Fandom

Coman Wiki

Alexandru Lăpuşneanu

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Alexandru Lapusneanu 1.png

Cu exceptia celor doua fiice, Chiajna si Ruxanda, ceilalti urmasi ai lui Petru Rares – unul turcit, altul strivit, al treilea “оmbolnavit” la Istambul – nu au fost demni de numele parintelui si al bunelului stefan cel Mare. Dupa ei, veni iar rindul posteritatii din flori care, in cele mai multe cazuri, a demonstrat mai multa virtute decit cea legitima.


Unul dintre acestia este si Alexandru Lapusneanu, fiul lui Stefan cel Orb si al unei jupinese, Anastasia, din Lapusna, nascut in afara casatoriei. Acest domnitor a ramas in amintire ca un tiran singeros mai mult datorita nuvelei lui Constantin Negruzzi, autor care, pentru efecte literare, a evidentiat si a ingrosat trasaturile negative ale lui Lapusneanu. Dar cruzimea domnitorului respectiv este estompata oarecum de niste “circumstante atenuante”: el a dat dovada de clarviziune si de simt realist, intuind si prognozind, fara a da gres, evolutiile politice. A fost un diplomat abil, izbutind sa stabileasca relatii diplomatice favorabile cu multe tari apropiate si indepartate. Alexandru Lapusneanu a urcat pe tronul Moldovei cu sprijin polon, dar fara stirea regelui acestei tari. Nu-i mai putin adevarat ca, dupa terminarea cu succes a campaniei din Moldova, Sigismund August, într-o scrisoare catre membrii senatului polon, din 20 septembrie 1552, si-a asumat responsabilitatea actului, care "nu era lipsit de folos pentru regat", dar îsi exprima si temerea ca sultanul s-ar fi putut supara. Constient de apartenenta la dinastia stralucita a Musatinilor, a avut grija ca in tara sa fie inaltate asezaminte frumoase. Avind o domnie cu multe razboaie, a gasit, totusi, timp sa zideasca cinci manastiri, dintre care trei au ajuns pina in prezent: Bistrita, Socola si Slatina sau Zlatna, localitate unde se extragea aur. Acestea sunt ultimele ctitorii musatine – masive si armonioase, pe care le putem admira si astazi. Dupa cele doua domnii ale sale, Alexandru Lapusneanu nu a lasat vistieria goala ca Stefanita, fratele sau. In 1558 a batut moneda cu stema lui stefan cel Mare. A ferit tara de pericolul sfasierii sau chiar al transformarii in pasalic (colonie cu administratie turceasca).In cea de-a doua domnie, scrie cronicarul Azarie, viata membrilor familiei Lapusneanu a fost dureroasa si cu boli grele. Grigore Ureche adauga si alte amanunte: “Presimtind ca moartea e aproape, Al.Lapusneanu ar fi dorit sa se calugareasca. Calugarirea s-ar fi facut оntr-un moment cind domnitorul lesinase si era mai mult mort decit viu. Trezindu-se, ar fi zis ca, de se va scula, va popi si el pe unii. Speriati de amenintare, episcopii si boierii, dar si Ruxanda doamna, l-ar fi otravit”. Consideram ca afirmatiile lui Grigore Ureche pot fi puse la indoiala. Un batrin atit de bolnav, imobilizat si aproape fara vederi nu mai detinea puterea reala si efectiva оn stat si, prin urmare, nu mai prezenta un pericol nici pentru sotia sa. Oricum, ce s-a оntimplat cu adevarat оn iatacul domnesc оn acele clipe dinainte de moarte, din martie 1568, nu se va sti, probabil, niciodata. Urmasii lui Alexandru Lapusneanu, ca si odraslele lui Petru Rares, nu s-au remarcat prin fapte laudabile. Pe linga bolile de picioare si de ochi ale parintelui, la descendentii lui Lapusneanu se adaugasera si cele mintale.

Alexandru Lapusneanu si politica transilvaneana

Dupa moartea lui Ioan Zapolya se deschisese o confruntare directa între Imperiul otoman si cel habsburgic pentru controlul asupra principatului intracarpatic. Vaduva fostului rege al Ungariei si debilul ei fiu Ioan II Sigismund au pendulat în anii ce au urmat între tabara otomana si cea austriaca. Soarta confruntarii dintre cele doua imperii va depinde mult de complicatiile pe care le avea fiecare la granita opusa Transilvaniei. Astfel, otomanii s-au aflat, în tot secolul XVI, întrun permanent conflict cu Iranul safavid, iar Ferdinand depindea de interesele fratelui. Carol Quintul, seful casei de Habsburg, în acelasi timp împarat al Sfântului imperiu roman de neam german si rege al Spaniei, aflat într-o puternica rivalitate cu Franta — care întretinea excelente relatii cu sultanul — si Anglia. Se adaugau, direct pentru Ferdinand, si problemele pe care i le provocau durele si desele confruntari dintre principii protestanti si cei catolici din Germania.

La rândul ei, Polonia, legata de Isabella prin legatura de sânge dintre cei doi frati, era foarte atenta sa menajeze raporturile cu Poarta si simtea deja rasuflarea Rusiei, care declansase ofensiva catre tinuturile estice ale Europei. Alexandru Lapusneanu si-a început domnia promitând sprijin Habsburgilor în Transilvania si facând juraminte regelui Poloniei. La 30 octombrie 1552, domnul român propunea generalului Castaldo o actiune antiotomana simultana. El urma sa atace cetatile otomane de la hotarele sudice ale Moldovei, iar fortele imperiale trebuia sa desfasoare actiuni în partile sudice ale Ungariei. Proiectele comune cu Habsburgii aveau însa sa fie rapid tulburate de interesele divergente în privinta Tarii Românesti, unde Lapusneanu avea sa sprijine pe Mircea Ciobanul (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559), nu pe omul lui Castaldo. Se adauga si nemultumirea provocata de nerecunoasterea drepturilor sale asupra posesiunilor domnilor Moldovei din Transilvania, Ciceu si Cetatea de Balta.

La începutul anului 1553, Lapusneanu era în Cetatea Neamtului, gata a-si relua cu armele posesiunile din Ardeal. Îl si chema acolo pe nemesul de sânge românesc Nicolae Kornis. Acesta nu venea personal, dar, cu aprobarea lui Castaldo, trimitea un emisar, care îl gasea pe domn la Vaslui. În fata acestuia îsi relua angajamentul de a sprijini readucerea Isabellei si a tânarului ei fiu în fruntea Transilvaniei. În primavara aceluiasi an, jura credinta regelui Poloniei, reînnoind un juramânt facut nobililor poloni care îl sprijinisera sa intre în Moldova, la Bakota. Fusese acela un juramânt pe care "nu l-a cunoscut înca toata tara, deoarece a fost îndata, la început." La 11 aprilie 1553, regele trimitea soli la curtea lui Lapusneanu, cu instructiuni din care aflam ca "asa s-a îndatorat Alexandru prin juramântul sau facut la Bakota, ca atunci când se va fi întarit în domnie va îmbunatati ceea ce va fi nevoie în legatura cu Coroana polona si cu ceea ce vor crede de trebuinta M.S. regele si senatorii sai." Juramântul îl depunea domnul în fata trimisilor Coroanei polone la Hârlau, la 22 iunie 1553. Se angaja, printre altele: "nu vom îngadui, dupa vechea hotarâre, supusilor nostri din acest moment sa înfiinteze nici un sat si nici o cetate, nici sa faca iazuri si prisaci pe ambele parti ale Nistrului pe pamânturile M.S. regelui si nici [sa stea] cu vitele pe acele pamânturi [...] Nici mori n-avem sa folosim mai mult, dupa stravechea hotarâre, pe ambele parti ale Nistrului, pe pamântul M.S. regelui, decât cât va fi voia si bunavointa Mariei Sale." Pamânturile de dincolo de Nistru, unde statul polon încerca sa-si impuna autoritatea, erau o zona de refugiu pentru nemultumitii si din Polonia, si din Moldova sau de aiurea, care puteau scapa astfel unei autoritati constituite (Magazin istoric, nr. 6/1993).

În martie 1554, imperialii fac o tentativa de a angaja pe Lapusneanu într-o actiune de mediere între Ferdinand si sultanul otoman. Deja însa, planurile domnului Moldovei erau altele, suparat ca nu îsi recapatase posesiunile transilvane. El închidea frontiera de pe Carpati si strângea trupe. Scrie celor din Vint, în ziua de Sfântul Gheorghe, din Iasi, despre intentia de a intra în Ardeal. Avea de mult împuternicirea "împaratului turcilor" de a-l aseza pe "craiu" — Ioan II Sigismund — si avertiza: "cine ni se vor supune bucuros, ne vom purta bine cu dânsii, iar cu cine nu, nu!" Un nobil ardelean, Petru Gerendy, cu care domnul pastra legatura, stia ca vor participa la campanie si românii din Banat, pe care-i numeste: "karansebesenii, lwgosenii".

Cum sultanul reusise sa încheie pace cu Iranul, era mult mai dispus sa asculte îndemnurile regelui Frantei, dornic sa creeze Habsburgilor probleme în Transilvania. Pe de alta parte, soli ai regelui francez Henric II (1547-1559) promiteau regelui polon subsidii financiare si o alinata matrimoniala. Sultanul cerea lui Sigismund August, în primavara lui 1555, sa permita solilor francezi sa ajunga la Isabella si la fiul ei. Încercarile Habsburgilor de a tempera elanul razboinic al lui Süleyman prin trimiterea la Poarta a inteligentului diplomat Ogier Griselin de Busbecq, unul dintre putinii europeni ai vremii care a dovedit o patrunzatoare întelegere a fenomenului otoman, nu au dat roade. La 10 iulie 1555, din Iasi, Lapusneanu îl anunta pe Sigismund August ca la 1 august, potrivit poruncii sultanului, urma sa intre cu oastea în Transilvania pentru a-l reinstala pe Ioan II Sigismund.

Abia o suta de ani mai târziu aparitia unui pretendent, Mustafa, în zona vestica a litoralului pontic, aflat în legatura cu imperialii, amâna cu un an campania în Transilvania. Ferdinand a reluat dialogul cu Sigismund August. Emisarii imperiali au încercat sa convinga seimul si pe rege ca reinstalarea lui Ioan II Sigismund aducea pe otomani în Europa Centrala. Pentru Ferdinand surpriza a venit însa din interior. La Augsburg s-a încheiat pacea care punea capat luptelor confesionale din imperiu, prin acordarea libertatii de cult pentru protestanti potrivit principiului religia principelui era si religia supusilor. Ferdinand a fost obligat sa reduca implicarea în Transilvania.

Dieta principatului, tinuta la Târgu Mures, hotara la 23 decembrie 1555 sa îl readuca pe Ioan II Sigismund în fruntea tarii. Firmanul sultanului pentru reinstalare era gata la mijlocul lunii februarie. O prima expeditie s-a încheiat fara vreun rezultat practic. A pornit si o a doua. Boierul Motoc comanda avangarda, iar domnul îl urma la scurta vreme, intrând în secuime. Lapusneanu nu a ramas multa vreme în Transilvania, dar ostile sale, reunite cu cele ale domnului din Tara Româneasca, o conduceau pe Isabella la Cluj, unde-si facea intrarea spre sfârsitul lunii octombrie. Temându-se ca unii nobili ardeleni ramasesera aplecati catre imperiali, Alexandru Lapusneanu trimitea scrisori de amenintare dietei. Pastra la curtea sa si un pretendent, pe care îl întâlnea, în iulie 1557, calatorul polon Erasm Otwinowski: "În vremea aceasta era acolo Bebek, boier ungur!" De altfel, Bebek avea sa primeasca, în circumstante nu tocmai clare, stapânirea Transilvaniei, Lapusneanu însotindu-l, dornic sa-si reia stapânirile ardelene, pe care Isabella i le refuzase, în ciuda sprijinului acordat la reluarea principatului. Sprijinita de marele vizir Rüstem Pasa, Isabella si-a pastrat stapânirea.

În mai 1558, Lapusneanu repeta expeditia, cu acelasi scop: reluarea stapânirilor. Oastea lui a înaintat adânc pe Mures, domnul punând pârcalabi la Ciceu si Reteg. Dieta, nemultumita de noile înradacinari românesti, cerea ca acele posesiuni sa nu fie scutite de sarcini. Iar Isabella nu îngaduia nobililor ei sa primeasca scrisori sigilate de la domnul Moldovei. Suparat, el le scria bistritenilor, cu care avea vechi relatii de negot: "Dar când Maria Sa [Isabella] a fost gonita de rasculati din scaunul parintesc si lipsita de dânsul, scrisorile noastre n-au adus putin folos Mariei Sale. Iar acuma ne dusmaneste".

Usurinta cu care Lapusneanu intra în Transilvania a nascut la Istanbul ideea de a transforma o parte a principatului în pasalâc, care sa fie transferata domnului moldovean. Sub presiunea evenimentelor, dieta decidea în octombrie restituirile dorite de Alexandru Lapusneanu. Desele implicari, sub ocrotirea otomana, ale voievodului moldovean în Transilvania, ca si instalarea unor garnizoane moldovene în cetatile din principat a dovedit Habsburgilor ca dominatia asupra Transilvaniei depindea de pozitia celorlalte doua tari române. Proiectul imperial din 1561 de a-l aduce pe Despot pe tronul de la Suceava îsi are radacinile în acesti ani.

În septembrie 1559 moare Isabella. Ferdinand încearca sa îl momeasca pe Ioan II Sigismund oferindu-i pe una dintre fiice drept sotie. Dar, cum spunea Nicolae Iorga, principele "nu era, nici când ajunse de vârsta, om sa tie pe umerii sai de bolnavicios o astfel de povara", cum era Transilvania. Dar, adauga marele istoric, "nici Alexandru nu mai era omul frumos despre care vorbeste cine l-a cunoscut la începutul domniei". Suferea de ochi, cerea si ochelari din Ardeal, avea si o rana la picior. Contra lui se coalizasera domnul Tarii Românesti, Petru cel Tânar, si Ioan II Sigismund. Rolul politic activ jucat de Alexandru Lapusneanu în Transilvania se încheiase.

Perindarea ostilor din Tara Româneasca si Moldova prin Transilvania, implicarea activa a domnilor, începuta înca din vremea lui Petru Rares, în treburile principatului, nu puteau ramâne fara urmari pentru românii de acolo. De altfel, documentele vremii ni-i arata detinând înca pozitii însemnate în fruntea unor orase, chiar a unor zone întregi, mai ales în regiunea Caransebes sau în Maramures ori Tara Oltului. Isabella întarea drepturile locuitorilor români din zona pasului Bretcu, la granita cu Moldova.

Imperialii aveau sa revina victoriosi în Transilvania la sfârsitul secolului XVII, pe care Habsburgii au pastrat-o pâna la sfârsitul primului razboi mondial. Dar de la jumatatea secolului XVI este tot mai evidenta ruptura dintre zona est-europeana si cea occidentala a continentului nostru. Interesul marilor puteri europene pentru aceasta parte a continentului se reduce, înfruntându-se de acum pe mari, pentru colonii. Imperiul otoman se instaleaza fara putinta de tagada în sud-estul Europei la sfârsitul domniei lui Süleyman Legiuitorul. Iar Polonia va trebui sa înfrunte Rusia, care se anunta ca unul dintre marii competitori în zona. Decuplarea dintre Occident si Rasarit va spori în veacurile urmatoare. Aici se incheia viata si faptele domnului Alexandru Lapusneanu care a scris cateva pagini, unele stralucitoare, altele sumbre, dupa cum erau oamenii si vremurile, din istoria Moldovei.

Also on Fandom

Random Wiki