos care continuau să practice pe ascuns riturile religioase iudaice să fie arşi pe rug. O recomandare căreia Inchiziţia spaniolă i-a dat curs, după cum se ştie, în nenumărate rânduri. – Printre cazurile mai des citate de ardere pe rug a celor învinuiţi de astfel de crime imaginare sunt masacrele din Troyes (1288), din Germania (1235) 2 , din multe oraşe din Bavaria şi Austria (1298), din Segovia (1417), La Guardia (lângă Toledo - 1490), din Mantova, Verona, Vicenza, Fano (între 1478-1492), etc. La aceste acuze şi tragice acte de disperare papalitatea a reacţionat mult prea rar3. Faţă de obişnuitele orori (pedepse corporale, torturi, execuţii capitale), mijloacele cele mai „blânde” folosite contra evreilor în diferite ţări erau: interdicţia de-a ocupa anumite posturi sau de a practica unele profesiuni, obligaţia de a purta un semn vestimentar distinctiv şi infamant, constrângerea de a locui în anumite străzi sau cartiere, claustrarea în ghettouri, şi – un mijloc de astă dată mai dur - expulzarea, cu confiscarea averii. în multe regiuni şi oraşe s-au reiterat vechile hotărâri ale Conciliului IV Lateran (1215), potrivit cărora evreii erau obligaţi să poarte veşminte diferite de cele ale creştinilor, să nu coabiteze la un loc cu creştinii, să nu apară pe străzi în Săptămâna Patimilor şi să nu mai poată ocupa funcţii publice. In 1434, Conciliul din Basel edictează ca evreii să nu mai fie primiţi în universităţi, iar medicii evrei să nu mai poată îngriji pacienţi creştini. (Fapt care nu i-a împiedicat pe mulţi regi, principi, papi, episcopi sau nobili să continue să aibă în serviciul lor medici evrei, recunoscuţi a fi printre cei mai competenţi). Acelaşi Conciliu interzicea creştinilor să întreţină relaţii apropi- ate cu evreii, să locuiască în aceleaşi case şi să apeleze la medici evrei; iar evreilor – să ţină creştini în serviciul lor, să ocupe funcţii publice, să-şi construiască noi sinagogi, să practice împrumutul cu dobândă – şi chiar să studieze Talmudul. (Ideea fusese sugerată, în urmă cu două secole, tocmai de un evreu convertit)1. în 1553, Inchiziţia romană ordonă arderea în public a Talmudului: o măsură aprobată în mod solemn de papa Iuliu III. Patru ani mai târziu, acelaşi tribunal va interzice evreilor pur şi simplu să deţină alte cărţi religioase în limba ebraică, cu excepţia Bibliei . – In 1555, papa Paul IV, antiiudaic furibund, emite faimoasa bulă cu consecinţe practice extrem de severe. Evreii din Statul Pontifical urmau să locuiască exclusiv în case şi străzi separate de cele ale creştinilor; n-aveau drept să-şi construiască decât o singură sinagogă într-un oraş; nu puteau să posede imobile, să angajeze servitori creştini, să lucreze în timpul sărbătorilor creştinilor; iar ca semn distinctiv – de regulă cusut vizibil pe haină – erau obligaţi să poarte pe cap un rotocol de culoare galbenă (devenit, în Spania şi Italia, o pălărie galbenă), sau un alt semn distinctiv, variind de la un loc – ţară, regiune, oraş, – la altul; în Germania, de exemplu, o pălărie conică de culoare roşie ori galbenă. în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Italia – ţara occidentală cea mai puţin ostilă evreilor în timpul Renaşterii - renumiţii predicatori franciscani Giovanni da Capistrano şi Bernardino da Feltre (ambii beatificaţi de Biserica catolică) agitau masele cerând autorităţilor să-i oblige pe evrei să poarte un semn distinctiv infamant şi chiar să-i expulzeze. (La Praga, în 1516 predicatorul iezuit Blyssen cerea şi el autorităţilor acelaşi lucru). în aceeaşi perioadă, Savonarola dispusese expulzarea lor din Florenţa. Autorităţile unor oraşe au interzis instigaţiile acestor predicatori - care au determinat mişcări populare antiiudaice (la Brescia, Mantova, Florenţa, ş. a.). – Dar de multe ori asemenea agitaţii erau admise – dacă nu chiar de-a dreptul iniţiate sau organizate – chiar de autorităţile municipale. J. Delumeau citează câteva cazuri. Astfel - „prin 1466-1469 la Roma se statorniceşte obiceiul organizării de curse în timpul carnavalului”, în care „aleargă succesiv evrei, măgari, tineri, copii, bivoli şi sexagenari [...]. în sec. XVI la Ferrara de Sf. Gheorghe, patronul oraşului, au loc curse de prostituate şi evrei complet goi; la Padova, de asemenea, între 1517 şi 1560, sunt atestate o serie de curse-întreceri, de ziua Sf. Marina, în care aleargă măgari, târfe şi evrei…”
Dealtfel, şi teatrul secolelor XV şi XVI, atât de popular şi de influent asupra mulţimilor, contribuise în mod considerabil la întreţinerea în sânul maselor a unei atmosfere ostile evreilor, – misteriile şi moralitâţile atribuindu-le toate tarele morale, iar farsele, ridiculizându- i copios. Mai grav şi mai regretabil este faptul că renumiţi reformatori, umanişti şi scriitori dintre cei mai mari s-au lăsat antrenaţi de sentimente şi atitudini similare. Dacă o lucrare publicată către 1460, „Cetatea Credinţei” (Fortalicium fidei) – care aglomera o mulţime de cazuri imaginare de vrăjitorie şi de asasinate rituale atribuite evreilor – a cunoscut o răspândire extraordinară în Occident (opt reeditări într-o jumătate de secol), faptul poate fi explicat: autorul, Alfonso de Espina, era un cunoscut predicator franciscan şi un util instrument al Inchiziţiei spaniole. Dar este surprinzător ca un spirit ca umanistul şi delicatul poet Ronsard să dea curs sentimentelor sale antiiudaice în versuri atât de violente1. Umaniştii si scriitorii Sebastian Brant sau Conrad Pickel 2 erau duşmani d’e cla*r aţi ai iudeilor. dar şi celălalt umanist ilustru, Reuchlin, deşi un erudit şi pasionat ebraist, era un inamic al poporului evreu1. Despre cel mai ilustru umanist al Renaş’t erii, Eras2m din Rotterdam, se s’ tie că era ostil evreilor. Cât despre Luther – care iniţial spera ca doctrina sa să obţină adeziunea intelectualilor evrei – poziţia sa a fost ambiguă. La început şi pentru a polemiza cu Biserisa romană – în tratatul său Iisus Hristos s-a născut evreu (1523) Luther s-a arătat cât se poate de înţelegător şi de binevoitor faţă de evrei, sperând probabil să-i câştige pentru cauza protestantismului; dar douăzeci de ani mai târziu, în două pamflete antiiudaice (împotriva jidovilor şi a minciunilor acestora şi Shem Hamephorash) Luther foloseşte un ton de o rară virulenţă şi un limbaj de o trivialitate indescriptibilă. Propunea ca toate sinagogile să fie arse, evreilor să li se confişte cărţile şi să li se interzică să se roage după ritul lor; să fie puşi să muncească cu braţele, iar principii să-i expulzeze de pe teritoriile lor. Ultima predică a lui Luther – ţinută în oraşul său natal Eisleben, cu numai patru zile înaintea morţii – era în întregime consacrată iudeilor încăpăţânaţi care trebuiau de urgenţă expulzaţi din toate teritoriile germane. încă înainte, dominicanul din Koln, medicul şi pamfletarul Johann Pfeifferkorn (m. 1524) – un evreu botezat – ceruse autorităţilor (în pamfletele sale Der Judenspiegel, Der Handspiegel, Das OsternbucK) ca evreilor să li se interzică practicarea împrumutului cu dobândă, să fie obligaţi să asiste la predici în biserici (spre a se converti), iar în 1510 propune ca toate cărţile ebraice, inclusiv Talmudul, să fie arse în public. Cazul lui Pfeifferkorn ilustrează – pe lângă atâtea alte cazuri asemănătoare – o situaţie frecvent întâlnită: aceea a renegaţilor care au creat un rău imens foştilor lor coreligionari, devenind instrumente eficiente ale persecutorilor şi participând activ la persecuţiile contra evreilor, – în primul rând ca denunţători1. L-am amintit pe dominicanul din Franţa, Nicolas Donin (sec. XIII), evreu botezat. Dar îndeosebi Spania Renaşterii a oferit numeroase, condamnabile, triste exemple. Cu zelul excesiv caracteristic neofitului, dintr-o convingere sinceră, dar mai adeseori din oportunism, ambiţii, interese de un fel sau altul, apostaţii parveniţi pc cele mai înalte trepte ale ierarhiei laice şi în special ecleziastice – episcopi, arhiepiscopi, inchizitori, – au devenit instrumente docile si zeloase ale persecutarilor evreilor . Unii dintre ei nu s-au limitat doar la execrabile delaţiuni, înscenări de omoruri rituale sau la scrieri vehement antiiudaice3, ci s-au dedat şi unei intense acţiuni de prozelitism - Exemplul cel mai sinistru este evreul convertit, marele inchizitor Torquemada. „Din cei aproape 10.000 de «eretici» arşi pe rug în timpul activităţii de 15 ani a primului inchizitor general Torquemada, o parte însemnată era formată din criptoevrei” (Idem).
Alternativa la convertirile forţate4 era – începând din sec. XIV, iar în Anglia, din 1290 – expulzarea; iar în caz de nesupunere, pedeapsa cu moartea. Soluţia aceasta a fost decisă – succesiv şi în diferite ţări, regiuni sau oraşe – in Franţa şi în Palatinat (1394), Austria (1420), Freiburg şi Ziirich (1424), Koln (1426), Saxonia (1432), Spania şi Sicilia (1492), Portugalia (1497), Provence (1495 sub Carol VIII, şi din nou în 1502 – sub Ludovic XII); în regatul Neapolelui (de către Carol Quintul, în 1541), iar în regatul pontifical, în 1596 (în timpul papei Pius V). între timp, sub influenţa Contrareformei aceeaşi măsură a fost adoptată la Genova (1567), Lucca (1572) şt Milano (1591). Pe ţări, la începutul secolului al XVI-lea situaţia evreilor se prezenta astfel: după 1394, în regatul Franţei practic nu mai existau evrei. în Anglia (unde îşi făcuseră apariţia odată cu debarcarea normandă din 1160), după decretul de expulzare din 1290 nici un evreu nu mai avea dreptul de rezidenţă; vor reveni abia pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în timpul guvernării lui Cromwell. în Germania, unde în Evul Mediu evreii n-au fost expulzaţi de pe întregul teritoriu (din cauza fragmentării Imperiului în numeroase unităţi politico-teritoriale), doar anumite oraşe i-au expulzat (Strassburg în 1349, Viena în 1420; apoi oraşele Mainz, Augsburg. Koln). Austria – marca germană de Răsărit – „a exercitat o marc putere de atracţie asupra evreilor din Germania, ca fiind o verigă de legătură cu traficul comercial cu ţările slave” (Idem)1. Situaţia din Spania este cunoscută: după expulzarea masivă din 14922, au rămas în ţară un mare număr de conversos. Mulţi dintre cei denunţaţi tribunalului Inchiziţiei că ar continua să practice vechea lor religie au sfârşit pe rug; încât, progresiv, los marranos rămaşi vor emigra în ţări mai tolerante. în Portugalia – ţară deschisă multor refugiaţi din Spania, regele Manuel a fost silit de Regii Catolici să-i expulzeze pe evrei în 1497; totuşi, cum aici Inchiziţia n-a fost niciodată prea severă (cum n-a fost nici în Franţa), numeroşi marranos au rămas în Portugalia. – Evreii emigraţi în Lumea Nouă, unde se instaurase de asemenea tribunalul Inchiziţiei, n-au scăpat nici aici de persecuţii. între 1596-1602, în Mexic au avut loc o serie de autos de fe; condamnaţii au sfârşit pe rug, iar întinsele plantaţii proprietatea lor au fost sechestrate de preoţime şi de autoritatea regală. în Peru, în 1639 toţi iudaizanţii condamnaţi la Lima au pierit în flăcări. Italia a fost ţara cu cele mai vechi comunităţi iudaice. In timpul Renaşterii evreii italieni au fost în general bine trataţi (mai ales cei din nordul ţării); situaţia s-a deteriorat însă mult spre sfârşitul secolului al XVI-lea, sub influenţa îndeosebi a Contrareformei. în Polonia, evreii – deşi bucurându-se de protecţia principilor şi de o mare prosperitate economică – au suferit numeroase jigniri, acuzaţii şi masacre. Emigrarea evreilor germani în Polonia a început încă după prima cruciadă, intensificându-se în sec. XIII. Sub Cazimir cel Mare (sec. XIV) evreii s-au bucurat de protecţie şi de importante privilegii. Agitaţiile create prin invocarea legendei omorului ritual, dar susţinute din evidente motive de concurenţă şi de instigaţiile negustorilor germani – şi servind, practic, îndeosebi debitorilor insolvabili ai cămătarilor evrei, – au dus în sec. XV la numeroase jafuri şi omoruri, în Cracovia, Poznan, etc. Deosebit de tolerant s-a arătat regele Cazimir Jagello (m. 1492), om de cultură şi prieten al umaniştilor italieni: fapt decisiv pentru viitorul prosper al evreilor polonezi, inclusiv în domeniul cultural. (Aici s-a format şi idiomul idiş, cuprinzând elemente germanice, ebraice, slave şi romanice). Protecţia oficială a atras aici numeroşi evrei expulzaţi din Spania şi din alte ţări occidentale. în Rusia moscovită nu existau evrei; dar în regiunea Kievului se aflau comunităţi ebraice prospere. Către 1480 evreii de aici duceau chiar o activitate de convertire a creştinilor la iudaism; secta acestor „creştini iudaizanţi” va fi exterminată în curând de Ivan cel Groaznic. Dar în partea asiatică a Rusiei, în Kazahstanul actual, prozelitismul încercat de evreii exilaţi din Spania a avut succes – de ex. kazarii, – popor de origine turcă iudaizat. – în Africa de Nord, deşi constrânşi de arabi să rezideze în cartiere separate şi să poarte veşminte distinctive, evreii refugiaţi din Spania n-au cunoscut persecuţiile din Peninsulă; au rămas totuşi la discreţia capriciilor conducătorilor musulmani locali, mai mult sau mai puţin toleranţi. în Turcia, evreii refugiaţi din Spania au fost primiţi cu multă bunăvoinţă, asigurându-li-se condiţiile unei deosebite prosperităţi economice, a păstrării tradiţiilor şi a limbii. în fine, în Palestina - ţara în care populaţia ebraică a fost aproape complet evacuată în urma cruciadelor – câteva comunităţi mici iudaice s-au instalat încă din sec. XIII; dar numai în sec. XVI o migraţie mai consistentă iudeo-spaniolă a determinat, sub influenţa unui grup de mistici, o renaştere a iudaismului în ţara sa de origine. însă numai pentru un scurt timp; pentru ca abia după trei secole Palestina să-şi recapete funcţia sa de centru spiritual. (Cf. R. Neher-Bernheim). „Statutul din Valladolid” din 1412 îi obliga pe evrei să locuiască într-un cartier separat. Acest barrio era constituit din opt străzi, plus o mică piaţă. Cartierul era închis cu ziduri, având o singură poartă de acces; poarta era încuiată în fiecare seară la apusul soarelui, iar cheia era predată primarului oraşului (corregidor). „Este pentru prima oară – precizează J. Delumeau – când un cartier israelit ia înfăţişarea unei închisorii”. Asemenea cartiere – ghetto-uri’ – în Italia au fost create în Piemont”, la Vercelli, Novara (1448) şi Alessandria (1566); la Veneţia (1516), Roma (1555), Florenţa şi Urbino (1570), Siena (1571), Verona (1599), Padova (1602) şi Mantova (1610); apoi, la Modena (1638), Gorizia (1648) şi Reggio în Emilia (1669). Dar începând chiar din sec. XVI au fost create ghettouri în aproape toate marile oraşe occidentale. (Iar în Cracovia – încă din 1494). Pentru cei constrânşi să locuiască într-un ghetto, viaţa nu părea atât de insuportabilă (cf. C. Roth). în definitiv, ghettoul îi apăra de inamicii din exterior; iar în interiorul lui evreii îşi puteau mai bine păstra şi cultiva tradiţiile, cultura, simţul de solidaritate. Prin porţile masive ale zidului de incintă – păzite de paznici creştini, plătiţi de comunitatea israelită – de la apusul până la răsăritul soarelui evreilor le era interzis să iasă, iar creştinilor să intre. Cum spaţiul pentru construcţii nu putea fi extins, casele – cărora li se adăuga mereu câte un etaj – erau foarte înalte: la Veneţia, ajungeau până Ia 7 etaje. (Construcţii inevitabil şubrede, adeseori expuse prăbuşirilor şi incendiilor). La început, evreul n-avea drept să posede o casă proprie, el rămânea întru totul la discreţia proprietarului creştin, – care putea oricând să-i mărească chiria sau să-l evacueze; în curând însă locatarii au fost protejaţi prin lege contra unor asemenea abuzuri. „Contractul de închiriere putea fi cedat prin donaţie sau prin vânzare, era transmis ereditar din tată în fiu şi adeseori era inclus în zestrea unei fete” (Idem). . Ghettoul era un adevărat stat în stat. Relaţii cu conducerea oraşului nu putea avea decât comunitatea (Judengemeinschaft). Organizarea internă n-avea un caracter democratic: ghettoul era condus de un consiliu administrativ ales de principalii contribuabili care suportau taxele comunale impuse ghettoului. Datorită autonomiei sale fiscale consiliul administrativ devenea atotputernic: lui îi revenea şi responsabilitatea menţinerii ordinei sau a bunei conduite generale, şi dreptul de a judeca incidentele sau litigiile dintre membrii comunităţii. Ghettourile mai mari îşi aveau serviciile lor administrative, băile publice, spitalele şi hanurile lor. (Iar cel din Praga – chiar primăria proprie şi închisoarea sa). Centrul ghettoului îl constituia, bineînţeles, sinagoga – cu aspectul său exterior sobru şi simplu, dar cu un interior somptuos şi solemn. Alături de sinagogă - şcoala. învăţământul era gratuit, toate cheltuielile fiind acoperite prin contribuţiile voluntare. Elevilor săraci le erau asigurate gratuit mesele, îmbrăcămintea şi încălţămintea. în fiecare ghetto funcţiona un număr de asociaţii de ajutorare, având diferite obiective, de asistenţă materială sau spirituală. Viaţa socială era foarte intens trăită – de la sărbătorile religioase sau familiale până la manifestările culturale şi artistice. Viaţa de familie era în general corectă – fară însă a lipsi cu totul cazurile de imoralitate; în timp ce jokurile de noroc luau uneori proporţii alarmante. Condiţiile de viaţă materiale şi morale în globalitatea lor de-a lungul timpului au dus la rezultate dezastruoase. După numai două secole de existenţă în ghetto tipul fizic al evreului prezenta forme îngrijorătoare de degenerescenţă. Pe plan economic consecinţele au fost deplorabile: pauperism progresiv, viaţă promiscuă, cei bogaţi emigrau lăsând toate greutăţile pe umerii celor săraci, în timp ce fenomenul cerşetoriei în sec. XVIII ia proporţii deosebite. – Forme degenerative grave şi pe planul intelectual, moral şi spiritual: simţul de solidaritate între coreligionari era dublat de o ură sporită contra creştinilor opresori, ocupaţiile umile sau cele degradante creau complexe de inferioritate, fecunditatea creativităţii intelectuale scădea, inteligenţele se consumau în preocupări de un interes limitat şi adeseori meschin. Totodată ştiinţa ebraică intra într-o fază de declin, studiul vechilor texte devenise un exerciţiu mecanic, – în timp ce „superstiţiile se dezvoltau şi, în unele cazuri, căpătau o valoare semireligioasă” (Idem). în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea instituţia ghettoului era peste tot într-o situaţie de decădere care îi anunţa apropiatul sfârşit. Gândirea filosofică, raţionalistă, tolerantă, umanitaristă a „Secolului luminilor” îşi juca rolul său benefic. în 1781 împăratul Austriei Iosif II abolea impozitul de capitaţie impus evreilor, precum şi obligaţia de a purta semnul distinctiv. Alsacia şi Toscana îi urmară exemplul. Revoluţia franceză a desăvârşit emanciparea evreilor, punând capăt măsurilor discriminatorii antiiudaice: la 27 septembrie 1791, Adunarea Naţională votează moţiunea prin care se recunoaşte egalitatea evreilor cu ceilalţi cetăţeni din ţările în care trăiau . Pe teritoriul românesc, prezenţa stabilă a unor comunităţi ebraice este atestată începând abia din sec. XVI; dar cu patru secole mai înainte, cunoscutul călător spaniol rabinul Beniamin din Tudela vorbeşte în Itinerarid său despre bunele raporturi existente între comunităţile iudaice din Bizanţ şi vlahii sud-dunăreni. Aceste comunităţi erau angajate şi în activităţi comerciale mai extinse geografic, până în centrul Europei. în Ungaria, „Bula de Aur” a regelui Andrei II din 1222 îi excludea pe „ismaeliţi şi evrei” de la funcţii publice. în 1223 acelaşi rege mai formulează – în angajamentul luat faţă de legatul papal – şi alte restricţii impuse evreilor, sub sancţiunea confiscării bunurilor şi reducerea lor în stare de sclavie. în secolul al XV-lea – perioadă în care sunt atestate relaţii comerciale ale negustorilor evrei cu unele oraşe săseşti din Transilvania, cu Moldova si Tara Românească – Ştefan cel Mare va avea în serviciul său un medic evreu. în acelaşi timp (în 1472) domnul Moldovei va pedepsi aspru câţiva negustori evrei turci aflaţi în serviciul Porţii Otomane. Deplasări masive în zona balcanică de evrei refugiaţi din Spania şi Portugalia sunt atestate doar către mijlocul secolului al XVI-lea. Este data când vor fi documentate şi aşezări stabile ale acestora în oraşe din Moldova si Tara > » ‘ 9 Românească: fapt (observă N. Iorga) care nici n-ar fi fost posibil înainte de constituirea unei vieţi economice urbane. Ocupaţia principală a evreilor stabiliţi în teritoriile româneşti era comerţul; dar – în Moldova şi Muntenia – şi arendăşia, cămătăria şi (într-o proporţie mult mai mică) anumite meşteşuguri. Erau cioplitori în piatră, bijutieri, geamgii, croitori, cizmari, fabricanţi de rachiu, etc.; iar în profesiunile intelectuale se întâlneau medici, interpreţi, actori, sfetnici la curte . Astfel, posibilităţile economice, profesionale, culturale, spirituale, le erau pe deplin asigurate. „Toleranţa religioasă manifestată faţă de evrei, cu mici excepţii, în cele trei ţări române, va fi o circumstanţă deosebit de favorabilă unei atari evoluţii în comunităţile evreieşti, care îşi vor putea asigura o viaţă obştească intensă şi variată, funcţionarea unor instituţii specializate, cu competenţe precis definite” (M. Spielmann). Referitor la această perioadă a secolelor XVI şi XVII – „trebuie amintit cu necesitate că nici o informaţie de epocă nu descrie persecuţii în masă ale evreilor sau pogromuri, – în acest sens lumea medievală românească deosebindu-se net de aceea vest-europeană” (V. Eskenasy). Cu excepţia unor rare episoade, determinate şi impuse de condiţiile politice ale luptei antiotomane (măsuri aspre contra unor creditori evrei şi turci)2, în ţările române nu se semnalează acţiuni represive antiiudaice. Mai mult decât atât: „numeroşi evrei alungaţi din Ucraina de pogromurile cazacilor lui Hmelniţki de la mijlocul secolului al XVII-lea apar ca refugiaţi în Moldova” (Idem). în sec. XVII începe organizarea modernă a comunităţii evreieşti din România – cu rabini, sinagogi, cimitire şi bresle evreieşti3. In dovilor”, organism cu statut propriu, hrisoave şi privilegii, în Transilvania - regiune aflată sub dominaţie habsburgică, austro-ungară, - situaţia era diferită: breasla („compania”) evreilor era plasată sub jurisdicţia episcopului romano-catolic, cu un regim marcat discriminatoriu. Printre altele, acest regim restrângea aşezarea evreilor în anumite perimetre urbane – „spre deosebire de hrisoavele domneşti din Moldova şi Muntenia care nu numai că nu limitau aşezarea evreilor în anumite zone, ci dimpotrivă, încurajau stabilirea acestora în toate oraşele şi târgurile ţârii” (M. Spielmann). Şi în timp ce „în unele zone din nordul şi vestul Transilvaniei evreii erau obligaţi să plătească taxă de toleranţă, după modelul statutului evreilor din Austria si Germania”‘, în Tara Românească Constantin Brân- coveanu, apoi domnitorii Gr. Ghica, Const. şi Nicolae Mavrocordat, ii aparau de diferite abuzuri fiscale, acordandu-le o serie de privilegii.
Vezi şi[]
Legături externe[]
- ro
Scientia.ro
- ro
Bezbojnicul.blogspot.ro
- ro
lovendal.net
- ro
Explora.Home.ro
- ro
Orice.info