Fandom

Coman Wiki

Albert Einstein

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

AlbertEinstein.jpg

Albert Einstein a devenit un simbol al ştiinţei moderne, o figură care a răsturnat toate tiparele definiţiei americane a eroului. Einstein a fost primul superstar intelectual şi şi-a câştigat popularitatea în singurul fel pe care îl puteau accepta americanii – printr-o inteligenţă intuitivă, neacademică, aplicând descoperirile minţii sale geniale la lucruri pragmatice, precum rachetele şi bomba atomică.

Pe Einstein l-a ajutat enorm faptul că nu era asociat cu nici o instituţie de învăţământ universitar cu renume şi că statutul său nu depindea de o creditare oficială – lucruri faţă de care americanii au o atitudine duală: insistă asupra lor şi, pe de altă parte, nu au încredere în ele. Dimpotrivă, Einstein a fost savantul care a câştigat simpatia mulţimilor, a oamenilor obişnuiţi cu toate că vorbea limba obscură, oraculară a matematicilor. Părea venit de pe altă planetă, plutind desupra aspectelor vieţii obişnuite, în modul care li se pare atât de fascinant oamenilor obişnuiţi: un visător, un savant cu capul în nori.

Albert-Einstein-1921.jpg

Albert Einstein s-a născut pe 14 martie 1869 la Ulm, un oraş modest din Germania, într-o familie de everi. Tatăl său, Hermann Einstein, era electrician şi avea veleităţi de inventator. Mama sa, Pauline Koch, avea o fire serioasă şi înclinaţii muzicale, interpretând foarte bine la pian sonatele lui Beethoven – de la ea va moşteni Albert Einstein pasiunea pentru muzica clasică. Fratele mamei sale, Caesar Koch, inginer de profesie, care locuia împreună cu familia, a avut o influenţă foarte mare asupra copilului, mai ales în ceea ce priveşte ştiinţele exacte. Unchiul săi I-a revelat lui Einstein latura pasionantă a matematicii: ,,Este o ştiinţă amuzantă. Când alergăm după un animal şi nu putem să-l prindem, îl denumim pentru moment cu x şi continuăm să-l urmărim până când îl vârâm în sac.”

Când micul Albert avea 5 ani, tatăl său I-a arătat o busolă de buzunar – un obiect care l-a fascinat realmente. Proprietatea misterioasă a acului busolei de a reveni la aceeaşi poziţie, indiferent de orientarea cadrului, l-a impresionat pe copil. Un an mai târziu, părinţii I-au luat un profesor de vioară, dar muzica l-a lăsat aproape indiferent pe copil până în ziua când a descoperit sonatele lui Mozart. Din acest moment, cântatul la vioară a devenit una dintre pasiunile viitorului savant. Copilul Albert Einstein era timid şi singuratic şi îi plăcea să se joace singur în parc şi în pădure. Elev la şcoala primară a parohiei din care făcea parte familia lui, Einstein îşi întrecea cu mult colegii de clasă la matematici, dar avea rezultate proaste la celelalte materii.

Einstein începuse să vorbească târziu, spre exasperarea familiei sale, şi până la 9 ani a avut dificultăţi de exprimare. Acest lucru, precum şi faptul că era un şcolar meditativ şi retras, îl făcea să pară în ochii profesorilor săi un elev mediocru, un copil nu prea înzestrat intelectual. La 10 ani, Einstein a intrat la gimnaziul Luitpold din Munchen. La sfârşitul secolului al XIX-lea, sistemul de învăţământ din gimnazii era foarte rigid, elevii primind o educaţie care aducea cu disciplina militară. Mai târziu, Einstein avea să mărturisească faptul că, în şcoala generală, profesorii săi I păreau a fi nişte şerpi, iar mai târziu cei din gimnaziu se purtau precum nişte locotenenţi. Colegiul a fost o experienţă dureroasă pentru Einstein. Era dezgustat de felul cum se predau în şcoală strategiile militare. Profesorii lui Einstein erau nemulţumiţi de el şi îi spuneau că nu o să se aleagă nimic de el niciodată-

Einstein.jpg

La 12 ani, tânărul Einstein a primit o cărticică despre geometria euclidiană. Mai târziu, mărturiseşte: ,,O asemenea claritate şi siguranţă au exercitat o atracţie indescriptibilă asupra mea”. La colegiul Luitpold, care mai târziu va purta numele lui, Einstein l-a întâlnit pe Max Talmud, student la medicină care îl va îndemna să citească lucrările de vulgarizare ştiinţifică ale lui Bernstein, cartea ,,Forţă şi materie” a lui Buchner şi ,,Critica raţiunii pure” a lui Kant. Între Talmud şi adolescentul Einstein se leagă o prietenie strânsă bazată pe interesul lor comun pentru ştiinţă şi filosofie. În anul 1890, Einstein a cunoscut o fază religioasă foarte intensă, care a durat aproape un an. În următorii cinci ani, Einstein a aprofundat studiul matematicilor superioare, în special calculul diferenţial şi integral.

Dar această perioadă a luat sfârşit, pentru că mica întreprindere de dezvoltare a invenţiilor electrice pe care o deschisese tatăl său cunoştea eşec după eşec. Părinţii l-au sfătuit să lase deoparte ,,prostiile filosofice” şi să se întoarcă la ,,viaţa reală” pentru a-şi câştiga existenţa. Dar tânărul nu se vedea practicând meseria tatălui său şi nici acceptând o carieră de funcţionar într-un birou. Singura sa dorinţă era de a descoperi câteva dintre misterioasele legi ele lumii fizice. Einstein a încercat să intre la ETH, Institutul Federal de Tehnologie Elveţiană, dar a picat examenul de admitere; pe tot parcursul studiilor sale fusese un elev supradotat la matematici, dar lipsit de orice înclinaţie spre disciplinele biologiei şi ale ştiinţelor umane. Totuşi directorul Politehnicii, frapat de cunoştinţele de fizică şi matematică ale lui Eistein, l-a îndemnat să obţină diploma de absolvire a studiilor dintr-o şcoală elveţiană: şcoala cantonală din orăşelul Aarau. În 1896, Einstein obţine un certificat care atesta faptul că nu este cetăţean german. Va rămâne apatrid în următorii cinci ani. După ce a obţinut diploma la şcoala din Aarau, Einstein a reuşit să intre, fără examen, la ETH. Pe 29 septembrie s-a mutat la Zurich. Printre colegii săi de studenţie se aflau marcel Grossmann, cu care Einstein va lega o prietenie durabilă, şi Mileva Maric, o studentă de origine sârbă care va deveni prima soţie a lui Einstein.

În 1899, Eisntein cere în mod oficial cetăţenia eleveţiană. Un an mai târziu, obţine diploma ETH şi încearcă să obţină un post de asistent acolo, dar fără nici un rezultat. Este anul în care trimite primul său articol la presigioasa revistă ştiinţifică Annalen der Phyisk. Încercând în zadar să obţină un post conform specialităţii sale, Eintein trebuia să se mulţumească cu un post obscur de agent într-un birou de brevetare a invenţiilor din Berna, sarcina sa fiind să facă o primă examinare a invenţiilor care se prezentau biroului.

Stabilit la Berna, Einstein se căsătoreşte cu Mileva Maric, prietena sa din studenţie, în ciuda împotrivirii familiei sale. Cu câţiva ani mai mare decât Einstein, Mileva era o femeie cu ideii foarte progresiste, precum majoritatea studenţilor sârbi. Mileva şi Albert au avut doi fii, dintre celui mare I s-a dar numele tatălui său. În 1905 Einstein acea 26 de ani. La această vârstă şi-a publicat prima dată rezultatul cercetărilor sale de până atunci. A fost un eveniment care li s-a părut fizicienilor universitari de neînţeles: un obscur funcţionar la un birou de brevete, la numai 26 de ani, făcea dovada unei minţi geniale. I s-a propus să predea la Universitatea din Zurich în 1909 ca profesor ,,extraordinare”.

La începutul secolului XX, ştiinţa fizicii traversa o criză profundă. Cele două teorii care premiteau explicarea fenomenelor fizice păreau incompatibile. Mecanica, ştiinţa mişcării, are drept fundament principiul relativităţii, enunţat de Galileo Galilei: nimic nu este absolut imobil, totul depinde de punctul de referinţă. Dar teoria electromagnetismului elaborată de Maxwell în anii 1850, confirmată de rezultatele experimentale, descrie lumina ca pe o undă propagându-se în eter. Dar eterun nu şi-a putut afla nici o descriere fizică, singura ceritudine fiind aceeea că este de o imobilitate absolută, ceea ce vine în contradicţie cu pricipiul relativităţii. O altă contradicţie devenise un adevărat coşmar pentru fizicieni: materia este alcătuită din atomi, deci este discontinuă. Dar un filament încălzit emite lumină, care, după Maxwell, era un fenomen continuu. Cum ar putea ceva discontinuu să producă un fenomen continuu ? Nici unul dintre fizicienii acelei vremi nu putuse afla răspunsul acestei dileme, iar ştiinţa fizicii, la data la care Einstein şi-a publicat descoperirile, era într-un impas ce părea fără ieşire. Einstein a publicat în Annalen der Physik două articole care s-au dovedit a fi revoluţionare. Primul apărut în 1905, descria transformarea energiei unui corp încălzit în energie luminoasă. Acestă trasformare nu era posibilă decât considerând lumina ca fiind formată din particule, pe care Einstein le-a numit cuante de lumină (fotoni). Lumina, afirmă Einstein, nu este nici continuă, nici discontinuă, ci amândouă în acelaşi timp. Fără să ştie încă exact cum este posibil ca lumina să aibă în acelaşi timp două proprietăţi opuse, Einstein intuise un adevăr fundamental al fizicii, pe care cercetările ulterioare îl vor confirma. Al doilea articol îşi propune să rezolve problema eterului. Teoria lui Einstein nu presupunea existenţa eterului.

Singura dată care permite descrierea vitezei luminii este viteza sa c, constantă oricare ar fi viteza observatorului. În acest articol, Einstein a enunţat teoria relativităţii care unifică teoriile materiei şi ale luminii. Materia, ca şi lumina, se supun principiului relativităţii, iar simultaneitatea a două evenimente devine dependentă de observator. Timpul nu mai este un concept invariant, ci este relativ. Teoria sa se baza pe următoarele postulate: Viteza absolută a unui obiect nu poate fi măsurată; putem măsura doar viteza sa relativă faţă de un alt obiect. Valoarea vitezei luminii în vid este întotdeauna aceeaşi, indiferent de viteza cu care se deplasează observatorul şi indiferent de sursa de lumină; Viteza maximă care poate fi atinsă în Univers este viteza luminii;

În septembrie 1905, Einstein adaugă un post-scriptum la acest articol şi demonstrază celebra formulă , inducând echivalenţa între materie şi energie. Formula aceasta va sta la baza dezvoltării utilizării energiei nucleare în scopuri civile sau militare. Einstein începe să se gândească la teoria relativităţii generale pentru a explica fenomenul căderii corpurilor. Dar savantul a realizat că pentru a ajunge la un rezultat ştiinţific în această privinţă avea nevoie de cunoştinţe mai aprofundate în matematicile moderne. Einstein solicită un post de profesor universitar mai întâi la Berna, apoi la Praga. În 1912, a devenit profesor la Şcoala Politehnică din Zurich, unde regăseşte un vechi camarad din studenţie, Marcel Grossmann. Cu ajutorul acestuia, care avea cunoştinţele necesare în matematici, începe să lucreze la elaborarea teoriei sale. O eroare îl duce într-un impas şi pierde trei ani din această cauză. La sfârşitul anului 1915, teoria relativităţii este definită, şi odată cu ea o nouă interpretare a căderii corpurilor. Forţa de atracţie a lui Newton este înlocuită în teoria relativităţii cu o deformare a spaţiului în jurul corpurilor. Aşa cum mingea deformează o pânză întinsă formând o adâncitură, un corp modifică spaţiul din jurul lui. Această proprietate explică de corpurile, oricare ar fi masa lor, cad toate cu aceeaşi acceleraţie. Mai mult, Einstein enunţă faptul că timpul şi spaţiul nu pot exista în absenţa materiei. Verificarea simplă a acestei teorii: dacă un corp deformează spaţiul din jur, atunci razele unei stele situate în spatele soarelui vor fi deviate, iar imaginea nu va mai apărea acolo unde trebuie să apară.

Einstein violin.jpg

Observaţiile efectuate de un astronom britanic, sir Arthur Eddington, în timpul unei eclipse, vor confirma matematic rezultatele teoriei lui Einstein. Foarte mediatizată la acea dată, teoria lui Einstein a devenit un simbol al păcii şi al reconcilierii: un englez a confirmat teoria unui german ! Dar cursul pe care l-au luat evenimentele mai apoi a dezminţit această iluzie. Popularitatea pe care a câştigat-o Einstein I-a permis să-şi reia activitatea politică şi să-şi promoveze idealurile pacifiste. Einstein apăra cauza poporului evreu şi militează în favoarea contruirii unei Universităţi în Palestina. Un turneu în Statele Unite ale Americii, în 1921, îi oferă fondurile necesare. Ascensiunea rapidă a lui Hitler la putere face din Germania o ţară potrivnică marelui savant. Evreu, pacifist şi deschis contactelor internaţionale, Einstein nu mai putea rămâne în ţara sa natală fără a să-şi puă familia şi pe sine în pericol. Einstein devenise deja celebru şi această perioadă a fost începutul gloriei sale şi începutul unei cariere strălucite de om de ştiinţă. Viaţa personală, însă, şi relaţia cu Mileva Maric deveniseră din ce în ce mai dificile.

Mileva a fost prima iubire a lui Einstein. În ianuarie 1902 s-a născut Ungaria Lieserl, fiica lui Einstein şi a Milevei. S-a aflat că Einstein a avut o fiică nelegitimă doar în urmă cu câţiva ani, când au fost publicate nişte scrisori private în care se amintea despre aceasta. Nu se ştie nimic despre acest copil al lui Einstein, probabil a murit la o vârstă foarte fragedă sau a fost dat spre adopţie. Mai târziu legătura dintre Milena şi Einstein a început să se deterioreze. Einstein s-a plâns o dată că gelozia patologică a Milevei era tipică pentru o femeie de o urâţenie “atât de ieşită din comun”. Chinuită de remuşcări după primul său copil pe care îl pierduse, Mileva s-a îndepărtat de Einstein, absorbit cu totul de munca sa şi a cărei faimă creştea tot mai mult. Când Einstein a acceptat, în 1914, oferta de a conduce Institutul de Fizică Kaiser Wihelm, Mileva a acceptat să-şi urmeze soţul la Berlin, dar împotriva voinţei sale. Atmosfera din Berlin I s-a părut insuportabilă şi în acelaşi an s-a întors la Zurich împreună cu cei doi fii ai săi. Cum nici Einstein nu mai ţinea la această căsnicie, cei doi au divorţat în 1919 ! Din 1917 savantul de îmbolnăveşte şi această stare a durat 3 ani, timp în care a fost îngrijit cu devotament de verişoara sa Elsa Lowenthal. Elsa şi Einstein s-au îndrăgostit unul de altul şi 1919 s-au căsătorit. Au avut două fiice, Elsa şi Margot. Einstein a primit premiul Nobel pe 1921 pentru studiul său din 1905 asupra efectului fotoelectric. De fapt, Einstein nu a fost prezent la decernarea premiilor în decembrie 1922, fiind plecat într-o călătorie în Japonia. După ce realizase în 1924 ultima sa descoperire ştiinţifică importantă, a vizitat în mai multe rânduri America de Sud. Einstein dusese până atunci o viaţă foarte agitată şi a plătit un preţ mare în 1928, făcând o depresie nervoasă pricinuită de surmenarea intelectuală.

Einstein, însă, nu s-a îndepărtat total de prima sa soţie şi a avut grijă de ea. I-a dat o sumă mare din banii câştigaţi din Premiul Nobel şi a continuat să-şi viziteze fii. Cel mai mare, Hans Albert, va deveni distins profesor de hidraulică la Univesitatea din California, Berkeley. Mezinul Eduard, înzestrat pentru literatură şi muzică, va muri într-un spital psihiatric din Elveţia. Milva şi-a câştigat existenţa dând lecţii particulare de fizică şi matematică.

Cea de-a doua soţie a lui Einstein, spre deosebire de Mileva, îi acorda savantului mai mult spaţiu personal şi mai multă libertate de mişcare , şi nu numai în ceea ce priveşte viaţa profesională. Pe măsură ce faima lui Einstein creştea, femeile au început să fie atrase de el şi să roiască în jurul lui. Flirturile acestea iritau într-o oarecare măsură pe Elsa, dar ea nu I le reproşa soţului ei, convinsă că un asemenea geniu merită să I se tolereze micile infidelităţi. Cu toate acestea, Einstein avea un simţ moral profund. A riscat să-şi atragă furia lui Hitler când a semnat, împreună cu alţi 3 savanţi germani, o petiţie prin care cerea încetarea războiului. Şi totuşi în mod paradoxal, a contribuit la contruirea girocompasului pentru submarinele germane. În afară de nazişti, Einstein şi-a atras şi ostilitatea staliniştilor, pentru care teoria relativităţii simboliza individualismul capitalist agresiv.

Când Hitler a venit la conducerea Germaniei, în 1933, Einstein nu s-a mai întors la Berlin, ci s-a alăturat oamenilor de ştiinţă de la Institute for Advanced Study of Princeton. Întrebat cât dorea să I se plătească pe an la Institute for Advanced Study Einstein, inocent din punct de vedere financiar, a sugerat un salariu de 3000$/an. Soţia sa Else, mult mai pragamatică, l-a determinat să-şi ridice pretenţiile la 16000$/an. Einstein, însă, ştia să obţină bani atunci când dorea. În 1944 a transcris de mână articolul care l-a făcut celebru în 1905 şi a scos manuscrisul la licitaţie. După o competiţie destul de strânsă, o universitate americană a reuţit să câştige manuscrisul, pe care l-a plătit cu 6000000$ !

Va dobândi cetăţenia americană în 1940. Îşi continuă acolo activitatea politică şi îl convinge pe preşedintele american Theodore Roosvelt să dezvolte programul bombei nucleare înainte ca Germania să reuşească să facă acest lucru. Mai târziu, Einstein va regreta foarte tare acest pas, şi din 1945 până la moartea sa va susţine acţiunile Comitetului de Urgenţă al Savanţilor Atomişti, al cărui scop este acela de a limita amestecul statului în cercetarea ştiinţifică.

Einstein a fost foarte respectat, dar la sfârşitul vieţii a intrat în conflict cu tânăra generaţie de fizicieni: Heisenberg, Pauli şi mai ales Bohr. De fapt Einstein a creat bazele unei teorii, teoria cuantică, pe care el nu a acceptat-o. Teoria cuantică interzice orice reprezentare reală a obiectelor fizice elementare precum electronii, protonii, etc. care nu pot fi descrişi decât în termeni de probabilitate – probabilitatea să aibă o anumită viteză, să aibă o anumită poziţie sau să urmeze o anumită traiectorie. Dar Einstein nu aderă la această ipoteză probabilistă a realităţii: “Dumnezeu nu joacă zaruri”, a spus Einstein, refuzând să creadă că rezultatul unui experiment nu este unic. Credea că mecanica cuantică este, dacă nu inexactă, cel puţin incompletă. Acest lucru face din Einstein unul dintre ultimii clasici ai ştiinţei fizicii.


Albert Einstein, cel mai mare om de ştiinţă al secolului al XX-lea şi una dintre cele mai remarcabile minţi din toate timpurile, este în primul rând cunoscut ca autor al teoriei relativităţii. De fapt, este vorba despre două teorii: teoria relativităţii restrânse sau speciale, formulată în 1905, şi teoria relativităţii generalizate, formulată în 1915, care ar putea fi denumită cu un termen mai adecvat legea gravitaţiei în viziunea lui Einstein. Ambele teorii sunt extrem de complicate şi nu vom face nici o tentativă să le explicăm aici. Considerăm însă necesare câteva comentarii pe marginea relativităţii restrânse.

O cunoscută maximă spune că „totul este relativ". Teoria lui Einstein nu reprezintă însă o repetare a acestei platitudini filozofice, ci este o exprimare matematică precisă a relativităţii măsurătorilor ştiinţifice. Este evident că percepţiile subiective ale timpului şi spaţiului depind de observator.

Totuşi, înaintea lui Einstein, majoritatea oamenilor credeau că în spatele acestor impresii subiective se află distanţe reale şi un timp absolut, care ar putea fi măsurate obiectiv cu ajutorul unor instrumente precise. Teoria lui Einstein a revoluţionat gândirea ştiinţifică prin negarea existenţei unui timp absolut. Următorul exemplu demonstrează cât de radical a revizuit această teorie ideile noastre despre timp şi spaţiu.

Să ne imaginăm o navă spaţială, nava X, care se îndepărtează de Pământ cu o viteză de 100000 de kilometri pe secundă. Viteza este măsurată de observatorii aflaţi atât pe navă, cât şi pe Pământ, iar rezultatele lor concordă. Între timp, o altă navă spaţială, nava Y, se mişcă exact în aceeaşi direcţie ca şi nava X, dar cu o viteză mult mai mare. Dacă observatorii de pe Pământ măsoară viteza navei Y, ei constată că aceasta se îndepărtează de planeta noastră cu o viteză de 180000 de kilometri pe secundă. Observatorii de pe nava Y vor ajunge la aceeaşi concluzie.

Acum, întrucât ambele nave se mişcă în aceeaşi direcţie, s-ar părea că diferenţa dintre vitezele lor este de 80000 de kilometri pe secundă şi că nava mai rapidă ar trebui să se îndepărteze de nava mai lentă cu această viteză.

Cu toate acestea, potrivit teoriei lui Einstein, atunci când observaţiile sunt efectuate de pe cele două nave, autorii lor vor conveni că distanţa dintre ele creşte cu o viteză de 100 000, nu de 80 000 de kilometri pe secundă.

La prima vedere, un astfel de rezultat pare ridicol, iar cititorul ar putea bănui că la mijloc se află cine ştie ce formulare alambicată sau că anumite detalii esenţiale ale problemei au fost omise. Nicidecum. Rezultatul nu are nimic de a face cu detaliile constructive ale navelor spaţiale sau cu forţele folosite la propulsarea acestora. Nici nu trebuie pus pe seama unor erori de observaţie sau unor defecţiuni ale instrumentelor de măsurare. Nu este vorba de nici un truc. Conform teoriei lui Einstein, rezultatul anterior (care poate fi calculat cu uşurinţă din formula sa pentru compunerea vitezelor) este doar o consecinţă a naturii fundamentale a timpului şi spaţiului.

Ce-i drept, toate acestea par teribil de teoretice, şi ani de-a rândul mulţi au respins teoria relativităţii ca pe un soi de ipoteză emisă într-un „turn de fildeş", fără aplicabilitate practică. Dar bineînţeles că nimeni nu a mai făcut această greşeală după 1945, când bombele atomice au fost aruncate asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Una dintre concluziile teoriei relativităţii lui Einstein este aceea că energia şi materia sunt într-un anume sens echivalente şi că relaţia dintre ele este dată de formula E = Mc2, în care E reprezintă energia, M este masa, iar c viteza luminii. Întrucât c, care este egală cu 300000 km/s, reprezintă o valoare foarte mare, c2 ne apare pur şi simplu ca o valoare enormă. Rezultă de aici că până şi o conversie parţială a unei mici cantităţi de materie va elibera o energie uriaşă.

Desigur, nu se poate construi o bombă atomică sau o centrală electrică nucleară pornind doar de la formula E = Mc2. Nu trebuie să uităm rolul însemnat pe care l-au jucat multe alte persoane în dezvoltarea energiei atomice. Cu toate acestea, importanţa contribuţiei lui Einstein este indiscutabilă. Mai mult decât atât, scrisoarea adresată în 1939 de către Einstein preşedintelui Roosevelt, în care se evidenţia posibilitatea construirii de arme atomice, subliniindu-se cât de important este ca Statele Unite să pună la punct asemenea arme înaintea Germaniei, a contribuit la iniţierea Proiectului Manhattan, care s-a soldat cu realizarea primei bombe atomice.

Relativitatea specială a declanşat controverse aprinse, dar toată lumea a căzut de acord asupra unui punct: era cea mai uluitoare teorie ştiinţifică concepută vreodată. Totuşi, această impresie a fost falsă, pentru că teoria generală a relativităţii formulată de Einstein porneşte de la premisa că efectele gravitaţionale nu se datorează forţelor fizice în sensul curent al termenului, ci sunt o consecinţă a curburii spaţiului însuşi - o idee cu adevărat uluitoare!

Cum se poate măsura curbura spaţiului? Ce înseamnă, de fapt, să spui că spaţiul este curbat? Einstein nu s-a mulţumit doar să formuleze o astfel de teorie, ci a transpus-o într-o formulă matematică clară, care permitea elaborarea unor predieţii explicite precum şi experimentarea ipotezei de lucru. Observaţiile ulterioare - cele mai cunoscute fiind cele efectuate în timpul eclipselor de soare - au confirmat în repetate rânduri corectitudinea ecuaţiilor lui Einstein.

Teoria relativităţii generalizate se diferenţiază în mai multe privinţe de toate celelalte legi ştiinţifice. În primul rând, teoria lui Einstein nu este rezultatul unor experimente minuţioase, fiind elaborată mai degrabă din considerente de simetrie şi de eleganţă matematică - pe baze raţionaliste, aşa cum au încercat să procedeze filozofii greci şi învăţaţii medievali. (Procedând astfel, el a mers împotriva curentului empiric, dominant în ştiinţa modernă.)

Dar în timp ce grecii, preocupaţi să caute frumuseţea şi simetria, nu au izbutit niciodată să găsească o teorie mecanică a cărei valabilitate să poată fi demonstrată prin experimente, teoria lui Einstein a reuşit până acum să supravieţuiască testului crucial al experimentului. În general, teoria relativităţii generalizate este recunoscută ca fiind cea mai frumoasă, mai elegantă, mai puternică şi mai satisfăcătoare din punct de vedere intelectual dintre toate teoriile ştiinţifice.

Relativitatea generalizată se mai diferenţiază şi în altă privinţă. Majoritatea celorlalte legi ştiinţifice au doar o valabilitate aproximativă. Ele se confirmă în multe circumstanţe, dar nu în toate. Totuşi, din câte cunoaştem până în prezent, nu există nici o excepţie de la teoria relativităţii generalizate. Nu poate fi invocată nici o împrejurare, fie ea teoretică, fie experimentală, în care previziunile relativităţii generalizate să fie doar aproximativ valabile. Viitoarele experimente s-ar putea să infirme această infailibilitate, dar până în prezent teoria relativităţii generalizate rămâne cea mai apropiată de ideea de adevăr suprem, visul oricărui om de ştiinţă.

Deşi Einstein este în primul rând cunoscut pentru cele două forme ale teoriei relativităţii, şi celelalte realizări ştiinţifice ale sale i-ar fi asigurat renumele de mare om de ştiinţă. De fapt, Einstein a primit Premiul Nobel pentru fizică în principal pentru articolul în care explica efectul fotoelectric, un important fenomen care anterior îi pusese în încurcătură pe fizicieni. În acel articol, el a postulat existenţa fotonilor - particulele de lumină.

Dat fiind că de multă vreme se stabilise prin experimentele de interferenţă că lumina este compusă din unde electromagnetice şi întrucât se considera ca „evident" faptul că undele şi particulele sunt concepte antitetice, ipoteza lui Einstein reprezintă o ruptură radicală şi paradoxală faţă de teoria clasică. Nu numai că legile stabilite de el pentru efectul fotoelectric şi-au găsit importante aplicaţii în practică, dar ipotezele sale despre fotoni au influenţat în mare măsură dezvoltarea mecanicii cuantice, iar în prezent se integrează în această teorie.

În evaluarea importanţei lui Einstein, este relevantă o comparaţie cu Isaac Newton. În esenţă, teoriile lui Newton au fost uşor de înţeles, genialitatea lui constând în faptul că el le-a elaborat cel dintâi. În schimb, teoriile lui Einstein sunt foarte greu de înţeles, chiar şi atunci când sunt explicate pe îndelete. Cu atât mai dificilă a fost elaborarea lor! În vreme ce unele din ideile lui Newton se aflau în contradicţie vădită cu concepţiile ştiinţifice dominante ale epocii, teoria sa nu a părut niciodată lipsită de coerenţă.

Teoria relativităţii, pe de altă parte, abundă în paradoxuri. Geniul lui Einstein a constat şi în faptul că la început, când teoriile sale nu erau decât ipotezele neverificate ale unui adolescent necunoscut, nu s-a lăsat influenţat de aceste aparente contradicţii şi nici nu şi-a revizuit atitudinea. În schimb, el a reflectat atent asupra teoriilor sale până când a reuşit să demonstreze că aceste contradicţii erau doar aparente şi că în fiecare caz exista o modalitate subtilă, dar corectă de rezolvare a paradoxului.

Deşi lui Einstein nu i se poate recunoaşte în totalitate meritul de a fi inventat teoria relativităţii, cu siguranţă că lui îi revine cea mai mare contribuţie. Pare îndreptăţită deci afirmaţia că, raportate la oricare alte idei de importanţă comparabilă, teoriile relativităţii au fost în principal creaţia unui geniu singular, ieşit din comun.

Einstein s-a născut în 1879, în oraşul german Ulm. El a urmat o şcoală din Elveţia şi a devenit cetăţean elveţian în 1900. Şi-a luat doctoratul în 1905, la Universitatea din Zurich, dar nu a reuşit să-şi găsească un post universitar. În acelaşi an el şi-a publicat articolele despre relativitatea restrânsă, despre efectul fotoelectric şi despre teoria mişcării browniene.

În decurs de câţiva ani, aceste articole, îndeosebi cel despre relativitate, i-au creat reputaţia unuia dintre cei mai străluciţi şi mai originali oameni de ştiinţă ai lumii. Teoriile sale au fost foarte controversate. Nici unul dintre oamenii de ştiinţă moderni, cu excepţia lui Darwin, nu a provocat mai multe dispute decât Einstein. În pofida acestui lucru, în 1913 Einstein a fost numit profesor la Universitatea din Berlin, devenind în acelaşi timp director al Institutului de Fizică Kaiser Wilhelm şi membru al Academiei de Ştiinţe a Prusiei. Aceste posturi i-au oferit libertatea de a-şi dedica în întregime timpul cercetării, dacă ar fi preferat acest lucru.

Guvernul german a avut puţine motive să regrete că i-a făcut lui Einstein această ofertă generoasă, pentru că după numai doi ani el a reuşit să formuleze teoria relativităţii generalizate, fiind încununat cu Premiul Nobel în 1921. În a doua jumătate a vieţii sale, Einstein a căpătat o faimă mondială şi, după toate probabilităţile, a fost cel mai celebru om de ştiinţă care a trăit vreodată.

Întrucât Einstein era evreu, situaţia lui în Germania a devenit precară o dată cu ascensiunea politică a lui Hitler. În 1933, el s-a mutat la Princeton, New Jersey, pentru a lucra la Institutul pentru Studii Avansate, iar în 1940 a devenit cetăţean al Statelor Unite. Prima căsătorie a lui Einstein s-a încheiat prin divorţ, dar a doua a fost aparent fericită. A avut doi băieţi. A murit în 1955, la Princeton.

Einstein a manifestat întotdeauna interes faţă de lumea din jurul său şi şi-a exprimat frecvent opiniile cu privire la chestiunile politice. A fost un opozant constant al tiraniei politice, un pacifist ardent şi un susţinător ferm al sionismului. În materie de îmbrăcăminte şi de convenţii sociale, s-a remarcat ca un individualist. Avea un fin simţ al umorului, o modestie moderată şi un oarecare talent ca violonist. Inscripţia de pe piatra funerară a lui Newton i se potriveşte şi mai bine lui Einstein: „Muritorii să se bucure că a existat o asemenea podoabă pentru specia umană".

Einstein paper money.jpg

Legături externe Edit

  • ro
Tocilar.ro
  • ro
Sanatatea.com

Also on Fandom

Random Wiki