Fandom

Coman Wiki

Şah (joc)

749pages on
this wiki
Add New Page
Talk0 Share

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Asupra originii jocului de sah exista multe legende si diferite presupuneri, dar fapte bine stabilite au fost adunate pana acum prea putine. Se poate considera veridic, din punct de vedere istoric, ca sahul a aparut in India mai bine de 2000 de ani in urma. Jocul se numea atunci ciaturanga. Prin figurile sale si asezarea lor, cauta sa reprezinte compozitia si ordinea de lupta a armatei indiene de pe vremea aceea. Sahul, care prezenta in vechime multe forme deosebite, s-a raspandit, din India, in toata Asia centrala si de rasarit, iar la sfarsitul veacului al V-lea, sau la inceputul celui de-al VI-lea a patruns in Iran. Aici jocul acesta, in care victoria se obtine prin ratiune, – cum se spune intr-unul din manuscrisele cele mai vechi, – s-a bucurat de o mare popularitate.

In secolul al VII-lea, sahul a fost cunoscut de cuceritorii monarhiei iraniene – arabii. Ei au numit acest joc – nou pentru ei – satrandj (de la cuvantul persan satrang). In timpurile acelea departate, regulile jocului de sah se deosebeau in mare masura de cele actuale. Arabii au dezvoltat si au desavarsit in oarecare masura vechiul joc de sah. In secolul IX-X, sahul a atins la arabi, dezvoltarea maxima. Manuscrisele care s-au pastrat arata ca arabii se interesau nu numai de jocul practic, ci si de compozitia sahista (probleme, studii) si deasemeni de cercetarea (analiza) pozitiilor.

Pentru timpul nostru aceste cercetari au o valoare limitata din cauza deosebirii in felul de a muta al unora din figuri. Numai mutarile regelui, turnului si calului erau pe vremea aceea la fel ca si astazi. Dama era pe atunci nu cea mai tare, ci cea mai slaba dintre figuri – ea se misca numai cate un singur camp in diagonala, iar nebunul facea doar o saritura originala peste un camp. Pionii nu puteau fi mutatidin pozitia initiala decat cate un singur camp. Nu exista rocada actuala. Este usor de inteles ca existand asemenea reguli, ciocnirea fortelor se incepea cu mult mai tarziu decat in sahul actual, cu figuri “cu bataie lunga”, si in general tempoul jocului in satrandj se caracteriza printr-o mare incetineala. Scopul manevrelor era, ca si astazi, de a pune regele advers intr-o pozitie fara iesire, de a face “mat”, sau, daca se intampla, “pat”, ceeace se considera pe atunci tot o victorie. Luand insa in consideratie slabiciunea damei si a nebunului si in consecinta, forta relativ mai mare a regelui, matul si deasemeni patul erau in partida practica o mare raritate, astfel de sfarsituri de partida provocau o mare mirare si erau uneori notate, ceeace ce a si favorizat crearea si dezvoltarea compozitiei in sah), in mod normal, victoria in partida practica se obtinea prin eliminarea tuturor figurilor adversarului, afara de rege (“regele izolat”). Odata cu trecerea satrandjului in Europa, cultura jocului de sah, care atinsese o dezvoltare destul de mare la arabi, a decazut simtitor. Perioada dintre secolele X-XV a fost o perioada de decadere a artei sahului. Lucrul acesta a fost usor de inteles. Aceasta a fost perioada dominatiei comune a feudalismului si a bisericii catolice – epoca ce se caracteriza printr-o scadere generala a nivelului culturii. Atmosfera deprimanta a evului mediu nu putea favoriza dezvoltarea libera a artelor. Sahul a devenit un joc de hazard; el se juca pe bani, – la fel ca si zarurile, triktrak si alte joc uri asemanatoare. Prin aceasta a scazut nivelul moral al sahului. La sfarsitul secolului al XIII-lea biserica catolica l-a trcut chiar in randul jo curilor interzise, al “pierderilor de vreme, nedemne de un crestin”, dar aceasta persecutie a durat relativ putin si a fost inlaturata la mijlocul secolului al XIV-lea. Cel mai important obstacol in dezvoltarea satrandjului se afla insa in el insusi – in regulile sale, in caracterul sau lent. Deaceea a fost naturala tendinta de a se scurta procesul jocului, de a-l face mai vioi si de a permite decizia mai repede. Aceasta a si dus treptat la elaborarea regulilor actuale.

Regulile actuale ale jocului au fost create, in cea mai mare parte, in epoca Renasterii (secolele XV-XVI), desi unitatea lor deplina a fost realizata abia acum 150 de ani prin publicarea in 1854 de catre K.A. Ianis a unui execelent studiu care da o adanca analiza logica si istorica a regulilor jocului de sah.

Limitarea timpului de gandire in partide de concurs este de data relativ (fata de aparitia jocului de sah) recenta mai precis in a doua a secolului al XIX-lea. Intaiul promotor al ideii a fost, se pare cunoscutul campion britanic din acea perioada si prolific propagandist al jocului, Howard Staunton (1810-1874). Activitatea sa in aceasta directie are o tenta anecdotica, ce merita a fi consemnata. Stauton, considerat in cercurile insulare drept campion mondial, pornise favorit in primul mare turneu cunoscut in istorie, cel de la Londra, 1851. Rezultatul a fost insa defavorabil, el a terminat abia al 4-lea, invingator fiind un alt mare campion, germanul Adolf Anderssen (1818-1879). Acesta prelua deci cununa de campion neoficial al lumii sahiste, ceea ce a starnit explicabile invidii. Principalul cap de acuzare, agitat de Staunton, a fost acela ca Anderessen gandea prea mult la fiecare mutare, prelungind cate o partida si la 20 de ore de joc… Se preconiza ca la viitoarele competitii timpul de gandire sa fie limitat, dar nu se gaseau modalitatile tehnice pentru aceasta. Problema redeveni acuta cand la meciul Morphy – Anderssen (8-3) primul recidivase evident in consumul de timp. Tocmai Anderssen (mai mult decat Staunton) a fost adevaratul motor al introducerii controlului de timp. La urmatorul sau meci din 1861, cu Kolisch, pentru prima data s-au folosit clepsidre cu nisip care se intorceau la fiecare mutare. Jucatorul avea sa gandeasca exact atata timp cat nisip era in clepsidra sa, iar la scurgerea totala trebuia sa fie declarat invins. Procedeul era ingenios dar nu a capatat adeziunea maestrilor vremii. Adevarata inovatie avu loc abia in 1883, la a 3-a editie a turneului de la Londra cand au fost prezentate primele ceasuri de control, opera ceasornicarului englez T. B. Wilson. Erau doua ceasuri “cu balansoar”, fiecare dintre ele fiind asezat pe cate un platan de cantar. Prin simpla inclinare unul se oprea si celalalt pornea. Asemenea ceasuri au fost folosite pana in 1894 cand germanul G. Herzog le-a perfectionat substantial, prevazandu-le cu butoane de pornire-oprire puse deasupra cadranului. Cinci ani mai tarziu in turneul de la Amsterdam s-a adaugat ceasurilor si steguletul de control anuntand criza de timp. Sub aceasta forma ele sunt cunoscute si in ziua noastra. Limitarea propriu-zisa a timpului s-a facut initial cu 20 de mutari pentru 2 ore. Mai tarziu controlul s-a prelungit la limita de 4 ore, dar cu acelasi numar proportional de mutari, adica 40. Cifra care a ramas si azi in vigoare, pentru majoritatea concursurilor oficiale.

Şahul este probabil unul dintre cele mai bune sporturi inventante, asta pentru că stimulează crierul. Se crede că a fost inventat pe undeva în India. Şahul se joacă pe o tablă de 64 de pătrăţele, împărţite în mod egal în 32 pătrăţele albe şi 32 pătrăţele negre. Aceasta este o tablă de sah.


Se joacă în doi, dar marii şahişti l-au perfecţionat jucând singuri. Piesele cu care se joacă sunt 8 pioni,2 ture,2 cai,2 nebuni,o regină,un rege. Aceasta fiind şi ordinea în care sunt aşezate pe tablă. Aşa sunt aşezate piesele pe tablă


Scopul jocului este să îţi face adversarul să nu mai aibă unde muta regele. Oriunde s-ar duce să fie in şah (situaţie în care este atacat de o piesă). Mai pot interveni şi alte situaţii precum :

Pat

Remiză

Renunţare

Patul – este situaţia când regele nu este în şah, dar nu are unde să se ducă. Asta când jucătorul rămâne doar cu regele sau şi cu alte piese, insă nu are cum muta. Remiză – este o altă situaţie din şah la care se ajunge atunci când jucătorii cad de comun acord să lase partida la egal, sau nu rămân ambii cu regele pe tablă sau nu se mai poate da şah mat. Renunţare – Evident, un jucător renunţă la partidă pentru că e sigur că o va pierde. Cum se mută piesele la şah

Tura – Doar orizontal şi vertical, câte pătrătele doreşte

Calul – În formă de L

Nebunul – Doar în diagonală, pe culoarea lui, câte pătrătele vrea

Regină – În ce direcţie vrea, câte pătrătele vrea

Rege – În ce direcţie vrea, câte o pătrăţică

Mari şahişti ai lumii :

„Neoficiali”, dar larg acceptaţi şi recunoscuţi

  • Louis de la Bourdonnais (1821-1840)
  • Howard Staunton (1843-1851)
  • Adolf Anderssen (1851-1858)
  • Paul Morphy (1858-1862)
  • Adolf Anderssen (1862-1866)
  • Wilhelm Steinitz (1866-1886)

Declaraţi oficial campioni

  • Wilhelm Steinitz (1886-1894)
  • Emanuel Lasker (1894-1921)
  • José Raúl Capablanca (1921-1927)
  • Aleksandr Alehin (1927-1935)
  • Max Euwe (1935-1937)
  • Aleksandr Alehin (1937-1946)
  • Mihail Botvinnik (1948-1957)
  • Vasili Smîslov (1957-1958)
  • Mihail Botvinnik (1958-1960)
  • Mihail Tal (1960-1961)
  • Mihail Botvinnik (1961-1963)
  • Tigran Petrosian (1963-1969)
  • Boris Spasski (1969-1972)
  • Robert Fischer (1972-1975)
  • Anatoly Karpov (1975-1985)
  • Garri Kasparov (1985-1993)

Campionii mondiali în versiunea FIDE (1993-2006)

  • Anatoli Karpov (1993-1999)
  • Alexander Khalifman (1999-2000)
  • Vishwanathan Anand (2000-2002)
  • Ruslan Ponomariov (2002-2004)
  • Rustam Kasimdzhanov (2004-2005)
  • Veselin Topalov (2005-2006)

Campionii mondiali în versiunea clasică

  • Gari Kasparov (1993-2000)
  • Vladimir Kramnik (2000-2006)

Campionii mondiali în versiunea unificată

  • Vladimir Kramnik (2006-2007)
  • Viswanathan Anand (2007-prezent)

Sursa: MRSport.ro

Also on Fandom

Random Wiki