Antim Ivireanu
O figură enigmatică, în preajma legendei, este aceea a lui Antim, care, în amintirea locului său de obârşie, şi-a mai spus şi Ivireanul. Născut, aşadar, în Iviria, vechea denumire a Gruziei. Descins în Tara Românească, Andrei (pe numele său de mirean) s-a integrat până într-atât noii ambianţe, încât unii au presupus fie că se trăgea dintr-o familie de emigranţi români pripăşiţi în regiunea Azovului, fie că venise la noi încă din copilărie, pribegind o vreme prin Moldova. În lucrarea “Câteva ore la Snagov”, A.I. Odobescu îl socotea a fi un călugăr român din mănăstirea Ivir, de la muntele Athos. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie înstărită şi că, printr-o tristă întorsătură a soartei, ajunsese rob la turci. De captivitatea adolescentului ivrean, N. Iorga se îndoieşte, sub cuvânt că nici un război nu bântuia pe atunci în ţinuturile Caucazului. Dar Al. Piru afirmă, ca şi când ar deţine dovezi peremptorii, că raptul s-a produs când Andrei, fiul lui Ioan şi a-l Mariei (nume care nu prea au rezonanţă gruzină, vor fi fost românizate de Antim în testamentul său), avea 16 ani. Nici despre anul naşterii nu se pot face decât aprecieri ca: 1650 sau 1660. Din robia otomană va fi răscumpărat de Patriarhia ecumenică din Constantinopol sau, după alte ipoteze de alţi georgieni de prin Peninsula Balcanică. La Academia Patriarhiei ortodoxe, profesor de filosofie era Ilie Miniat, şi printre cei ce l-au audiat se numără şi Dimitrie Cantemir. Printre atâtea necunoscute înzestrarea generală a acestui “om de multe arte”, definea N. Iorga, stă înafara oricărei îndoieli şi poate că tocmai talentele lui puţin obişnuite să-I fi înlesnit eliberarea, iar mai târziu sub patronaj brâncovenesc, o ascensiune, prea sfidătoare pentru vitregia vremurilor de atunci, pentru ca totul să nu se sfârşească tragic. O înălţare şi o prăbuşire, s-ar spune, de personaj shakespearean, dacă vicisitudinile unei istorii zbuciumate n-ar fi pus la cale şi în ţările române cu o stăruinţă funestră, acelaş şcenariu sângeros, decapitarea lui Brâncoveanu şi acelor 4 feciori ai lui Barbarie care a cutremurat lumea creştină şi chiar turcimea, sugrumarea voievodului Ştefan Cantacuzino, a stoinicului Constantin Cantacuzino, etc. Ca monarh sau ca simplu mirean (cei mai mulţi biografi înclină să credă că s-a călugărit în ţară, nu la Constantinopol), Andrei (Antim) soseşte în răstimpul dintre 1688 (la 9 noiembrie se înscăunează Brâncoveanu) şi 1690. “Eu, aici în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vre-o sărăcie sau lipsă, nici mănăstirea Sneagovului o am luat-o cu de-a sila”, avea să amintească el domnitorului. “Mai mult chiar decăt Constantinopolul Ţara Românească era atunci centrul ortodoxismului, rezistenţa sigură şi iubită a prelaţiilor”, afirmă N. Iorga în Istoria lieraturii române din secolul al-XVIII-lea. La Bucureşti sau la Târgovişte se respira mai în voie decât la Stambul, unde Coranul şi Padişahul ridicau fel de fel de oprelişti, tiparniţa de pildă, era socotită o născocire ghiaură, o blestemată vrăjitorie. Pe pământul ţării româneşti între Carpaţi şi Dunăre, armele tac şi muzele au mai multă căutare. În Valahia, în această perioadă este un climat favorabil, în care şcoala (academia domnească din chiliile Mănăstirii Sf. Sava, şcoala domnească de “slovenie” de la biserica Sf. Ghiorghe-Vechi, şcoala de la Colţea, înfiinţată de Matei Cantacuzino), slujită de profesori iluştrii (Sevastos Kimenitul, Ioan Comnea, Gheorghe Maiota, Panaiot Sinopeus, Gh. Trapezundiul, Maxim Peloponezianul), intră pe un mal neted ceea ce stimulează odată mai mult o activitate tipografică până atunci discontinuă. La Bucureşti funcţiona o tipografie înfiinţată în 1678 de mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti,unde în 1688 iese de sub tipar Biblia tălmăcită, printre alţii de fraţii Radu şi Şerban Grecianu. Până în toamna anului 1691, 8 cărţi fuseseră imprimate. Aici începe să lucreze smeritul între ieromonarhi Antim. Că a deprins rosturile meseriei la Constantinopol sau în ţară, pe lângă Mitrofani, fostul episcop de Huşi, nu se prea ştie, iar opiniile sunt împărţite. În orice caz, este mai puţin probabil că ar fi ucenicit la Buzău şi cu atât mai hazardate sunt presupunerile despre Moscova sau Kiev, ori Veneţia. Logic pare că Brâncoveanu să fi adus în ţară un tâner despre a cărui pricepere în arta tipografică începuse să se vorbească. S-ar putea ca acest fapt să fi fost real şi ca Andrei din Ivir să se fi instruit încă de la Tiflis (Tbilisi), unde sub regele Arcil funcţionase o tipografie utilată la Amsterdam. Obscurantismul Porţii interzicea drastic asemenea activităţi pentru islamism subverside. Poate, totuşi la Bucureşti? În biografia lui Antim cu trena ei de incertitudini încă o dilemă… până şi autenticitatea chipului săupictat în pronausul Mănăstirii Govora, ca şi la Strehaia şi Fedeleşoiu, nu e fără dubii. Desăvârşit în toate meşteşugurile, î-l măgulea, în cunoştinţă de cauză nemeşul Mihail Iştvanovici, discipolul său cel mai destoinic. Un profil renascentist s-ar spune arhipăstorului Ungrovlahiei. I se dusese vestea ca sculptor şi xilograf, zugrav de biserici, caligraf şi miniaturist, topograf (I se datoreşte prima schiţă topografică realizată în Ţara Românească, a moşiei Negovan, în 1696), în fine orator ecleziastic. Legenda îl însoţeşte pe acest “degno e virtuoso arcivescovo” încă din timpul vieţii. Însăşi Patriarhia ecumenică, la înscăunarea Ivireanului, îl omagia ca pe un bărbat de cinste şi evlavios, şi împodobit cu virtuţiile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească. Timpul a mai remodelat contururile acestei strălucitoare efigii, limpezind totodată personalitatea artistului. Dacă nu Antim a fost acela care a zugrăvit capela bisericii din Râmnic şi nu el a migălit medalioanele din Chipurile Vechiului şi Noului Testament, dacă numai tradiţia susţine că ar fi sculptat uşa de ştejar de la intrarea Mănăstirii Tuturor Sfinţilor pe care a ctitorit-o, îi rămân tipografului şi oratorului, deloc străin de alte măiestrii suficiente merite care să-i adeverească renumele.
Aptitudinile lui, între care cele de poliglot, adică ştia gruzina, greaca, mai puţin turca şi poate araba, învaţă uimitor de repede slavona şi româna ceea ce îi înlesneşte ascensiunea în ierarhiea bisericească. “Cel mai mic între ieromonarhii” de la Tipografia Mitropoliei (care se va numi Domnească, având în frunte de la 10 iunie 1691 pe Antim) care ajunge curând egumen la Mănăstirea Snagov la 2 mai 1696 – 21 mai 1704; din 1701 lucra însă din nou la tipografia domnească. Mai târziu ajunge episcop de Râmnic la 7 martie 1705 – 27 ianuarie 1709, pentru a fi înălţat pe 28 ianuarie 1708 în spena arhieriei, înscăunarea având loc la 22 februarie. “Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni”, avea să-i scrie el lui Brâncoveanu, când relaţiile lor se crispează. S-au înţeles bine un timp, domnitorul care era un cuget evlavios şi vlădica, dar nu se potriveau la fire şi din motive ce nu ţin numai de psihologie, era de aşteptat o neânţelegere între ei. Antim purtând în suflet trauma unei adoleşcenţe urgisite şi ostilitatea nelecuită faţă de cei care-i asupreau Georgia natală, nu are tactul şi clarviziunea voievodului care, recurge la eschive precaute şi tactici furtive pentru a păstra integritatea unei ţări ameninţate de trei imperii trufaşe şi tentaculare. Faptul că Brâncoveanu, în ciuda angajamentelor lui militare, ezită să-şi trimită oştile în lumpta de la Stănileşti din 1711, încheiată nefericit pentru ţarul Petru I, cu care se aliase Cantemir, nu-l satisface pe voievod. Astfel promt şi cu eleganţă Vodă îi cere grabnic demisia lui Antim, datorită numeroaselor vinovăţii ce i-au fost puse în cârcă pe nedrept, să facă astfel paretisis pentru a nu fi nevoit să ceară patrierhiei caterisirea. Antim Ivireanul se apără în două scrisori către domn, una din 13 ianuarie şi una din 3 februarie 1712, cu irezistibilă elocinţă şi un apel sentimental: “Nu mă lăsa să es obidit şi cu lacrămile pe obraz”, şi neâţelegerea se aplanează însă încrederea între cei doi se frânge. Insinuările care îl vizau pe Antim nu erau lipsite de orice temei, dar în esenţă el avea dreptate, de vină erau “întâmplările vremii”. Un alt conflict care are în Antim Ivireanu un protagonist de o demnitate impunătoare, a fost acela cu Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului ale cărui ingerinţe ale treburile bisericii ortodoxe române sunt contrate într-o argumentaţie strânsă, tăioasă cu nuanţe de sarcasm. “Şi mai de râs este să zici că se găsesc în Ungrovlahia mănăstiri supuse patriarhului de la Ierusalim, sau altui patriar … fiindcă nici n-au fost vreodată, nici nu vor fi în Ungrovlahia mănăstiri supuse vreunui patriarh dintr-o eparhie străină, şi toate acestea se află sub cârmuirea noastră”. Niciodată, spune Iorga, unui patriarh nu I s-a vorbit de un mitropolit român în acestă formă. “Este una din cele mai splendide piese ale rezistenţei pe care Biserica noastră a opus-o tuturor încercărilor”. Străinul (Antim) s-a indentificat demult cu interesele patriei adoptive. El este un “perfect asimilat”. După sfârşitul de coşmar a-l lui Brâncoveanu, acuzat de înţelegere cu puterile creştine, deci de hainie faţă de împărăţia otomană, domnia lui Ştefan Cantacuzino (1714 – 1716) fu prielnică lui Antim Ivireanul, ataşat dintotdeuna partidei cantacuzineşti, amestecată în disgraţierea lui Brâncoveanu. Însă după numai doi ani, ambiţiosul nepot a-l stoinicului, cădea şi el, cădeau împreună capriciilor sinistre ale porţii. Turcii nu mai aveau încredere în boierimea pământeană. Cu Nicolae Mavrocordat în Ţara Românească începe epoca fanariotă. Antim nu are cum bănui ce va urma şi face imprudenţe care îi hotărăsc viaţa. Acest mavrocordat pe cât de erudit, pe atât de impulsiv şi crud, nu va pregeta să se descotorosească de un personaj incomod, căruia până la urmă politica i-a fost fatală. Un incident oarecare precipită evenimentele. Înspăimântat Mavrocordat fuge spre Dunăre căutând un sprijin la raialele de pe acolo. Antim nunumai că nu-l urmează, numai decât până în satul Daia, dar dacă relatarea lui Mitofan Grigoraş, cronicarul este adevărată, mitropolitul îi declară acestui domnitor pe care nu-l iubeşte că de acum înainte Mavrocordat (omul turcilor) şi Ţara Românească nu mai au nimic comun. Încă odată Ivireanul s-a pripit. Totul fusese o alarmă falsă, un simplu foc de paie şi Mavrocordat turbat de furie şi cu gând de răzbunare, revine în Bucureşti decis să pedepsească crunt pe răsvrătiţi. Furiei lui îi cade jertfă, cum era de prevăzut şi Antim Ivireanu care supus unor greu de suportat umilinţe se vede obligat prin ameninţări şi silnicii să renunţe la înaltul rang bisericesc. Gramata patriarhală şi sinodală emisă în august 1716 îl inculpă pe răul Antim în ton cu tenebroasele procese ale inchiziţiei ca “Mag şi participator la multe alte crime”. Ivireanul este osăndit în deosebi pentru faptul că ar fi împins la revoluţie şi răscoală, ceea ce nu face decât să-i pună în lumină patriotismul. Era o samavolnicie. Actul de caterisire nu întrunea condiţiile legiuite, fiind cu o formulare juritică, lovit de nulitate. Aceste înşcenări dezonorante îi urmează o alta, condamnarea al surghiun, îi mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Către sfârşitul lui septembrie 1716, turcii din escortă conduşi de procletul mehmendar Colfescu, îl ucid pe nefericitul surghiunit, asvârlindu-i trupul măcelărit în râul Tundja, un afluent a-l Mariţei. Ca şi tinereţea lui învăluită în neguri, moartea lui Antim se înfăşoară, ca într-un giulgiu, într-o taină întunecată. Del Chiaro informează că omorul s-ar fi petrecut la Galiopole, lângă Dulcia. D. Fotino şi Odobescu nu se îndoiau că rămăşiţele celui asasinat au fost aruncate în Dunăre. O relatare în greceşte întocmită în 1637 de N. Cuşaclăul, indică Snagovul ca decor a-l tragediei. S-a făcut şi supoziţia că sângeroasa crimă a avut loc, potrivit ştirilor dintr-un obscur Diario d’Ungheria, nu altundeva decât la curtea, unde neânduplecatul Mavrocordat l-ar fi dat pierzării pe fostul său mitropolit, de faţă cu egumenii unor mănăstiri din ţară. Alţi cercetători sunt de părere că râul Tundja a fost să fie locul de veci a-l lui Antim, căruia i s-a hărăzit moarte de martir. A fost un luptător pentru creştinătate şi a murit ca mucenic a-l creştinătăţii. În 1916 s-a propus canonizarea, iar în 1966 s-a obţinut reabilitarea lui Antim Ivireanu. Parcă presimţindu-şi sfârşitul, la 24 aprilie 1713, mitropolitul chibzuind şi la soarta ctitoriei sale, dicteză preotului Nicola o serie de importante Învăţături pentru aşăzământul cinstitei Mănăstiri a Tuturor Sfinţilor. Este un fel de testament, completat la 15 martie 1716. Pe lângă alte dispoziţii privind aşezarea sfântului locaş şi “rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă peste an la săraci şi la lipsiţi … şi cele pentru învăţătura copiilor şi pentru vivliotică”. Prevăzătorul ctitor insistă mai presus de orice să nu fie mănăstirea supusă, să fie “slobodă, nesupusă şi nestăpânită nici de domnul ţării, nici de arhiereul care va fi după vremi, nici de vreunul din boieri”. Spiritul de independenţă a-l lui Antim transpare în semeţia lui mai limpede ca oricând. Planurile edificiului împodobit în stilul brâncovenesc vor fi fost desenate de mitropolitul însuşi. Deasupra uşii grele de stejar dăltuită poate de Antim, străjuieşte cioplită-n piatră emblema Ivireanului (un melc sub razele unei stele, într-o cunună de laur, cu alegorismul ei pluriinterpretabil). Mănăstirea Tuturor Sfinţilor se va numi biserica Antim. Aceasta adăpostea o tipografie cu litere greceşti şi româneşti, de unde şi porunca mitropolitului “să aibă datorie tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei, unul după altul pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară”. A fost în afara artei oratoriei, vocaţia lui Antim, manifestată de-a lungul unui pătrar de veac. La Bucureşti (1691 – 1694, 1701 – 1705, 1715 – 1716), Snagov (1696 – 1701), Râmnic (1705 – 1707), Târgovişte (1709 – 1715), la Dumineca Tuturor Sfinţilor (1716) a scos el însuşi şi a supravegheat apariţia a 64 de cărţi. Dintre acestea 38 sunt lucrate mâna sa, ornate cu arabescuri, flori stilizate, viniete graţioase, gravuri în lemn, din care unele desigur îi aparţin. Sunt 30 de scrieri în greceşte, 24 în româneşte, prima fiind Psaltirea (1694), una în slavonă, 5 slavo – române, 2 greco – arabe, una greco – română, una în greceşte, slavoneşte şi româneşte. S-a mai semnalat un Acatist a-l Maicii Domnului (Snagov, 1898). Patru lucrări (Chipurile Vechiului şi Noului Testament, Învăţătură prescurt pentru taina pocăinţii, Învăţătură bisericească, Capete de poruncă), îl au ca autor pe Antim. La 10 a adăugat prefeţe sau scrisori dedicatorii, la 5 precum Dosoftei, a compus versuri la Stemă, încercându-şi pana în stihuri emblematice, iar 6 cărţulii le-a tradus din greceşte (Molitvenic 1706, Octoih 1712, Liturghier 1713, Pilde filosofeşti 1713, Catavasier 1714, Ceaslov 1715). În acest deloc restrâns repertoriu o podere deosebită o reţin cărţile de apărare a ortodoxiei implicând subtile dezbateri teologice: Manual despre câteva nedumeniri şi dezlegări 1697 de Ioan Cariofil, Mărturisirea ortodoxă 1699, Carte sau lumină 1699 de Maxim Peloponezianul, Eortologhion 1701 şi Învăţătură dogmatică 1703 de Sevastos Chimenitul, Tomul bucuriei 1705 de Fotic, Panoplia dogmatică 1710 de Alexie Comnen. Antim însuşi în prefeţe şi dedicaţii glosează pe marginea unor cărţi tipărite. Cu privilegiul său charismatic, Antim Ivireanul cel mai de seamă orator bisericesc la noi a dat prin didahiile sale străluciri literare elocvenţei sacre.
Sursa: Referate.k5.ro